4,177 matches
-
Cum te cheamă?“, „Mă cheamă Martin“, „Martin și mai cum?“, „Martin și basta“, „Cum te cheamă pe buletin?“, „Ascultă, cârlionțato, eu sunt un personaj literar, nu un ins cu buletin“, „Bine, personajule, baftă! Dacă te interesează, pe mine mă cheamă Aurora“, „Nu mă interesează deloc“. Găsesc astfel, Întâmplător, Într-un pliu leneș al memoriei mele, care au fost primele replici pe care le-am schimbat cu A. când ne-am Întâlnit pentru prima dată; mi-a reținut atunci atenția tocmai naturalețea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
orgolii egolatre și misogine, pur și intransigent, vital și reflexiv, aflat În stadiul estetic de afirmare a subiectivității. Educația sentimentală ocupă În cele două jurnale un loc inegal; la M., performanțele senzoriale sunt subordonate reflexivității și distanțării; la A. (Aura, Aurora), patinatoare și apoi alpinistă, discursul amoros copleșește jurnalul. Dacă intenția lui M. Mincu a fost aceea de a parodia acest tip de discurs kitsch, În care banalitatea și frivolitatea stau alături de formulări problematizante, absența indicilor de detașare, ca și prelungirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
filiere: opinii ale unuia despre celălalt și - firește - despre ei Înșiși, deopotrivă În planul prezentului lor studențesc (la filologie) și În cele ale copilăriei și adolescenței trecute. M. (Martin) notează de multe ori pasaje memorialistice, În timp ce din jurnalul lui A. (Aurora Barnea, numită de toată lumea Aura), Între Începutul și sfârșitul datând din perioada studenției, sunt transcrise Însemnările anilor de liceu. Încă de la 14 ani (În 1959), A. e stăpânită de un veritabil complex al „victoriei“. Relațiile cu colegii și colegele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Lunghua fuseseră o Încercare mai ușoară pentru Basie decît pentru comandantul japonez. MÎinile și obrajii Îi erau Încă netezi și fini, deși avînd o paloare de femeie bolnavă. Învîrtindu-se În cămăruța lui, de parcă s-ar fi aflat la bordul vaporului Aurora, privea lagărul de la Lunghua tot așa cum privise lumea de dincolo de el, un șir de cabine ce trebuiau pregătite pentru o serie de pasageri nesăbuiți. — Intră, copile. Nu mai răsufla așa de tare, i se face cald lui Basie. Demarest, fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
Generale. Ai de scris enorm. Hârtia nu mai este goală. Se umple de text, iar tu scrii și scrii și scrii la teză precum afară ninge, ninge, ninge la zăpadă. Bădilă a terminat prima și a ieșit din clasă. Împreună cu Aurora, colega ei de bancă. S-au dus la toaletă. Pentru că, Aurora s-a apucat de fumat. Bădilă Încă nu. Cei șapte de deasupra tablei au devenit deodată serioși, În frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. A sunat de pauză. Tu rămâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
umple de text, iar tu scrii și scrii și scrii la teză precum afară ninge, ninge, ninge la zăpadă. Bădilă a terminat prima și a ieșit din clasă. Împreună cu Aurora, colega ei de bancă. S-au dus la toaletă. Pentru că, Aurora s-a apucat de fumat. Bădilă Încă nu. Cei șapte de deasupra tablei au devenit deodată serioși, În frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. A sunat de pauză. Tu rămâi și scrii În continuare. Ești un senzual. Nu-i de glumit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
a dus, așa cum le promisese mafioților italieni, în audiență la sfânta Rosalia, dar unde, ca oaspete la Academia de Belle Arte, am avut acces la clasa de sculptură a profesorului Rossone, sufletul meu s-a deschis brusc pentru eleva acestuia Aurora Varvaro. Zăvorul a început să cedeze, cortina s-a deschis. Cum să spun: la prima vedere... Să fi avut vreo șaptesprezece ani și era atât de bine păzită, cu grația ei cu tot, încât numai când ne găseam singuri pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
-i sugerez toate câte le vedeam în ea, până unde ajungeau dorințele mele, câtă suferință a inimii voiam să înlătur cu ajutorul apropierii ei inocente și de ce mă durea frumusețea ei bine păzită. Bineînțeles că iubeam și sonoritatea numelui ei. Atunci când Aurora, cu permisiunea lui Rossone, a început să-mi pozeze pentru un portret în lut de modelaj, aveam parte întotdeauna de supravegherea fratelui ei mai tânăr cu privirea sumbră sau de aceea a bunicii ei, care mai ațipea uneori. Numai privirile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
