24,886 matches
-
unii ca zidari, pe alții ca tâmplari” (Antichități iudaice 15.390). Muntele Templului era enorm (și încă este) și includea o serie de clădiri și colonade, sanctuarul fiind cea mai impresionantă dintre toate structurile. Josephus scoate în evidență mărimea și frumusețea pietrelor (cf. Antichități iudaice 15.399; cf. Mc 13,1: „Învățătorului, iată ce pietre și ce construcții!”). Deși sanctuarul și celelalte structuri principale au fost terminate în timpul lui Irod, lucrările la Muntele Templului au continuat până în anul 64 î.C.
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
fi fascinantă ca atare, după ce i s-a demonstrat insuficienta fundamentare științifică. Chiar dacă se dovedește că străbunii noștri adorau divinități htoniene, că balaurul din steagurile lor figura nu un „zmeu”, o reptilă înaripată, cum credea P., ci șarpele din adâncuri, frumusețea construcției din Getica va fi mereu admirată: măreția olimpiană a lui Zalmoxis, distincția sacerdoților săi, hărnicia, tenacitatea, austeritatea spartană a dacilor, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci” după Herodot. După cum va fi neîncetat apreciată limpezimea gândirii, noblețea stilului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288699_a_290028]
-
liber și mai târziu în Tristele, până la înțelegerea poemului ca o tensiune sintactică. Câteva „laude”, de exemplu, adresate tomatei, mărului sau lacrimilor sunt poeme aproape manieriste. Obiectele își pierd contururile propriu-zise, pulverizate într-o rețea de metafore de o mare frumusețe. Fântânile, oglinzile, statuile apar ca spații ale contemplării, miracole ale universului interiorizat. Și totuși, P. nu și-a trădat structura sa de frondeur. În anii ’50, la data publicării „laudelor”, o asemenea reîntoarcere la poezia esențializată, în care ideea elogiului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288691_a_290020]
-
Însemnări din subteranătc "Prefață" Poate cea mai cunoscută sentință dostoievskiană din romanul Idiotul este formula unei utopii estetice : „Frumusețea va mîntui lumea“1. Este una dintre temele „serioase, erudite, sublime“ (cum va spune, cu reproș, Aglaia Epancina peste multe pagini), alături de altele cît se poate de „realiste“, cum ar fi pedeapsa cu moartea sau situația economică a Rusiei, care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
poate să faci parte din „lumea asta“, din înalta societate rusă, dacă pui atîta suflet în propriileți idei. Riști să nu ai aderență la ea, să fii luat drept un „idiot“. Ceea ce cu prințul Mîșkin se și întîmplă. Cît privește frumusețea ca atare, pînă și el se recunoaște dezarmat: „Frumusețea e greu de judecat; încă nu sînt pregătit. Frumusețea e o enigmă“2. După cum se știe, contextul cultural rus al vremii nu prea agrea enigmele. În anii ’60 și ’70 ai
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
societate rusă, dacă pui atîta suflet în propriileți idei. Riști să nu ai aderență la ea, să fii luat drept un „idiot“. Ceea ce cu prințul Mîșkin se și întîmplă. Cît privește frumusețea ca atare, pînă și el se recunoaște dezarmat: „Frumusețea e greu de judecat; încă nu sînt pregătit. Frumusețea e o enigmă“2. După cum se știe, contextul cultural rus al vremii nu prea agrea enigmele. În anii ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, cultura rusă, mai ales literatura
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Riști să nu ai aderență la ea, să fii luat drept un „idiot“. Ceea ce cu prințul Mîșkin se și întîmplă. Cît privește frumusețea ca atare, pînă și el se recunoaște dezarmat: „Frumusețea e greu de judecat; încă nu sînt pregătit. Frumusețea e o enigmă“2. După cum se știe, contextul cultural rus al vremii nu prea agrea enigmele. În anii ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, cultura rusă, mai ales literatura, era dominată de ideologie și propagandă, care, de nevoie
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
clar exprimată: „Incendierea Parisului este o mostruozitate: «N-am reușit, atunci să piară lumea, căci comuna e mai presus de fericirea lumii și de Franța». Însă lor (și multora) această turbare nu li se pare o monstruozitate, ci, dimpotrivă, o frumusețe. Așadar, în sînul noii omeniri, ideea estetică a devenit tulbure (s.n. - E.I.). Temelia morală a societății (luată din pozitivism) nu numai că nu dă rezultate, dar nici nu se poate defini, se încurcă în dorințe și idealuri“2. De aici
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
