2,549 matches
-
la sine pentru a se realiza în formele culturale, urmând o ierarhie formală a unui conținut identic: artă, religie, filozofie. Dialectica cu cele trei momente - teză, antiteză, sinteză - nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că
Georg Wilhelm Friedrich Hegel () [Corola-website/Science/297906_a_299235]
-
unui conținut identic: artă, religie, filozofie. Dialectica cu cele trei momente - teză, antiteză, sinteză - nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care
Georg Wilhelm Friedrich Hegel () [Corola-website/Science/297906_a_299235]
-
Frljić - Our violence and your violence în programul festivalului Temps d’Images 2016, Komplex Ristić</strong> și <strong>Damned be the traitor of his homeland! </strong>comisionate de teatrul sloven Mladinsko - sunt viscerale, transgresive, excesive, dense, ireverențioase, generate de o dialectică a construcției și deconstrucției. Goran Injac, director artistic al teatrului Mladinsko și dramaturg al spectacolului <strong>Komplex Ristić</strong> ne explică geneza proiectului: la aniversarea a 60 de ani de existență, teatrul a revizitat personalitățile cult implicate în istoria lui
Instituțiile publice de cultură - niște frigidere în care cultura stă la rece? -Partea a-II-a () [Corola-website/Science/296171_a_297500]
-
mai mare și, prin urmare, la o nouă «stare naturală» deosebită de ceea de la care am pornit prin faptul ca una era starea naturală în puterea ei, iar cealaltă este fructul unui exces de corupție”. Astfel, Rouseau ajunge la ideea dialectica a negării negației cu aproape două decenii înainte de nașterea lui Hegel. Despotul, spune Rouseau, domină numai prin forță, de aceea el nu se poate plânge când e răsturnat prin forță. Răscoala este, deci, un act legitim al poporului.
Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni () [Corola-website/Science/306985_a_308314]
-
conflictele naționale importante din anii ’90. Simbolismul anilor ’90 din creația lui V. Dyk avea un stil complex și elegant, de la care acesta și-a dezvoltat treptat un stil distinctive, remarcându-se prin detalieri dure. A scris pe două planuri: dialectica ideală și realitate existențiala sau socială. Natură autorului de a scrie lirica și arta poeziei lirice a lui a depășit proza și lucrările sale dramatice. Însă toate componentele muncii sale au creat o unitate solidă. A tradus din lirica franceză
Viktor Dyk () [Corola-website/Science/307013_a_308342]
-
este că fundamentalismul religios nu este un fenomen de ”renaștere spirituală” sau de revenire a religiosului, ci un fenomen de manifestare a unor ideologii politice prin intermediul imaginarului și al limbajului religios. Avînd în vedere analizele lui Sandu Frunză care relevă dialectica sacrului și profanului în care se înscrie, pe de o parte, fenomenul tranformării ideologiilor moderne în religii secularizate, iar pe de altă parte fenomenul metamofozării religiilor în ideologii politice, Ciprian Lupșe constată că ”analiza dialecticii, a „balansului“ contemporan între teologie
Sandu Frunză () [Corola-website/Science/307556_a_308885]
-
lui Sandu Frunză care relevă dialectica sacrului și profanului în care se înscrie, pe de o parte, fenomenul tranformării ideologiilor moderne în religii secularizate, iar pe de altă parte fenomenul metamofozării religiilor în ideologii politice, Ciprian Lupșe constată că ”analiza dialecticii, a „balansului“ contemporan între teologie și ideologie, între religios și secular, indiferent de conjunctură axiologica în care sunt plasați acești termeni, o reușește Sandu Frunză cu acea detașare metodologica specifică discursului intenționat epistemic. În recomandarea pe care o face cărții
Sandu Frunză () [Corola-website/Science/307556_a_308885]
-
Renașterii carolingiene. Carol cel Mare a inițiat reforme profunde în educație. Călugărul englez Alcuin de York a elaborat un proiect de dezvoltare a învățăturii, stabilind programe de studiu ale celor șapte arte liberale: "trivium", sau educația literară (gramatică, retorică și dialectică) și "quadrivium", sau educația științifică (aritmetică, geometrie, astronomie și muzică). Începând cu anul 787, au început să fie emise decrete, recomandând resuscitarea vechilor școli și fondarea altora noi. Din punct de vedere instituțional, ele erau în mâinile unei mănăstiri, catedrale
Evul Mediu Timpuriu () [Corola-website/Science/308404_a_309733]
-
început să fie emise decrete, recomandând resuscitarea vechilor școli și fondarea altora noi. Din punct de vedere instituțional, ele erau în mâinile unei mănăstiri, catedrale sau curți nobiliare. Semnificația acestor măsuri nu va fi simțită decât secole mai târziu. Predarea dialecticii (o disciplină care corespunde logicii de astăzi), a provocat creșterea interesului în cercetări speculative; de aici a urmat ascensiunea tradiției scolastice creștine. În secolele al douăsprezecelea și al treisprezecelea, multe din școlile fondate sub Carol cel Mare au devenit universități
