3,831 matches
-
alții. Du-te în pace, diacule! Făcându-mi-se teamă de acel om, m-am dat în spate câțiva pași și am ieșit din încăpere. De îndată ce m-am trezit afară, ușa mi s-a închis în față, deși aerul era nemișcat precum apa unei bălți. M-am speriat și m-am întors grabnic acasă. Am citit de mai multe ori papirusul pe care era scrisă în grecește rugăciunea Akathistos. Am rămas uluit de precizia metrilor, de structura stanțelor, de arhitectura sublimă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
optimist, făcut să arate cu cel puțin zece ani mai tânăr - În parte, pentru că fotografia fusese făcută cu zece ani mai devreme, În parte pentru că fusese retușată și prelucrată la computer. — Ce Înseamnă asta? aproape că urlă către secretarul său, nemișcat În fața monitorului. — Înseamnă că n-am reușit, n-ați fost reales, onorabile. Și apoi Fabio Merlo, secretar impecabil și cu un limbaj elevat, Îi spuse tu, lucru care nu-i fusese permis până atunci, lăsând să-i scape o strălucire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Îi dăduse dreptate. Ea era cauza eșecului lor, ea era greșeala. Se Întinse Între cearșafuri, cu grijă, căci odată cu menopauza mama ei Începuse să aibă un somn ușor și agitat - lucru care o făcea să fie foarte irascibilă. Emma rămase nemișcată, cu pleoapele lipite. Încercă să-i imite pe asceții indieni, pe călugării budiști sau pe adepții vreunei secte, capabili să facă abstracție de corpul lor, de neplăcerile lumii fizice și materiale, ajutați de puterea gândului. A medita. A levita. A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
și-l făcuse, gestul ei, Însăși ideea de a fi conceput o astfel de petrecere Îi păru dezgustătoare. Își reveni cu greu. Clopoțelul sună, dar, În timp ce toți ceilalți copii se grăbeau să intre În săli, cei doi din fața lor tăceau, nemișcați, În curtea școlii - amândoi dezamăgiți și jigniți. Trecură alte mame și alți tați. O salutară pe Maja cu zâmbete de complezență, iar Maja le răspundea tuturor cu un surâs artificial de supremă amabilitate. Le spunea tuturor: — Sper să ne revedem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Înainte. Își tamponă rana cu vata. Sângele Începea să se Închege. O arsură și nimic altceva. Asta-i tot. — Deci Jonas nu-ți place. Păcat, spuse Miria. Ținea atât de mult să te cunoască. — Pe mine? se miră Valentina. Rămase nemișcată, așa cum Îi spusese Axel Rose, privind În oglinda din tavan elasticul chiloților tanga ancorat pe coapse și pastiluța aceea de inox de pe buric. Era super-șic. — Yuri zice că Jonas te-a observat al petrecerea Assiei. Zice că s-a pierdut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ea Îl iubea oricum apoi el o părăsise ea plânsese atât de mult jurase să nu se mai Îndrăgostească niciodată apoi Îl Întâlnise pe el, pe Antonio. Ce inconștiență să crezi că trecutul le aparține celorlalți, cristalizat Într-o dimensiune nemișcată, pentru totdeauna. Banalul trecut al Emmei - În care chiar dacă el nu existase - acum Îi aparținea lui Antonio. O prăpastie Înfricoșătoare Îi stătea În spate și, dacă ea făcea un pas În direcția greșită, avea s-o Înghită. Și doar el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
vânătaia de pe obraz și cele trei puncte de sutură destul de vizibile și sângele de pe cămașă aveau să-i dea Întâietate. Aveți răbdare, doamnă, răspunse plantonul. Sergentul e ocupat, voi sunteți mulți, iar noi suntem puțini. Emma deschise fereastra. În lumina nemișcată a după-amiezii soarele zăcea fără viață În spatele unui cearșaf boțit de nori. Stoluri de pescăruși brăzdau cerul ca niște foi albe de hârtie. Sfârcurile de ciment ale colinelor - diforme excrescențe ale caselor. Roma crescută pe ea Însăși ca un organism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
acela el dăduse drumul brațului ei și o fixase cu o privire de nedescris, o privire muribundă, de agonie, și când, În cele din urmă, un taxi se oprise pentru a o lua, ea se Întorsese și Antonio era acolo nemișcat sub obeliscul alb, un al doilea obelisc de piatră, de parc-ar fi fost mort, și continua s-o privească. Formă neliniștită numărul care fusese cândva al ei. Dar În Carlo Alberto nu răspundea nimeni. Antonio nu Îi dusese acasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
