KorAP: Find »[drukola/base=dac & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...97 98 99 ...346 >

8,648 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

abandonat, Transilvania, Oltenia și Banat, era dezorganizat, dar era în continuare legat de Imperiu. Teritoriile aparținând dacilor liberi aveau alt statut: zone din Câmpia munteană și din sudul Basarabiei erau controlate de sarmați, dar zonele de podiș erau sub stăpânirea dacilor liberi, ca și Câmpia moldavă. Noua forță politică ce domina nordul Dunării de Jos, după 275, era populația gotă. Ca urmare a unui proces de aculturație de proporții s-a constituit un vast complex cultural (de civilizație), Sântana de Mureș-Cerneahov

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
21 Agricultura era activitatea economică de bază a locuitorilor din majoritatea așezărilor, unde s-au aflat unelte de fier: brăzdare, seceri, cuțite, râșnițe. Brăzdarele de plug din secolul al IV-lea, de tip roman, sunt superioare celor folosite anterior de dacii liberi. Creșterea vitelor era a doua activitate economică importantă a comunităților umane rurale din zonă. S-au aflat în așezări și ateliere, se practicau diferite meșteșuguri, olărie, lucrată la roată, tehnică care se generalizează, prelucrarea metalelor fierărie. La Bârlad, Valea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proces de romanizare, care a cuprins treptat dar ireversibil întregul teritoriu carpato-dunărean, locuit de geți, deși regiunile extra-carpatice, Muntenia, Moldova, Basarabia nu au făcut efectiv parte din Dacia romană. În general, în secolele IV-VI, s-a amplificat procesul romanizării dacilor liberi din regiunile extra-carpatice, contribuind la aceasta și acceptarea timpurie a creștinismului, apoi generalizarea lui. În acest fel, s-au definitivat trăsăturile esențiale ale civilizației autohtone, nord-dunărene. Vestigiile descoperite sunt dovada existenței în regiunile extra-carpatice, ca și în restul teritoriilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vol. II, p. 581. 17. C. Daicoviciu, Problema continuității în Dacia, în AISC 3, 1941, p. 200-270; Istoria Românilor, vol. II, p. 561-562. 18. M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969, p. 464-488; I. Ioniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi. Dacii din spațiul est-carpatic în secolele II-IV, Iași, 1982; I. Ioniță, V. Ursachi, Noi date arheologice privind riturile funerare la carpo-daci, în SCIV 19, 1968, 2, p. 211-226; Istoria Românilor, vol. II, p. 572-578. 19. P. P. Panaitescu, Introducere

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Circulația monedelor romane postaureliene în Dacia, în SCIVA 26, 1975, 4, p. 441-486; Istoria Românilor, vol. II, p. 617-619. 22. V. Butnariu, Monedele romane posraureliene în teritoriile carpato-dunăreano-pontice (anii 275-491), în Arh. Mold. 14, 1991, p. 67-107; Riturile funerare la daci și daco-romani, București, 1971, p. 122-135; D. Protase, Autohtonii în Dacia. Dacia postromană până la slavi, Cluj, 2000; Istoria Românilor, vol. II, p. 620-628; 23. Vezi Dolinescu-Ferche, Așezări din secolele III-IV în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, București, 1974; Istoria Românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian și Origen amintesc că religia creștină s-a întins și la sarmați, daci, germani, sciți, fără a avea cunoștința locurilor de-aici și nici știri despre vreo biserică organizată. Însă satele românești, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiția strămoșilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o "romanitate fără Imperiu" (M Bărbulescu), asistăm la supraviețuirea unor credințe tradiționale romane, unii adepți ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credințele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influențat ritul de înmormântare și pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziați este unul specific, tainic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și în spațiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-și exercitau jurisdicția și în stânga Dunării erau divizați, dar se pare că aceste dispute au atins prea puțin pe credincioșii simpli daco-romani. Însă o influență a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltrați din teritoriile de nord-vest și din cele est-carpatice, care prin credința lor tradițională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenței mediului rural autohton în fața penetrației religiei creștine. Au pătruns apoi elemente etnice germane, purtătoare ale culturii Sântana de Mureș

