KorAP: Find »[drukola/base=filosof & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...97 98 99 ...489 >

12,214 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378

începutul cărții și două sau trei considerații ale autorului asupra credinței în adevăratul Dumnezeu la care aderă - puteam bănui acest lucru... -, aflăm că medicastrul scrie chiar în anul când Academia de Științe de la Moscova celebrează bimilenarul lui Lucrețiu: 1946. Un filosof nebun, bolnav, sinucigaș, anticreștin înainte să apară creștinismul, psihotic, care, pe deasupra, este sărbătorit ca precursor de către un regim comunist nu poate fi cu adevărat absolut prezentabil, și nici demn de acest nume. Dacă ar fi fost mai puțin radical antireligios

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
mai bună dintre lumile posibile, și cu atât mai puțin pentru cea mai rea. Ca să o facă, ar trebui să-și ridice tabăra filosofică pe terenurile moralei, unde se întâlnesc binele și răul, ceea ce este bun și ceea ce este rău. Filosoful nu evolueză nicăieri în prescriptiv, în normativ: el descrie lumea așa cum e, arată realitatea așa cum apare ea pentru un ochi exersat și lucid. El inaugurează, încă o dată, acea postură a înțeleptului care nu vrea nici să râdă, nici să plângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
și cu semenii, făurirea unui suflet și a unui trup voios; chiar și în absența practicării acestei virtuți, cunoștințele existente sunt de-ajuns pentru a procura plăcere, pentru că simpla ei potențialitate radiază; practicarea ei permite întruparea bunăvoinței, calitate majoră a filosofului epicurian; existența ei cimentează viața filosofică și comunitară. Epicur îi considera pe discipolii lui niște prieteni, și viceversa. Pythocles, Herodot, Meneceu, acești responsabili ai unor Grădini împrăștiate în lume, întrețineau cu Magistrul o relație de acest tip. Metrodoros, prietenul cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
ne permite, din nefericire, să descoperim că Aristotel are dreptate în tragica lui constatare despre prietenie... Căci Lucrețiu scrie aceste mii de versuri numai pentru Memmius, Caius Memmius Gemellus, copleșit de favorurile zeiței Venus, dacă e să-l credem pe filosof. Ilustru descendent al unei familii aristocratice, interpelat de vreo douăsprezece ori în text - de unsprezece ori, ca să fim exacți -, binecuvântat o dată cu epitetul „glorios” îca și Venus și Epicur!), personajul pare cu toate acestea să fi fost oricum, numai glorios nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist ține de această sensibilitate oximoronică: un materialism vitalist. în mod straniu, găsim chiar pe la mijlocul poemului, și încă de două ori, expresia elan vital îIII, 399 și 560), atât de strălucit pusă în valoare de către Bergson - despre care se uită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
greutate, desigur, dar și a unei energii proprii, cea pe care o putem observa la caii ținuți în frâu înainte de startul într-o cursă și care, impetuoși, nărăvași, incarnează această forță ce acționează în corpul însuși al materiei. Acolo unde filosofii idealiști vorbesc de Dumnezeu, dându-i nume multiple, Lucrețiu - și nu Epicur, la care această teză nu apare nicăieri în textele rămase - instalează o forță. Evident, acest postulat vine numai de la el - de altfel, este și ceea ce-l definește... - dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
Antichității și ale momentului. Faptul că Lucrețiu o evocă pe Venus nu dovedește că ar crede în ea și că i-ar închina un cult asemenea unui credincios în drum spre templu, atras de fumigațiile credincioșilor și de incantațiile preotului. Filosoful recurge la o alegorie cu atât mai legitimă cu cât registrul poetic o pemite fără subînțeles. Faptul că Cezar își explică succesele prin Venus Genitrix și descendența lui în linie dreaptă din Enea - trebuia neapărat s-o facă... - nu transformă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
odisee marțială contra a tot ceea ce îi împiedică pe oameni să se bucure, deci să trăiască: temeri, frici, iluzii, ficțiuni, fabulații. Pe linia de ochire se află mitologiile laice și religioase. Nici zei, nici maeștri, doar Venus... La Lucrețiu, poetul, filosoful și omul de știință se suprapun: a scrie mii de versuri în latină, a elabora noțiuni, a efectua trecerea de la greacă la această limbă atât de puțin făcută pentru gândire, a transplanta epicurismul pe meleagurile campaniene sau romane, a rafina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
din observație, a conchide existența particulelor invizibile plecând de la o manifestare vizibilă, a goli cerul de ocupanții săi nelegitimi numai prin forța demonstrației și a rațiunii, a risipi temerile și angoasele numai prin puterea argumentației, toate acestea presupun calitățile unui filosof de format mare: sublimul poetic al unui René Char, gândirea extrem de bogată și barocă a unui Gilles Deleuze și cunoștințele științifice ale unui Einstein reunite în aceeași lucrare! Să ne imaginăm teoria relativității povestită de pana unui filosof înmuiată în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
calitățile unui filosof de format mare: sublimul poetic al unui René Char, gândirea extrem de bogată și barocă a unui Gilles Deleuze și cunoștințele științifice ale unui Einstein reunite în aceeași lucrare! Să ne imaginăm teoria relativității povestită de pana unui filosof înmuiată în geniul unui poet... Performanța nu încetează să stupefieze. Pentru că Lucrețiu procedează asemeni unui om de știință și recurge la o metodă experimentală demnă de acest nume. Ansamblul poemului în versuri solicită cunoașterea directă prin experiență, iar apoi folosirea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
din incultură și din lipsă de cunoștințe. Credinciosul se mulțumește cu credința pentru că e ignorant. Faptul de a te pleca în fața divinităților, a miturilor, a iluziilor ține de o lipsă de informații asupra adevăratelor cauze a ceea ce se întâmplă. Când filosoful demn de acest nume își face simțită prezența, preotul dă înapoi. Când domină clerul, inteligența este cea care dă înapoi. O lecție utilă, desigur, pentru vânzătorii de lumi nevăzute, fie ei păgâni, evrei sau creștini, dar și pentru toți cei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
desigur, pentru vânzătorii de lumi nevăzute, fie ei păgâni, evrei sau creștini, dar și pentru toți cei care nu înaintează în lumina crudă a ateismului. -9- Să terminăm odată cu cerul. Să coboare din nou cerul pe pământ, iată obiectivul oricărui filosof hedonist. Și, pentru a reuși să-l atingă, religia e desemnată ca dușman prioritar. Sau, mai bine zis, religiile, toate. Pentru că Lucrețiu scrie contra păgânismului roman, evident, dar și contra formelor pe care le ia această nevoie în timpuri și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
formelor pe care le ia această nevoie în timpuri și în locuri ignorate de el. Cu sute de ani înainte de apariția islamului, la mii de kilometri de Palestina, De rerum natura oferă breviarul perfect al luptei contra tuturor superstițiilor. Dacă filosoful demontează ficțiunea Centaurilor sau a Himerelor, recuză existența lui Tantal sau a lui Tityos, îndepărtează cu un gest al mânii Cerberii și Furiile, dacă-și râde de Danaide sau de Sisif - pe care-l vede mai degrabă în lumea aceasta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
bine. Filosofia permite acest demers exaltant. Cum? Tocmai învingând spaimele. în ce fel? Activând o înțelepciune materialistă. Chiar dacă nu citează niciodată numele lui Platon, Lucrețiu se situează pe poziții radical antiplatoniciene: el recuză idealismul, dualismul și nemurirea sufletului, concepții dragi filosofului Peșterii la care creștinii țin atât de mult - se înțelege de ce. Phaidon oferă într-adevăr un text care inaugurează opțiunile catolice asupra chestiunii morții și a ceea ce se întâmplă cu trupul după moarte: mântuire, osândă, infern, cântărirea sufletelor, viața de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
existență autonomă; trupul moare, spiritul dăinuie; unul, material, se descompune, celălalt, imaterial, nu cunoaște entropia, moartea și dispariția. Omul rău se reîncarnează într-un animal detestabil; cel bun, într-un înveliș pământesc prezentabil - cel al unui preot ori al unui filosof... în vreme ce Platon îi amenință pe oameni cu astfel de povești fantasmagorice, Lucrețiu îi liniștește și-i calmează. Pentru că sufletul se dezintegrează odată cu moartea, iată ce definește sfârșitul unei existențe: desfacerea agregării constitutive a unei subiectivități. El nu subzistă momentului separării