estetică a devenit tulbure (s.n. - E.I.). Temelia morală a societății (luată din pozitivism) nu numai că nu dă rezultate, dar nici nu se poate defini, se încurcă în dorințe și idealuri“2. De aici rezultă că, dacă a fost pervertită, frumusețea, din instrument al salvării, devenit obiect al salvării, pentru că, la origine, această idee trebuie să fi fost cristalină. Șatov, în Demonii, rezumă „ideea principală“ a lui Stavroghin: „Acum și la începutul veacurilor rațiunea și știința în viața popoarelor au îndeplinit
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
întregii mișcări a masei, la oricare popor și în oricare perioadă a existenței sale, constituie numai și numai căutarea lui Dumnezeu“1. În materialele pregătitoare ale romanului, aceeași idee este exprimată mult mai laconic: „Sfîntul Duh este înțelegerea nemijlocită a frumuseții, conștiința profetică a armoniei și, prin urmare, năzuința neabătută către ea“2. Aceasta este una dintre „tezele“ lui Dostoievski, poate cea mai importantă, căreia tot el i-a opus o mulțime de antiteze, dintre care, neîndoielnic, un loc important îl
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să o spun pe vremea aceea, aș fi numit „feminitate” felul acela de a zâmbi. Dar limbajul meu era pe atunci prea concret. Mă mulțumeam să cercetez, în albumele noastre cu fotografii, chipurile femeilor și să regăsesc licărirea aceea de frumusețe pe unele dintre ele. Căci femeile acelea știau că, pentru a fi frumoase, trebuia, cu câteva clipe înainte ca blițul să le orbească, să pronunțe tainicele silabe franțuzești cărora puține dintre ele le cunoșteau înțelesul: „pe-tite pomme...” Ca prin farmec
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
înțelegere. Știam deja că oamenii care mor (ca vecina aceea bătrână a cărei dispariție, iarna, îmi fusese așa de bine explicată) adorm pentru totdeauna. Ca îndrăgostiții din cântec? Dragostea și moartea alcătuiau un amestec ciudat în mintea mea crudă. Iar frumusețea melancolică a melodiei nu făcea decât să-mi sporească tulburarea. Dragostea, moartea, frumusețea... Și cerul acela de seară, vântul, mireasma aceea de stepă, pe care, datorită cântecului, o simțeam de parcă viața mea începuse în clipa aceea. A doua amintire nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dispariție, iarna, îmi fusese așa de bine explicată) adorm pentru totdeauna. Ca îndrăgostiții din cântec? Dragostea și moartea alcătuiau un amestec ciudat în mintea mea crudă. Iar frumusețea melancolică a melodiei nu făcea decât să-mi sporească tulburarea. Dragostea, moartea, frumusețea... Și cerul acela de seară, vântul, mireasma aceea de stepă, pe care, datorită cântecului, o simțeam de parcă viața mea începuse în clipa aceea. A doua amintire nu putea fi datată, atât era de îndepărtată. Nici măcar nu era un «eu» precis
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sfâșietoare, încât până și cortegiul funerar al rușilor din cimitirul acelui îndepărtat orășel siberian avea să rămână înmărmurit. Deși obișnuiți cu strălucirea tragică a funeraliilor din țara lor, cu lacrimile năvalnice și cu bocetele răscolitoare, oamenii aceia străteau încremeniți în fața frumuseții chinuite a tinerei franțuzoaice. Ea se zbătea deasupra gropii strigând în limba ei sonoră: „Aruncați-mă și pe mine! Aruncați-mă!” Acel cutremurător strigăt de jale a răsunat multă vreme în urechile noastre de copii. - Poate că ea... l-a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ciobul colțuros „Verdun”. Descoperirea aceea ne tulbura. Ne-am simțit legați de bunica printr-un secret la care nimeni altcineva din familie nu avea, poate, acces. Dincolo de datele și anecdotele legendei noastre familiale, vedeam ivindu-se viața în deplina ei frumusețe dureroasă. Seara, ne-am alăturat bunicii în balconașul apartamentului ei. Împodobit cu flori, balconul părea atârnat deasupra aburului cald din stepă. Un soare de aramă încinsă a atins linia orizontului, rămânând o clipă nehotărât, apoi s-a scufundat repede. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o scurtă ezitare, o pauză involuntară, care nu a făcut decât să sporească atenția noastră. - A murit subit, în palatul Élysée. În brațele iubitei lui Marguerite Steinheil... Fraza aceea a pus capăt copilăriei mele. „A murit în brațele iubitei lui...” Frumusețea tragică a acelor cuvinte m-a răscolit. O întreagă lume, cu totul nouă, a dat năvală asupra mea. De altfel, revelația aceea m-a frapat înainte de toate prin decorul ei: scena amoroasă și mortală se desfășurase la Élysée! În patul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un nor... Am să mai fac un ceai... Astăzi, la piață, se vindeau pepeni verzi din Uzbekistan...” Indicibilul! Era tainic legat, înțelegeam acuma, de ceea ce e esențial. Esențialul era indicibil. Incomunicabil. Și