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la "dacii arctici" spune Sf. Paulin), unde își desfășura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinței și desfășura și o lucrare de "romanizare" printre triburile barbare de aici, bessi, sciți, dar și geți și "amândouă felurile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spune Sf. Paulin), unde își desfășura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinței și desfășura și o lucrare de "romanizare" printre triburile barbare de aici, bessi, sciți, dar și geți și "amândouă felurile de daci". Aceste afirmații ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri și s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ținuturile din sudul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acțiunea sa evanghelizatoare s-a desfășurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica și scria în latinește. Paulin de Nola scrie în poemele sale: "aleargă la tine geții și amândouă felurile de daci"-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce privește originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numește Remesiana drept "patria" sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas și lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cadrul acelorași forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condițiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiționale. Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viață creștină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia și Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viață creștină "în forme populare" (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboși (Piroboridava ?)-Galați, au staționat unități militare din legiunile I Italica și V Macedonica, iar în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obiecte ceramice având semnul crucii și morminte creștine 33. Un bastion al păgânismului l-au constituit ținuturile de vest și nord-vest (Crișana și Maramureș), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puțin cunoscute, lipsesc informațiile scrise, după 275, ca și descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au fost dramatice. Urme și obiecte creștine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparțin autohtonilor daco-romani, însă la populațiile "barbare" din estul și sud-estul Europei nu s-au găsit urme creștine, răspândirea spontană a creștinismului nu era posibilă în lumea "barbară". Dacii liberi, în schimb, veniți în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat și creștinat după această dată, prin contactul și amestecul cu populația daco-romană deja creștinată.37 Goții, așezați în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În același timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor și încheierea bilingvismului. Aceste evoluții istorice specifice și contradictorii au avut consecințe însemnate și în plan religios. Astfel, creștinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia și în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluție sinusoidală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
concomitent cu generalizarea romanizării .50 O problemă controversată: ce religie a fost înlocuită de creștinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradițională ? Sau și una și alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că "amândouă aceste religii, a dacilor și a romanilor, erau de mult apuse, când și-a deschis calea, în secolele IV-VI, creștinismul în Dacia". Dar chiar el menționează apoi pe "unii istorici", care au vorbit de "legea lui Zamolxis, apropiată prin morala ei înaltă de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în care a trebuit să-și ducă existența. Răspândit și însușit în limba latină, creștinismul a contribuit substanțial la desăvârșirea romanizării în spațiul fostei provincii Dacia, la extinderea și fixarea latinei peste granițele de altădată ale vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: "Creștinismul (ca formă universală) și romanizarea (ca mutație etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână și s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistență și dăinuire ai întregii romanități nord-dunărene în fața pericolului triburilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
feminine din ape, câmpuri și păduri, dar suportul (real) religios și etnografic este cel autohton, divinizarea elementelor naturale (păduri, câmpuri, ape, lacuri) este prezentă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, ocupate de romani, prin adorarea Sylvanelor, Geniilor, Nimfelor, la fel și la geți (daci), înainte și după Zalmoxe. La fel ca și semidivinitățile cu nume slave drăgaicele (drag), milostivele (milostiv), sfintele (sfânt), ele se integrează marii "familii" de personificări originare din spațiul religios autohton (precreștin), cunoscute în credințele populare ale românilor, sub numele de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a populației sarmato-iazige și în Banat, alături de autohtoni, conform datelor arheologiei și numismaticii. Sarmații (iazigii) s-au stabilit încă la începutul secolului I d. H., înainte de cucerirea Daciei, în câmpia Tisei, de unde apoi s-au extins treptat spre est, în teritoriile dacilor liberi. După ce autoritățile civile și militare romane au părăsit orașele Daciei, iazigii au pătruns în vestul Banatului, în teritoriul dintre Mureș și Timiș. Vestigiile iazigilor, cimitirele de înhumație, au fost descoperite în sud-vestul Daciei. Urmele lor, ceramică, unelte, podoabe, monede

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din secolele IV-VI reflectă fenomene social-economice, culturale, religioase din viața populației locale, dar sunt și influențe și prezențe efective ale triburilor imigrate, sarmați, goți, gepizi. În cadrul acestor influențe și prezențe se află cuprinsă, după 275, și contribuția comunităților de daci liberi, care s-au stabilit pe teritoriul fostei provincii după plecarea legiunilor și au adus cu ei elemente de cultură materială și spirituală proprii. Soarta triburilor imigrate, care nu au părăsit aceste locuri, a fost integrarea și asimilarea lentă în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au stabilit în regiuni mai înalte, ocupate în mod tradițional de populația locală (dacică). În Moldova, la vest de Siret, lipsesc descoperiri sarmatice, deoarece infiltrarea lor nu s-a produs și pe valea Siretului, ce străbătea zone înalte locuite de daci liber, în secolul II d. H.8 Între sarmați, iazigii din Câmpia Tisei și roxolanii aflați la est de Carpați, s-au păstrat legături pe la nord de munți, cale lungă și ocolitoare, neprielnică pentru populațiile nomade. Cele două seminții sarmatice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
marele conglomerat etnic, constituit sub conducerea goților, iar civilizația sarmatică a dispărut rapid. Este posibil ca grupuri restrânse de sarmați să fi trecut în sudul Dunării sau să se deplaseze în altă direcție, dar lipsesc dovezile. Migrația sarmaților în teritoriile dacilor liberi, împreună cu goții cu care s-au amestecat, reprezintă ultimul val masiv de populație sarmatică în mediul dacic, ei se instalează aici în așezări stabile și renunță la viața nomadă. Sarmații care aparțin acestui val (secolele II-III) au inclus o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
inclus o parte a uniunii de triburi alane, care, în primele secole după Hristos, ocupau zone întinse din stepele de la nordul Munților Caucaz și al Mării Caspice. Iazigii au ajuns la începutul secolului I d. H. în teritoriile est-carpatice stăpânite de dacii liberi, o parte din ei s-a infiltrat pe valea Nistrului mijlociu, au ocolit Carpații pe la nord și au coborât apoi în Câmpia Tisei, cu acordul romanilor sau la sugestia lor. Iazigii erau reduși ca număr, la început, ocupau doar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Tisei, cu acordul romanilor sau la sugestia lor. Iazigii erau reduși ca număr, la început, ocupau doar partea de nord a Câmpiei Tisei. După sosirea lor aici, ei au intrat în alianță cu cvazii (populație germanică). În războaiele ulterioare dintre daci și romani, pentru cucerirea Daciei, iazigii au fost aliații romanilor. După cucerirea Daciei și transformarea ei în provincie romană, s-au produs schimbări importante în istoria iazigilor, numărul lor a crescut rapid prin strămutarea în Câmpia Tisei și a celorlalți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceste teritorii, goții au întemeiat prima cultură (civilizție), Wielborie, ce cuprindea așezări și necropole, expresie a unor comunități mari, bine organizate și durabile.10 După declanșarea marii migrații și în contact cu populațiile sedentare sau nomade întâlnite în spațiul ocupat, daci, sciți târzii, sarmați, goții au intrat într-un proces profund de aculturație, ce va duce în cele din urmă la nașterea culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Pe la mijlocul secolului al III-lea, goții s-au pus din nou în mișcare pentru cucerirea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]