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
cea mai desăvârșită dintre nuditățile ontologice: ca schelete. Zenon îl amenință cu degetul pe Epicur care se înfruptă din tort... Și, în acest timp, cu laba întinsă a cerșetorie, cu râtul întins, un purceluș în carne și oase confirmă identitatea filosofului din Grădină. Exegeza clasică vede aici o piesă pseudo-epicuriană. O putem interpreta și ca pe o lecție stoică, cele două opțiuni sunt echivalente. Oricum, scena pare emblematică pentru epocă și pentru lupta pe care o duc cele două școli pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
în antologia capodoperelor istoriei ideilor la rubrica Suavi mari magno. Textul, deoarece pune în scenă plăcerea de a asista de pe uscat la tribulațiile unui echipaj luptîndu-se cu o mare dezlănțuită, a fost interpretat ca un semn al egoncentismului feroce al filosofului. Ce individ e și omul ăsta care se bucură de nenorocirea altuia! Alt avatar defăimător al epicurianului care reduce totul la mărunta lui persoană... Or, textul nu ne îndeamnă să ne bucurăm de suferințele altuia, ci doar să știm să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
pâinea și apa epicurienilor ortodocși; plăcerile conversației fără un plan anume, purtată în mijlocul naturii, între prieteni... Hedonismul tragic al lui Lucrețiu se sprijină pe această simplitate virtuoasă, romană. Moartea îi terorizează pe majoritatea oamenilor? Ea trebuie să-l conducă pe filosof la împăcarea cu sine însuși. Neantul îi paralizează pe cei mai mulți? înțeleptul știe să se sprijine pe acest vid sideral pentru a bascula într-o voluptate confecționată de el însuși. Negativitatea câștigă până la urmă? Epicurianul cunoaște regulile ce permit, până una

