32,222 matches
-
un ritm frenetic, că mașinăria funcționează tot timpul și pretutindeni, că trebuie multiplicate posturile și, în fiecare casă, aparatele de recepție, pentru ca înșiruirea să nu se întrerupă vreodată, nu ține așadar de mașinăria însăși și de dispozitivul său, ci de esența ontologică a televiziunii și de adaptarea sa perfectă la lumea noastră, de televiziune ca practică și de actualitatea care definește această esență. Actualitatea determină ceea ce este actual. Nu este asta o evidență? Numai că actualitatea nu determină ceea ce este actual
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
înșiruirea să nu se întrerupă vreodată, nu ține așadar de mașinăria însăși și de dispozitivul său, ci de esența ontologică a televiziunii și de adaptarea sa perfectă la lumea noastră, de televiziune ca practică și de actualitatea care definește această esență. Actualitatea determină ceea ce este actual. Nu este asta o evidență? Numai că actualitatea nu determină ceea ce este actual într-un mod cu totul imediat, cum ne prefacem a crede. Oare nu este ceea ce este actual ceea ce este acolo pur și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
un program la altul, la fel de inconsistent ca și cel pe care tocmai l-a părăsit. Cum să nu vezi totuși că odată cu această trecere perpetuă de la o imagine la alta și de-a lungul seriilor lor schimbătoare mass-media își realizează esența? Actualul nu doar este incoerentul și insignifiantul, el trebuie să fie astfel. Cu cât televiziunea este mai absurdă, cu atât își împlinește mai bine menirea. Mijloacele de comunicare pervertesc tot ce ating. Dacă li se întâmplă să întâlnească în calea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
instituite legi și reglementări diferite de acelea care guvernează în general o societate, de ce trebuie instituită această universalitate paradoxală care este Universitatea? Această întrebare cu aparență formală îmbracă o semnificație absolut concretă imediat ce ne amintim că societatea ca atare, ca esență generală nu există și că legile sus-numitei societăți sunt în realitate legile vieții, legile conservării și sporirii acesteia. Numai că viața, la rândul său, nu există nici sub aspectul unui concept, nici sub acela al unei entități generale: în măsura în care ea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
comune: "legile societății" sunt formele tipice ale acestei activități, cu cortegiul său de reprezentări teoretice, ideologice și mai cu seamă juridice. Încă o dată este posibil, în reprezentare și grație ei, a trasa o nomenclatură generală a praxisului social a cărui esență rămâne totuși în sine nereprezentabilă și monadică. Necesitatea de a vorbi acum de "epoci", adică de o istorie a formelor tipice ale acestei activități productive rezultă în final din faptul că în fiecare monadă viața nu este doar conservare, ci
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
secolul XX, ci odată cu nașterea lor nașterea lor transcendentală, se-nțelege, adică prima efectuare mută a subiectivității absolute în ei. Pornind de la acest punct zero al Parusiei inițiale se produce o dezvoltare extraordinară, dezvoltarea pură a vieții lăsate în voia esenței sale proprii și, astfel, a procesului continuat al conservării sale și al sporirii sale. Corpul de pildă, aflând sprijin în patosul imobil al corporeității sale originare, se "trezește", fiecare dintre puterile sale, printr-o operație care înlănțuie una de alta
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
Universitatea și Societatea stau una în fața celeilalte ca două entități opuse. Această opoziție nu mai este cea care predomina la origini. Ființa-aparte a Universității, recunoscută și acordată de către puterea temporală, reflecta o diferență de funcții pe fondul unei comunități de esență. Un același proces, cel, în ambele cazuri, al autorealizării vieții, îmbrăca totuși două forme: pe de o parte, cea a dobândirii de cunoștințe și a uceniciei în cadrul unui învățământ, de cealaltă parte, cea a activității economice. Deoarece totalitatea stabilă care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sale și, prin urmare, norme, ritmuri și reglementări proprii, iar nimănui nu-i trecea prin cap să conteste specificitatea acestora. Astăzi opoziția dintre societate și Universitate nu mai are la bază simpla diferențiere a funcțiilor lor; este vorba despre două esențe nu doar distincte, ci eterogene, care se exclud una pe cealaltă, care se înfruntă într-o bătălie care nu poate fi decât o luptă pe viață și pe moarte. Trăsătura decisivă a lumii moderne este, așa cum am arătat, faptul că
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
îndeplini o funcție în societate și, astfel, de a-și însuși o meserie. Pe de altă parte totuși, și mai semnificativ, de a-i permite să pună în operă ansamblul înzestrărilor și capacităților astfel încât să-și realizeze individualitatea proprie, adică esența umanității din el. Această a doua sarcină este cea a culturii în puritatea sa. Cât despre cea dintâi, dacă se înfățișează și ea ca un proces de culturație cel puțin parțial, este aici un aspect pe care trebuie să-l