apere de străinii aceia care le puteau face rău. În strada Cavour totul era Întunecat, doar cupola Bisericii Santa Maria Maggiore strălucea. Bătea clopotul - iar sunetul acela, pe care nu-l auziseră de mult timp, le dădea fiori. Aproape de obelisc, nemișcat În centrul pieței, Într-un mod nefiresc - ca o antenă sau ca un copac -, stătea un vagabond. — Blestemați. Blestemați. Blestemați, striga. Nu ați umblat după Îndemnurile mele. Nu ați urmat legile mele. Iată-mă, eu vin la tine. Și Îți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
predica - Îți dădeai seama că avea treabă cu un oraș, și orașul acela era Ierusalim. Vagabondul locuia În piața aceea și repeta blestemul acela ore În șir, până când Își amintea că e viu, și Își ridica un picior, rămânând apoi nemișcat, la fel de mult timp, stând Într-un singur picior. — Altarele voastre vor fi pustii. Coloanele voastre se vor prăbuși, idolii voștri vor fi zdrobiți. Operele voastre vor fi șterse. Eu voi face din orașul vostru un deșert. Tati - care nu-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
nu pot să-l dau afară. — Și cine e Îngerul păzitor al Îngerului păzitor? — Nu m-am gândit niciodată. — Nu e Dumnezeu? Ba da, poate că așa e. Nu știu, comoară. Se lăsă tăcerea. Preț de câteva minute rămaseră amândoi nemișcați, Întinși unul lângă altul, În pătuțul Îngust, privind cavalcada stelelor de pe tavan. În afara aeroplanelor din burta lui nu se mai auzea nici un zgomot. Nici o mașină nu trecea pe strada Mangili, prin fața vilelor adormite. Nici un motor, dincolo de ferestrele Închise. Nici un aparat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Umblară mult, În tăcere, un timp care părea infinit. Din când În când, pe peretele galeriei se deschidea câte o nișă. Maja recunoscu un extinctor, un interfon, o scară extensibilă, o găleată. Până când În fața lor Începură să se contureze umbre nemișcate, care se iveau din Întuneric. Când se apropiară de ele, le recunoscu. Erau două, trei, zece vagoane agățate În convoi, parcate la capătul șinelor. — Asta voiam să-ți arăt, spuse Zero. Aprinse lanterna. Îndreptă fascicolul de lumină Înspre ferestrele opace
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
putea să pară slab sau prea abundent, confuz sau ilizibil. Dar dacă reușeai să-ți controlezi mâna, vopseaua țâșnea de parc-ar fi fost benzină sau cerneală. Câteva clipe cu ochii ațintiți În Întuneric, Maja ezită, cu sprayul În mână, nemișcată În fața vagonului din capăt, unde povestea fără sfârșit a lui Aris se Încheia fără a concluziona nimic - pur și simplu din lipsă de spațiu. Apoi se hotărî și, Îndreptând sprayul spre suprafața trenului, apăsă. Își scrise numele - așa cum fac copiii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Pampu. Stătea întipărit pe limba lăbărțată și gelatinoasă chipul lui, mare, parcă mai dilatat decât în realitate, conturat clar, ca-ntr-un tablou de Goya. Se simțea ca o pânză groasă și unduitoare, care se ridica lent, plutind deasupra corpului nemișcat, răstignit pe pământul lustruit al drumului. Mai întâi l-a cuprins o jale imensă. Pampu zăcea mort, iar Zogru se simțea vinovat și incapabil să-și repare vina. Era fratele lui, era leagănul din care văzuse lumea, iar el - ucigașul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
să moară de durere. Ar mai fi spus încă multe, dacă n-ar fi ajuns în salonașul în care într-adevăr stătea fantoma. Și atunci l-a cuprins o tristețe de sticlă, limpede și rigidă, căci, privindu-l cum stă nemișcat lângă fereastră, îmbrăcat cu uniforma lui de ofițer, și-a adus aminte bucuria și dragostea și mareșalul și speranțele și înfrângerea altor timpuri și-a întrebat încet: - Ce faci aici, căpitane? A fost o tăcere mică, mai mult de surpriză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
oamenii venind la poarta mănăstirii. Se uita la ei ca la un spectacol. Dar erau și zile întregi, mai ales pe timp de iarnă, când nu venea nimeni, nici măcar vreun călugăr. Și mai cumplit era noaptea, când veghea peste lumea nemișcată, ca în noaptea cea albă și încremenită de ger. Aproape de miezul nopții a apărut o sanie trasă de doi bărbați: Iscru, mai greoi acum și copleșit de viață, și Petru, unul dintre băieții lui Ioniță, Bubosu. Erau obosiți, înfrigurați și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