tot ce, în lumea asta, mă tortura cu frumusețea sa mută, tot ce se putea lipsi de vorbe îmi părea esențial. Indicibilul era esențial. Ecuația aceasta a creat în mintea mea fragedă un fel de scurtcircuit intelectual. Și, grație conciziei sale, în vara aceea, am dat de un adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pieptului, li se mulau pe șolduri, dar, mai ales, înainte de a le îmbrățișa coapsele și de a se revărsa în cute grațioase în jurul picioarelor, le schițau conturul discret al pântecelui. Senzualitatea pudică a tringhiului aceluia ușor proeminent mă fascina! Da, frumusețea lor era exact cea pe care un tânăr visător încă inocent trupește și-o putea imagina necontenit în punerile lui în scenă erotice. Era reprezentarea unei femei „clasice”. Ideea de feminitate întrupată. Imaginea iubitei ideale. În orice caz, așa le
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ostaș bătrân într-un sat din nord”... Am închis la loc cufărul. Sprijinindu-mă în coate de balustrada balconului, mi-am lăsat privirea să rătăcească în auriul străveziu al serii, deasupra stepei. „La urma urmei, la ce le-a slujit frumusețea?, m-am gândit eu cu o luciditate subită, tăioasă ca lumina asfințitului. Da, la ce le-au slujit sânii lor frumoși, șoldurile, rochiile care li se mulau atât de plăcut pe trupurile tinere? Să fie așa de frumoase și să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
doar eu, pe acest pământ, mențin ultimul fir ce le leagă de lumea celor vii! Memoria mea este ultimul lor refugiu, ultimul lor popas înainte de uitarea definitivă, totală. Sunt oarecum zeul universului lor pâlpâitor, al acelui loc de pe Champs-Élysées unde frumusețea lor strălucește încă...” Numai că, așa zeu cum eram, nu puteam să le ofer decât o existență de marionete. Porneam resortul amintirilor mele și cele trei cochete începeau să țopăie, Președintele Republicii o înlănțuia pe Marguerite Steinheil, ducele de Orléans
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
momentele în care mă aflu între două limbi mi se pare că văd și că simt mai intens ca oricând. Poate că tot în ziua în care, pronunțând „précepteur” în loc de „percepteur”, pătrundeam astfel într-un tăcut între-două-limbi, am remarcat și frumusețea Charlottei... Ideea de frumusețe mi s-a părut mai întâi neverosimilă. În Rusia de atunci, orice femeie trecută de cincizeci de ani se transforma în „băbuță” - o ființă căreia ar fi fost absurd să-i atribui femininate și, cu atât
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aflu între două limbi mi se pare că văd și că simt mai intens ca oricând. Poate că tot în ziua în care, pronunțând „précepteur” în loc de „percepteur”, pătrundeam astfel într-un tăcut între-două-limbi, am remarcat și frumusețea Charlottei... Ideea de frumusețe mi s-a părut mai întâi neverosimilă. În Rusia de atunci, orice femeie trecută de cincizeci de ani se transforma în „băbuță” - o ființă căreia ar fi fost absurd să-i atribui femininate și, cu atât mai mult, frumusețe. Cât
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de frumusețe mi s-a părut mai întâi neverosimilă. În Rusia de atunci, orice femeie trecută de cincizeci de ani se transforma în „băbuță” - o ființă căreia ar fi fost absurd să-i atribui femininate și, cu atât mai mult, frumusețe. Cât despre a afirma: „Bunica mea e frumoasă”... Și, totuși, Charlotte, care trebuie să fi avut pe atunci șaizeci și patru sau șaizeci și cinci de ani, era frumoasă. Instalându-se în partea de jos a malului povârnit și nisipos al Sumrei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
rochia cu un fileu de umbră și de soare. Părul argintiu îi era adunat la ceafă. Din când în când, mă privea cu un zâmbet ușor. Încercam să înțeleg ce anume, în chipul acela, în rochia aceea foarte simplă, iradia frumusețea a cărei existență o recunoșteam, aproape încurcat. Nu, Charlotte nu era „o femeie care se ține bine”. Trăsăturile ei nu aveau nici frumusețea rătăcită a fețelor „bine întreținute” de femei ce trăiesc într-o permanentă luptă cu ridurile. Ea nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un zâmbet ușor. Încercam să înțeleg ce anume, în chipul acela, în rochia aceea foarte simplă, iradia frumusețea a cărei existență o recunoșteam, aproape încurcat. Nu, Charlotte nu era „o femeie care se ține bine”. Trăsăturile ei nu aveau nici frumusețea rătăcită a fețelor „bine întreținute” de femei ce trăiesc într-o permanentă luptă cu ridurile. Ea nu încerca să-și ascundă vârsta. Dar îmbătrânirea nu provoca la ea strâmtarea care trage fața și usucă trupul. Am învăluit cu privirea luciul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]