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și le dictează modurile adecvate ale transmiterii lor? Iluzia constă în a crede că aceste legi specifice ale comunicării sunt legi formale ce alcătuiesc un domeniu autonom. Din acest moment, în virtutea acestei autonomii a pedagogiei care își constituie propriu-zis propria esență, învățarea devine independentă de conținutul predat. Câteva noțiuni de pedagogie vor fi de acum suficiente pentru a-i transforma pe toți neștiutorii în învățători fără pereche. Tocmai asta s-a întâmplat în Universitatea franceză în ultimii treizeci de ani. O
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
a ek-stazei, dacă este vorba de adevărul teoretic, cea, inextatică, a patosului, și astfel istorialul însuși al Absolutului, dacă este vorba de adevărul practic. Din natura contemporaneității în care orice transmitere și orice dobândire de cunoaștere își extrag posibilitatea și esența rezultă că aceasta nu este reductibilă la o teorie formală sau la o rețea de legi formale care ar putea fi separată de conținutul cognitiv, de vreme ce în realitate dobândirea și astfel transmiterea unei cunoașteri sunt identice cu efectuarea fenomenologică concretă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
patosul care, tot în repetare, se identifică cu adevărul practic, în cazul esteticii, al eticii și al religiei. Ideea că pedagogia (sau, cum se spune astăzi, "științele educației") poate constitui o disciplină autonomă este echivocă. Este adevărat că există o esență proprie a comunicării și că tocmai am prezentat schema acesteia. Teoria pură a acestei comunicări și astfel pedagogia ca atare este filozofia primară. Aceasta ne arată, tocmai, că esența comunicării se identifică cu actualizarea fenomenologică a cunoașterii de comunicat, în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
constitui o disciplină autonomă este echivocă. Este adevărat că există o esență proprie a comunicării și că tocmai am prezentat schema acesteia. Teoria pură a acestei comunicări și astfel pedagogia ca atare este filozofia primară. Aceasta ne arată, tocmai, că esența comunicării se identifică cu actualizarea fenomenologică a cunoașterii de comunicat, în noeza sa și în noema sa. Teza unei transmiteri a cunoștințelor care să se producă independent de aceasta, de deținerea ei și de reactivarea sa în relația învățător-învățăcel este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
parte din viața cotidiană, determinând ansamblul activităților economice, impunându-le, dincolo de simpla producere a "valorilor de uz", finalități extraordinare. Diversele critici pozitiviste, cu explicațiile lor pe cât de radicale pe atât de simpliste, se prăbușesc imediat ce este zărită înrădăcinarea religiei în esența vieții în faptul că aceasta, ca încercare de sine, nu este niciodată fundamentul ființei sale. Experiența sacrului este cea a acestei situații ontologice ultime a cărei contra-dovadă este angoasa morții care se înrădăcinează și ea în sentimentul trăitorului de a
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
fundamentul lui însuși. Vedem astfel că în orice cultură cultul morților este legat de religie printr-o rețea de relații indestructibile cum este de altfel și etica. Deoarece aceasta se identifică cu praxisul, ea își ia valorile și prescripțiile din esența vieții. De exemplu, faptul că viața se presupune în mod constant și, astfel, nu s-a instituit ea însăși este motivul pentru care nici unui trăitor nu îi este permis să atenteze la ea, pentru care crima, violul și furtul sunt
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
conservării sau ale sporirii vieții, sau pe cele ale morții sale; este întotdeauna, sub masca aparatelor conceptuale sau statistice, o istorie a praxisului și a angoasei sale. Literatura nu are alt scop decât de a înfăptui în același fel dezvăluirea esenței vieții, și dacă o face prin mijlocirea procedeelor estetice, este pentru că arta, căreia îi aparține, este vehiculul privilegiat al acestei raportări esențiale la viață. Această raportare devine conștientă de sine în filozofia a cărei temă proprie o constituie. Dihotomia dintre
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ca absolut, subiectivitatea vie pornește să se cunoască pe sine, propunându-se astfel ei înseși ca temă proprie a sa. Realizarea acestei sarcini ridică probleme considerabile, a căror soluționare presupune elucidarea formelor oricărei cunoașteri posibile și în ultimă instanță a esenței lor comune, adică fenomenalitatea ca atare. Înțelegându-se ca fenomenologie, filozofia își oferă mijlocul de a îndeplini programul lăsat moștenire de istorie și de a-l duce la bun sfârșit: de a nu fi numai o teorie transcendentală a cunoașterii
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