Evul Mediu Timpuriu () [Corola-website/Science/308404_a_309733]
-
artificial, precum și relațiile acestuia cu realitățile non-verbale, care ar putea avea consecințe filosofice generale, contribuind la analiza conceptelor și la clarificarea ideilor. Aceste tendințe vin în opoziție evidentă cu curentele derivate din filosofia idealistă germană, în special cu Hegelianismul și dialectica. Filosofia analitică s-a răspândit după cel de-Al doilea război mondial mai ales în Anglia și în Statele Unite ale Americii sub diferite nume ca "Analiză lingvistică", "Empirism logic", "Pozitivism logic", "Neorealism", care desenează particularitățile diverselor școli. Filosofia analitică reprezintă
Filosofie analitică () [Corola-website/Science/302204_a_303533]
-
autorii evrei din literatura juridică să nu mai fie citați și, în orice caz, lucrările lor să fie desemnate ca lucrări evreiești. "Trebuie să repetăm mereu, atât pentru noi înșine, cât și pentru studenții noștri, ceea ce a afirmat Führer-ul despre dialectica evreiască, pentru a evita pericolul imens a unor vicieri sau răstălmăciri. Aceasta nu se realizează printr-un antisemitism sentimental; se impune o certitudine bazată pe cunoaștere." () Deoarece această sesiune a fost aproape simultană cu campania național-socialistă împotriva lui Schmitt și
Carl Schmitt () [Corola-website/Science/302525_a_303854]
-
tip de dictatură, care are menirea de a restabili constituția, Schmitt arată că dictatura suverană și constituția se exclud. Schmitt precizează: Faptul că fiecare dictatură conține excepții de la norme, nu înseamnă că ea acceptă negarea incidentală a unei anumite norme. Dialectica internă a conceptului constă în faptul că negarea se referă tocmai la acea normă a cărei supremație urmează să fie restabilită în realitatea istorico-politică ca rezultat al dictaturii."". Dictatura apare necesară în momentul în care intervine un "dezacord între drept
Carl Schmitt () [Corola-website/Science/302525_a_303854]
-
și dferențelor dintre filosofie și sociologie în abordarea realității sociale, definirea domeniului sociologiei în ipostaze cât mai riguroase. Dimensiunea ontologică este surprinsă în în lucrări, studii și articole, cum ar fi: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, urmată Ontologia spiritului, Dialectica spiritului, Ontologia vieții sociale etc. Încercând să lămurească problema obiectului sociologiei, Traian Herseni optează în primul rând pentru delimitările terminologice și comprehensive ale problematicii vizate. Astfel, el stabilește faptul că știința este înainte de toate cunoaștere, mai precis o relație de
Traian Herseni () [Corola-website/Science/302651_a_303980]
-
de cunoaștere între doi termeni, și anume subiectul și obiectul, fără de care nu ar putea fi identificată existența însăși. Așadar: “Știința trebuie întemeiată nu numai gnoseologic, ci și ontologic”. Herseni apelează la o reducție fenomenologică a realității sociale, dezvoltând o dialectică fenomenologică. El identifică, astfel, două structuri ontologice „diferite”: societatea și individul, pe care le numește „corelative”, care funcționează și se dezvoltă pe baza principiului interacțiunii . În Realitatea socială, încercarea de redefinire a obiectului sociologiei l-a determinat pe Herseni să
Traian Herseni () [Corola-website/Science/302651_a_303980]
-
pentru a sta în coasta maestrului dar o boală neașteptată îl împinge spre casa natală pentru câțiva ani. După ce se însănătoșește află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic și devenise Episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica. Abélard îl caută și acolo pentru „a învăța mai multă retorică din gura sa” dar își reia vechiul obicei de a-și contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult succes, căci îl determină (Abélard având doar vreo 25
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
renunță cu totul la a mai susține realismul clasic, trecând la o poziție diferită care afirma diferența de manifestare a esenței în lucruri. Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului său constă tocmai în transformarea cursului său de dialectică într-un fel de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuiește, din nou, lui Abélard, o observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raționament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuiește, din nou, lui Abélard, o observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raționament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea științei dialecticii”. După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui Abélard scaunul său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reușind să adune în jurul său câteva mii de studenți, însă Guillaume află și numește