într-o căldare de săpun, sub care ardeau două vreascuri și bălegar mult. - Nu-i ia ciuma, boierule, pe cine face săpun! îi spusese ea râzând, deși Gligore nu întrebase nimic. Balta, mai mult o mocirlă fixată de stuf, era nemișcată, iar dincolo de ea se vedea Biserica Icoanei. O masala uitată ardea încă înfiptă în stânga bisericii albe. Nu era nimic, nu se auzeau decât broaștele și foșnetul lișițelor prin tufele din smârcuri. Zogru a coborât din trăsură și s-a uitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
putea s-o convingă, s-a strecurat în sângele ei. Când cobora soarele, Zoe deja se afla în trăsura echipată de drum și cu arnăuții agățați în spate. - Să stai aici până mă întorc, îi spusesea lui Gligore, amuțit și nemișcat. Zogru, intrat în sângele ei, se umplea de bucuria primei întâlniri. Ar fi vrut să nu-i răscolească amintirile, dar nu se putea abține să nu coboare în gândurile ei ascunse. Când amurgea soarele, trăsura stătea pe malul bălții, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
cu spinarea ca un câmp de curcani morți, Achile arăta ca un monstru. Și-a pus halatul albastru, și-a ridicat părul și a dat cu ochii de Zogru. În prima clipă, a crezut că are vedenii și-a rămas nemișcat. Apoi a văzut că imaginea nu dispare. I se părea că o față, fața lui Pampu, ieșise din neant deasupra patului său. Pentru că apariția îl privea drept în ochi, i-a trecut o haită de câini prin beregată, însă imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
de mâhnirea generală. Giulia filma imaginea ca pe o secvență vie, încercând s-o alterneze cu cea a unui grup cu fețe lungi, împietrit în fața unui stand în care stăteau alți cinci oameni, unul lângă altul, și ei tot așa, nemișcați și sobri, ca la o înmormântare. Evident, Giulia nu cunoștea pe nimeni de-acolo, pentru ea totul era imagine. La Motoare era o lume mai destinsă. Pe o scenă se perindau femei tinere în costume de baie. La mese erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
ei rămăsese numele, pe când el se va spulbera neștiut de nimeni. Este resemnat și nu mai are nici un chef de Andrei Ionescu. Acesta îl privește cu ochii împietriți, de parcă l-ar fi văzut pe Zogru însuși, dincolo de Giulia. Se uită nemișcat, iar nemișcarea lui o împietrește parcă și pe ea. Nici unul nu spune nimic. Se privesc, stând față în față, ea cu vaza în mână, el cu mâna atârnată în șuvița de păr negru și lucios. Este o clipă de liniște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
așezat pe canapea și a deschis televizorul. Apăsa alene telecomanda uitându-se câteva secunde pe fiecare post: fotbal, sfaturi medicale, film artistic din anii ’60, telenovelă, muzică populară, atletism, telenovelă - și, brusc, Zogru s-a simțit scuipat pe podea. Stătea nemișcat și privea spre Giulia, așteptând din clipă în clipă să se prăbușească și ea. Însă ea privea, cu ochii ei negri, de jos în sus spre ecranul televizorului și zâmbea încă, același zâmbet de la plecarea lui Andrei Ionescu. Apoi, Zogru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
ea privea, cu ochii ei negri, de jos în sus spre ecranul televizorului și zâmbea încă, același zâmbet de la plecarea lui Andrei Ionescu. Apoi, Zogru s-a simțit izbit și acoperit de un val de apă. Mai întâi a stat nemișcat și după un timp s-a târât pe podea fără să privească în urmă. Cum s-a eliberat de pelicula care îl acoperise, a luat-o în sus, până aproape de tavan. Era din nou liber, iar sub el Giulia butona
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
tras aer în piept și am rostit: E cel mai frumos loc de pe pământ! Cu vocea sugrumată și gata să izbucnească în plâns îngăimă: Povestește-mi!L-am privit cum își pipăia brațul bandajat. Când am început să vorbesc, stătea nemișcat, sorbindu-mi cuvintele de pe buze: La Jeffrey-Bay valurile sunt uriașe, am înotat cu delfinii, sunt prietenoși! Când mergi pe sub val, vezi la capăt cum soarele pătrunde ca niște sulițe de foc, gata să topească apa. La întoarcerea de 360° simți
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
lovitură puternică de picior. Într-unul dintre pereții vechi și cojiți ai casei. Imediat ce și-a revenit după impact, a privit spre intrarea în cabană. Fiara dispăruse, însă în urma loviturii bărbatul nu-și mai putea mișca piciorul stâng. A rămas nemișcat în acel colț al cabanei timp de câteva ore până când rănit și obosit, a închis ochii și a adormit. Când s-a trezit, a constat că era acasă, în patul său. când a încerca să iasă din cameră a observat
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]