unei ființări non-subiective în sine, primește, dimpotrivă, o semnificație dogmatică, așa cum se întâmplă odată cu pozitivismul, filozofia este condamnată la moarte. Nu discutăm aici despre faptul că această eliminare dogmatică a subiectivității, și aceasta într-o problematică a cunoașterii a cărei esență este subiectivă, este absurdă, că ea conduce la fondatorul pozitivismului la o imensă contradicție care capătă forma revenirii masive a sentimentului în chiar acel loc de unde viața tocmai fusese alungată. Ne vom mulțumi să cercetăm soarta rezervată filozofiei în Universitatea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
se pune mereu problema a o desființa pur și simplu. În cel mai fericit caz, o cunoaștere a posteriori referitoare la dezvoltarea unui tip particular de cunoaștere în lumea modernă, iată ce s-a substituit imensei sarcini de a elucida esența vieții și, astfel, umanitatea transcendentală a omului. În punctul extrem al desăvârșirii sale, negarea dogmatică a vieții transcendentale nu doar pervertește filozofia; ea o suprimă în favoarea unei discipline noi: psihologia pozitivă sau științifică. În ceea ce privește psihologia, filozofia și-o asuma în măsura în care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
științe a naturii. Astfel ea împinge până la extrem alienarea omului, explicând tot ceea ce este uman în sine prin faptul că nu este altfel. Psihologia științifică și materialistă apare atunci ca adevăr al proiectului galilean aplicat omului și constând în eliminarea esenței sale proprii. Numai că nu este niciodată posibil a explica, nici măcar câtuși de puțin, subiectivitatea, chiar dacă este redusă la psihic, adică la umbra sa proiectată în lume de biologic. Și aceasta deoarece, dacă a este un biologic și b este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
auto-constituirii oricărei intersubiectivități concrete. Însă îndepărtarea de către proiectul galilean a subiectivității transcendentale este în mod identic îndepărtarea intersubiectivității. Sociologia științifică trebuie așadar, ca și psihologia cu același atribut, să-și dea un alt obiect: vor fi și aici, substituindu-se esenței subiective, "comportamente" sau "fenomene" reduse la faptul de a-fi-date în obiectivitatea societății comportamente sau fenomene care nu mai sunt individuale, ci sociale. În măsura în care asemenea comportamente trebuie să facă abstracție de intersubiectivitate așa cum comportamentele psihologiei făceau abstracție de subiectivitate, ele au
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
fel natura. Căci ceea ce aspiră la titlul de eveniment și, astfel, la ființă trebuie să fie în așa fel încât să poată fi televizat, el este și trebuie să fie modelat, decupat, limitat de această exigență de neocolit a cărei esență a fost recunoscută: actualitatea. Aceasta desemnează ce este acum acolo în superficialitatea sa cea mai extremă superficialitate și punctualitate care provin din capacitatea sa de a fi televizat și de a fi în calitate de televizat pentru intervalul cât va fi, urmând
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o scufundă, în același timp cu acest conținut și deoarece el este din ce în ce mai mult constituit de mass-media, comunicarea mediatică ce invadează tot intră în concurență, în interiorul Universității chiar, cu modul tradițional de transmitere a cunoștințelor. Repetarea în contemporaneitate care constituie esența oricărui învățământ autentic trebuie să cedeze locul "științelor comunicării", care, sub pretextul că regândesc chestiunile specifice, asigură de fapt promovarea generală a comunicării mediatice: "Adevărata pedagogie este televiziunea!". Și, odată cu comunicarea mediatică, existența mediatică. Anchetele, opinia, despre care se vorbește
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este pe care să se stingă, se obișnuiește să se declare că acestea au existat întotdeauna: un mozaic bizantin, frescele, o carte, o gravură, executarea unei simfonii sunt, la urma urmelor, mijloace de comunicare, și astfel cultura însăși este de esență mediatică. Aceste sofisme grosolane cu care se acoperă cu pudoare josnicia și ipocrizia unei societăți sortite decăderii intelectuale, morale și sensibile a membrilor săi, disprețuirii lor profunde, nu ar trebui demascate dacă n-ar fi reluate de cele care au
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
urmare, dreptul de a se exprima și care sunt toate, tocmai, creaturi ale mass-media. Mijloacele de comunicare ale culturii mozaicele, frescele, gravurile, cărțile, muzica aveau de obicei drept temă sacrul, în orice caz, sporirea puterilor vieții până la descoperirea exaltată a esenței sale. Mijlocul însuși era arta, adică trezirea acestor puteri prin mijlocirea sensibilității care le purta pe toate celelalte. Imaginea estetică, vizuală, sonoră, ideală era obiectul unei contemplații. Ea era ceea ce rămâne, la care revenim fără contenire pentru a ne face
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]