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
Clairvaux. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie. Motivele acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în considerarea Trinității ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al dialecticii, fapt ce l-a condus mereu la formularea unor enunțuri bizare despre adevărurile de credință; el trata, de pildă, dogma trinității în conexiune cu teoria atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et non
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
Introductiones parvulorum" (1114), constând în glose despre Porfir, Aristotel, Boethius; "Logica "ingredientibus"" sau Glosele de la Milano (1120), constând în comentarii la Aristotel și Porfir; "Logica "nostrorum petitioni"" sau Glosele de la Lunel (1124), un comentariu foarte amplu al Isagogei lui Porfir; "Dialectica" (redactată în perioada în care Abélard se afla la Cluny, constând într-un tratat de logică din patru cărți, în care expune teoria diviziunii și definiției, comentează pe Porfir, Boethius și Categoriile lui Aristotel), "Glossulae in Porphyrium". Textele teologice sunt
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
Philosophum, Judaeum, et Christianum" („Dialogul dintre un filosof, un evreu și un creștin”). La Abélard, ca și pentru toți gânditorii medievali, între rațiune și credință există o legătură foarte strânsă. Spre deosebire de ceilalți, Abélard consideră însă că teologia este reductibilă la dialectică, în sensul că adevărurile de credință, inclusiv misterele, pot fi înțelese de către intelect. Astfel, dacă principiul lui Anselm fusese Credo ut intelligam, „cred ca să înțeleg”, Abélard insistă pe forma inversată a acestei formule. Pentru el este mai importantă înțelegerea, pătrunderea
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
adevărurilor: credința trebuie să se bazeze pe rațiune. Identificarea filosofiei cu teologia are loc la Abélard în alt sens: nu în sensul urcării filosofiei la rangul de teologie (ca la Eriugena), ci în sensul coborârii teologiei la nivelul logicii sau dialecticii. Până și Trinitatea divină este comparată, la un moment dat, cu un silogism. Toate acestea nu înseamnă că Abélard ar fi voit să pună în criză importanța credinței sau că nu a fost conștient și atent la pericolul căderii în
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
un moment dat, cu un silogism. Toate acestea nu înseamnă că Abélard ar fi voit să pună în criză importanța credinței sau că nu a fost conștient și atent la pericolul căderii în erezie. Dimpotrivă, ar fi spus el, dacă dialectica ar însemna îndepărtarea de Sf. Pavel și de Hristos, ar renunța la ele, chiar dacă l-ar chema Aristotel, nu Abélard. Ceea ce și-a propus este de fapt apărarea credinței cu ajutorul unui instrument mai puternic: logica. Și, cu nici un preț, nu
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
s-a ocupat. Prima sa convingere, totuși, este aceea că Logica constituie instrumentul indispensabil al Teologiei. Acest lucru trebuie însă înțeles numai ținând cont de cultura și textele la care avusese acces Abélard; el nu alege nominalismul și logica sau dialectica în detrimentul unui platonism sau al unui realism per se. Prin educație, Abélard este un dialectician care se opune realiștilor contemporani cu el și de aceea, în măsura în care respinge realismul, o face cu scopul de a respinge pozițiile unor oponenți ca Guillelmus
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
folosește cu succes de Aristotel; faptul - însă - că nu se avântă în teme platoniciene (oricum prea puțin cunoscute la vremea lui) este mai degrabă o strategie de ocultare a surselor oponenților săi decât o desconsiderare directă a lui Platon . În Dialectica, Abélard numește șapte lucrări utilizate de latini în textele de logică: Isagoga lui Porfir, Categoriile și Despre Interpretare de Aristotel și patru lucrări de Boethius (Cartea despre diviziuni, Topica, Silogismele categorice și Silogismele Ipotetice). Îndatorat profund lui Boethius, Abélard va
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
și Abélard. Logica este, cu alte cuvinte, atât o știință particulară, cu obiect de studiu propriu, cât și o metodă generală pentru toate celelalte științe. Astfel, logica este, pentru Abélard, dialectică, fie în sens restrâns (cel care se referă la dialectica în calitate de instrument pentru elaborarea argumentelor probabile, instrument al retorului sau oratorului), fie în sens larg (stoic), pentru care dialectica înseamnă logică, adică o știință. În acest sens larg, logica se ocupă cu construirea argumentelor (de ratione argumentorum compenenda), putând fi
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]