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
exista. Nu vom mai fi decât niște cadavre? Trupul, câtă vreme dăinuie, să fie atunci măcar utilizat ca o mașină performantă pentru a fabrica fericire, bucurie... Critica uită deseori dimensiunea hedonistă a lui Lucrețiu. Epicurian, desigur, deci trebuie clasat printre filosofii plăcerii, atâta doar că exegeții se lasă greu: zadarnic am căuta analize ale voluptății epicuriene care integrează, de exemplu, considerațiile finale ale poemului asupra evoluției civilizației și în care găsim dovezi că gândirea lui Lucrețiu poate figura cu demnitate pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
culturii și ale civilizației. La început, absența legilor, a regulilor și a dreptului îi obliga pe oameni să trăiască asemeni unor sălbatici incapabili să gândească în termeni de bine comun. Lucrurile nu s-au afirmat chiar așa de clar, dar filosoful gândește dreptul ca pe o purificare a relațiilor dintre oamnei. Focul, familia, prietenia, limbajul, compasiunea coincid cu apariția orașelor, deci a civilității. Se produce o trecere de la nomadism la sedentaritate. Marte continuă totuși să-și păstreze rolul, deși Venus câștigă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
a muri - o evidență tragică -, să trăim în acord cu ceea ce ne învață natura: hedonismul. Un hedonism tragic, iată o nouă ocazie de a ne opune locurilor comune legate de Lucrețiu! -14- O plăcere atomică. Ce e plăcerea pentru un filosof materialist? Cu ce se aseamănă jubilarea? Lucrețiu vorbește despre inutilitatea atomilor râzători pentru râs, dar trebuie să conchidem oare și că atomii voluptuoși nu sunt necesari pentru plăcere? Da, pentru că particulele nu cunosc nici durerea, nici plăcerea, dar înlănțuirile lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
mâinile și picioarele comandate de bunul plac al celuilalt, aflat și el în aceeași tristă stare psihică și mentală. Nu e deloc grozav pentru cei doi protagoniști... Multe sunt durerile care îi pândesc pe cei ce caută liniștea sufletească a filosofului și ataraxia înțeleptului epicurian! Amărăciunea, suferința, distrugerea asociate acestei experiențe-limită nu pot reprezenta ceva ideal și dezirabil în viața unui individ. Așa cum nu e de dorit nicio boală gravă, periculoasă și care lasă urme. Băiatul cu forme feminine delicate - Lucrețiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
profesioniste întâlnite ajutorul talentului ei mercenar. întrucât dorința sexuală ține de un fel de aglomerare locală de atomi de substanță vitală solicitați uneori de simulacre sexi, soluția presupune o desfundare pur și simplu mecanică. Odată ce și-a redobândit judecata, ucenicul filosof poate să plece din lupanar și să-și continue drumul spre Grădină... -16- Un cuplu ataraxic. Aceste versuri faimoase și această condamnare a iubirii-pasiune sunt reținute cel mai adesea din Lucrețiu, considerându-se că ele reprezintă pur și simplu o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
amoroase în favoarea unei celebrări a iubirii sub altă formă, cea a cuplului ce trăiește o poveste în care se întoarce spatele dezlănțuirilor furioase ale pasiunii pentru a edifica o existență în comun. Paginile vehemente, dar și ironice și lucide ale filosofului consacrate iubirii-pasiunii furnizează din câte se pare pretextul pentru legenda fabricată de Ieronim despre un Lucrețiu vrăjit printr-un filtru, ajuns nebun și punându-și capăt zilelor la o vârstă la care oamenii dispun din plin de mijloacele lor fizice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
încă o scrisoare, poate a lui Epicur către mama sa, în care autorul îi cere să mai înceteze cu darurile și cu alte dovezi de generozitate, pe motiv că prietenii și tatăl lui manifestă o dărnicie deja suficientă pentru fericirea filosofului. -3- Un budism grecesc! Extremitatea zidului povestește sfârșitul filosofiei și constituie în același timp o concluzie a existenței. Diogene din Oenanda, bătrân, obosit, bogat, bolnav, dar înțelept grație doctrinei lui Epicur, suferă de dureri de stomac și verifică temeiul practicii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]