care i-a oferit autostopistului locul din dreapta șoferului, am deschis un pachețel ce trebuia să-mi slujească drept hrană rece la drum, acesta conținea, pe lângă prăjiturele și smochine uscate, o jumătate de duzină de ouă fierte. Atât era de grijulie Aurora, iubirea mea trăită, ce a rezistat timpului închisă în chihlimbar. La mijlocul lui septembrie am ajuns în Düsseldorf, la timp pentru începutul semestrului. Atelierul aproape terminat din Stockumer Kirchstraße nu mi s-a mai părut lipsit de viață și părăsit. Imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
imberbă i se zbate Între două ipoteze: scurtcircuit sau răpire. Ba geme, ba se bocește, ba blestemă ziua În care a văzut lumina zilei, ba Întinde brațele; o voce ostenită Îl imploră cu dulce autoritate. Umbra este plăcută, divanul prielnic. Aurora, femeie și ea la urma urmelor, i-a restituit vederea. Nu voi amâna revelația, mult iubite prietene Parodi: Ricardo și-a scuturat lenea somnului În brațele baronesei de Servus. Viața domniei voastre și viața mea, mai lenevoase, mai sedentare, poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
țin de șase până la solidul Sediu Central. Acolo am aflat ceea ce domniile voastre știți de-acuma; Îngrozit de neașteptata mobilitate de care dăduse dovadă Fang She, afectuosul Nemirovsky se năpustise În casa din strada Deán Funes, cu puțin Înainte de venirea diafanei aurore. Bine zice Cartea Etichetei: dacă În miezul verii fierbinți onorabila ta concubină cade la așternut cu oameni de prostime și fier rău, nu tu vei fi tatăl fiului tău; iar de sâcâi palatele prietenilor la ore necuvenite, un surâs tainic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
meu actual e după colț, pe strada Pozos; artistul a trebuit să bată cale lungă până În zona rezidențială din Piața Flores. A doua zi de dimineață, fiind sclavul râvnei mele pure și ca să i-o iau Înainte prietenului meu o dată cu aurora cea roză, mi-am făcut intrarea În spațiul verde al Pieței, chiar când cerul se Înseninase deasupra anunțului, iar păsărelele m-au salutat. Îmi Împrumutau autoritatea lor o pălărie turtită cu bor de mușama, bașca un halat de brutar, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
ne jucam cu gravitate, eram grandioși, efervescenți, beletristici, aveam nimb, purtam aripi, ne vegheam creșterea penelor așezați cuminți În văzduhul literaturii, serios pînă la insuportabil, după gustul meu, mă gîndesc că n-am văzut nici o singură dată o beție, o auroră boreală, așa cum mă așteptasem, nici vorbă de boemă, de Utrillo, se citea, se comenta, se stingeau țigări În paragrafe fără filtru și observațiile sclipeau În traiectorii intersectîndu-se prin aer Într-o grilă de fluturi multicolori cu ac de cravată, cîteodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ardoare, în rest toate se tociseră, până și mândria, izbucnind uneori în accese de răutate împotrivă celor din jur. Andrei Vlădescu nu știuse să-mi spună de ce n-a iubit-o. Din același foc se întrupa chipul ușor fluu al Aurorei Mocanu. Nu Aurora Mocanu a ultimelor șase luni, pe care o văzuse rar, rece, pusă pe harță, abia suportându-i mângâierile. Ci aceea din urmă cu trei ani, de după întoarcerea lui dintr-o călătorie în străinătate, surprinsă ea însăși de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
toate se tociseră, până și mândria, izbucnind uneori în accese de răutate împotrivă celor din jur. Andrei Vlădescu nu știuse să-mi spună de ce n-a iubit-o. Din același foc se întrupa chipul ușor fluu al Aurorei Mocanu. Nu Aurora Mocanu a ultimelor șase luni, pe care o văzuse rar, rece, pusă pe harță, abia suportându-i mângâierile. Ci aceea din urmă cu trei ani, de după întoarcerea lui dintr-o călătorie în străinătate, surprinsă ea însăși de ce făcea, semănând cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
nu-i nimic de ascuns. Dar văd că nu sunt în stare să-mi țin promisiunea.“ N-o mai auzea. Se gândea la Domnița și în același timp la femeile cu care încercase să acopere golul lăsat de ea - Silvia, Aurora, Adriana, Liliana, Ileana, chiar și Ioana. S-ar putea ca atunci să se fi gândit, și nu în somnul-trezie din spital, dintr-odată, la toate, în câteva fracțiuni de clipă, amestecând-le imaginile. Numai să nu se gândească la ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
așteptând; și apoi se afla la capul patului, urmârindu-l cum respiră și pândindu-i tresăririle care s-o convingă de încă existența lui; apoi câteva ore acasă, cu cafele și calmante, nereușind să doarmă și simțind sprijinul fără margini al Aurorei Mocanu, care-și lăsase treburile și stătea cu ea, vorbindu-i întruna, înainte de a se duce din nou la spital, la căpătâiul celui ce acum mișca, deschidea ochii, zâmbea, i se ridica o piatră de pe inimă, n-au fost atinși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
uriaș în gât. Dar, acum, această lungă clipă următoare Andrei n-o mai afla direct de la ea, glasul ei rece și încă speriat n-avea să i le confirme decât mai târziu, acum el, Andrei, le afla de la alții, de la Aurora îndeosebi. În acele momente părându-i-se frământările și obsesiile lui minore, nu fără o anumită importanță, ba chiar alterându-i liniștea și stările sufletești, dar minore în comparație cu marile necazuri ori cu problemele esențiale. Conștient chiar atunci când avea această înțelegere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
seară“. I-a luat paharul din mână, i l-a trântit pe masă și l-a târât după ea în camera alăturată, de unde se auzeau melodii vechi și ritmice. Andrei Vlădescu se uita la Vlad Dumitrescu, care juca dame cu Aurora Mocanu, sub lumina caldă a unei aplici fixate la câteva palme deasupra lor, în perete. Lângă el, tot în picioare, stătea femeia aceea cu păr scurt și negru, Lia, al cărui bărbat cu chelie abundentă tocmai plecase. „Cine pierde o să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
sau își vâra pumnul în gură. „Și-atunci ce-o să facă acela care pierde?“, se arăta el nedumerit. „Nu știu, altceva. De ce trebuie neapărat să fie pedepsit?“ „Pentru că n-ar avea nici un haz jocul“, spunea Andrei Vlădescu repede, înainte ca Aurora Mocanu să se întoarcă spre el cu vocea ei groasă: „Ce-ar fi să vă duceți de-aicea și să ne lăsați să terminăm partida asta în pace?“. „Ai grijă, ai să pierzi“, spunea Vlad Dumitrescu. „Pe mine nu mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
-le pe gât spre lobul urechii. Rodica Dumitrescu a chiuit scurt. „Ți-am zis din timp c-ai să pierzi“, îl auzeam pe Vlad Dumitrescu. „Asta-i pentru că mi-au stat ăia tot timpul pe cap cu gargara lor“, răspundea Aurora Mocanu. „Nu-i de aia. Ai început greșit“, insista Vlad Dumitrescu, ridicându-se. „Asta o spui tu. Slavă Domnului că am jucat de sute de ori cu tine și nu prea m-ai bătut.“ Vlad Dumitrescu s-a apropiat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
după ce-l ridicase, rotindu-l către noi toți, în semn de salut. Apoi și-a mai turnat unul și Rodica Dumitrescu a vrut să spună ceva, dar a deschis și a închis numai gura, ca un pește scos în aer. Aurora Mocanu se apropiase în spatele ei și a prins-o de mână sau a strâns-o sau i-a făcut un semn, n-am înțeles, înainte să stingă lumânările inutile care începuseră să fumege urât. Mă uitam la el cu respect
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
nu pentru ce știam despre el, ci pentru că îl vedeam că se pricepe să bea. Dar nu puteam să i-o spun, mă simțeam încă ușor stingher în acea casă, unde intrasem pentru prima oară. Treceau pe lângă mine, el și Aurora Mocanu, și au încercat un timp să danseze, dar s-au oprit înainte de a se sfârși melodia și s-au întors la locul lor, lăsându-i în camera cu lumină portocalie pe Andrei Vlădescu, care gesticula exagerat, și pe Lia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și pe urmă a zis: „Am să continui cu leacul ăsta“, și a întins mâna către sticlă, să-și umple paharul. Ceilalți se opriseră, ca și cum n-ar fi înțeles. Iuliu Sofronie își îndesa în gură o bucată de pâine și Aurora Mocanu își aprindea o țigară. „Află că arăți bine“, îi zicea, după ce suflase fumul. „N-ai idee ce bine arăți.“ Vlad Dumitrescu se încordase vizibil și părea și mai drept. Întrebă: „Adică eu însumi? Chiar eu?“. Pe urmă a izbucnit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
încordase vizibil și părea și mai drept. Întrebă: „Adică eu însumi? Chiar eu?“. Pe urmă a izbucnit într-un râs scurt. „Și eu cum arăt?“, întreba Iuliu Sofronie, străduindu-se să-și subțieze pânteceul și apropiindu-și buzele de umărul Aurorei Mocanu. „Lasă-mă, fii serios“, protesta ea. „Ei bine, atunci am să beau și eu...“ Rodica Dumitrescu se întorcea cu o tavă cu prăjiturele tăiate mărunt. Le-a strigat celor de dincolo să vină și ei și au trecut iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]