6,523 matches
-
constată cu răceală: — Acum nu-i mai prindem. Să-i lăsăm în voia sorții. 20 Cântecul îndepărtat al unui cocoș îl află pe Aulus Sebastianus deja treaz și gata pentru ziua cea nouă și încărcată care îl aștepta. în lumina palidă a unei lumânări de seu, care, de pe masă, părea să facă să palpite cărămizile vechi ale micii săli a garnizoanei, Vitalius îi lega deja armura din piele, ușoară și potrivită pentru călătorie. Dincolo de ușa veche, întredeschisă, veneau vocile scăzute și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu o privire lungă trupul marelui războinic - pe care, de altfel, nu-l cunoscuse niciodată în viață -, își plecă scurt capul, în semn de adâncă durere. Făcu, după aceea, un pas înapoi și în acel moment întâlni privirea Fredianei. Era palidă, încordată, încercarea prin care trecea era cu siguranță foarte grea, însă nu avea lacrimi în ochi. Nu se mișcase din jilțul său, dar îl fixa cu o privire vie. O adiere îi mângâie vălul, în vreme ce răspundea, aplecând ușor capul, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
numele victimei lui și să susțină că i-a fost prieten. Fiindcă asasinul lui Waldomar e chiar el; și eu pot s-o dovedesc! în vreme ce un vuiet de exclamații contradictorii se ridica în jurul lui vehement, Sebastianus îl văzu pe Gualfard palid la față, spunând cuvinte de protest, acoperite însă de rumoarea mulțimii. O clipă mai târziu, burgundul duse mâna la sabie. Sebastianus făcu la fel, dar între ei se interpuseră fulgerător gărzile lui Gundovek. și câțeva iliri de-ai lui Mataurus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fețele celor doi barbari se așternu o expresie de spaimă: privind-o cu teamă, se traseră imediat înapoi și, întorcând spatele, se duseră afară pe ușă. înainte de a ajunge, totuși, se opriră lângă o femeie micuță și cu o față palidă, care, rezemată cu spatele de perete, se ruga cu fervoare, cu capul în jos și mâinile împreunate. Aproape fără să o privească măcar, o traseră în sus cu brutalitate și o scoaseră, târând-o cu ei, fără ca ea să îndrăznească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
către chipul divin, nesfârșit de adânc, care îl fixa din icoană. — Nuuuuu! Nuuuuu! Mereu la fel! Mereu la fel! Nu e drept, nu e drept, eu... eu... Se întâmplă ceva ciudat: călugărul își duse, deodată, mâinile la ceafă, se îndreptă, palid la față, întreg trupul îi încremeni, apoi se aruncă la pământ și porni să se rostogolească și să se zbată, scrâșnind din dinți, azvârlind din picioare și mârâind ca un câine turbat. Stupefiați de zvârcolirile lui, hunii din jur se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fără să mai aștepte ordinul său. Frediana făcu un gest larg cu mâna și întreg detașamentul se puse în mișcare pe câmpie, ținându-și caii la trap mărunt. Hunul striga și se zvârcolea, învârtindu-se cu frânghia deasupra rugului său. Palidă la față, cu fălcile încleștate, Frediana privea drept înainte. Sebastianus, flancat de alan, se păstra la o distanță de o jumătate de lungime de cal mai în spate și nu îndrăznea să se apropie de ea. încă nu-i venea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Magister militum la Arelate. — Arelate? Nu e în Narbonense? Lidania își aranjă părul pe frunte. — Și... atunci? Sebastianus simțea acum aprinzându-se în el dorința. Se apropie și mai mult de ea, privind adânc în ochii săi, care, în lumina palidă a lunii și datorită reflexelor focurilor din tabără, păreau să-l atragă tot mai aproape. — Atunci... probabil că n-o să ne mai vedem. își scutură umerii: — Păi... oricum nu te-ai arătat prea des zilele astea, nu? Cuvintele erau de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
colți și, în spatele câinelui, un bărbat călare, mare și cu o față înfricoșătoare. „Ați văzut un băiat, arăta așa și așa, îmbrăcat așa și așa“, făcu el. Bineînțeles, îi zic că nu, nu am văzut pe nimeni. Iar confratele meu, palid ca un mort, reușea doar să facă semn că nu din cap, nu mai putea nici măcar să sufle, dar mai să și vorbească, înțelegeți? „Dar ce a făcut sărmanul?“ întrebai eu. „Sărman, la naiba, zice el, băiatul ăla e un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
elasticitate felină în mers și în mișcări tipică, în general, celui deprins cu mânuirea armelor; alții - nu puțini, într-adevăr - păreau mai mult a fi simpli țărani, animale de rezistență, iar alții dădeau impresia de caricaturi de oameni: slabi și palizi, cu trupul deformat, îi pândeau pe noii-veniți cu priviri neîncrezătoare, atunci când nu erau fățiș ostile. Cei mai mulți purtau haine de țărani, dar nu lipseau pantaloni, tunici și jambiere militare ori hlamide fin țesute, care trebuie să fi îmbrăcat în trecut umeri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
constituia Servilio Cludiano: bărbat la patruzeci de ani, aristocrat de modă veche și stoic convins, era poate singurul care se putea mândri cu ascendenți romani autentici, a căror așezare în Galii se întâmplase chiar în vremea lui Tiberiu. Soția sa, palida, umila Livilla, puțin peste douăzeci de ani, era în luna a treia de sarcină: deși defel incultă, nu lua mai deloc parte la conversație, fie din pricina temperamentului său, în mod natural mai rezervat, fie pentru că, de fapt, soțul ei nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
brutal de cineva. Se rostogoli în iarba de pe marginea cărării, cu senzația că se ciocnise de un zid de fier. înțelese pe dată ce erau acele străfulgerări argintii pe care le văzuse puțin mai înainte. O armură, desigur! La lumina palidă a lunii, plăcile metalice sclipeau acum deasupra ei. Scoase din nou un strigăt de groază: cum putuseră să ajungă deja în fața ei? Acum aveau să o ucidă, ca și pe Flavia. Nu! Pe ea, nu! Ea voia să trăiască, ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se preocupase niciodată să-i cunoască. Strigau, plângeau, se rugau, ba chiar în genunchi, cu brațele întinse înainte și cu palmele împreunate, cu privirea extatică, făcându-se ecoul jaculatoriilor, de neînțeles pentru ea, pronunțate cu fervoare de un tânăr diacon palid și slab, ce purta pe umerii căzuți stola sacerdotală. Odată cu țăranii, intraseră și bătrâni. Unii dintre ei, cuprinși de vreo slăbiciune datorată fricii și fugii precipitate, gemeau pe podea, cu mâinile tremurătoare și gurile fără dinți, ce se deschideau avide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mici și animate, în care vocile celor mai hotărâți se ridicau acum cu mai mare autoritate. Imediat ce coborî de pe treaptă, domina se simți apucată de un braț. Era Placidia: — O, Hippolita! Ce va fi cu noi? Plângea, în vreme ce fratele ei, palid de groază, părea că se ascunde în spatele ei. Vreau să mă întorc acasă. Oare au ars-o? Ce se va alege de tatăl meu? Și de frații mei? Hippolita nu știu ce să-i răspundă. întrebă, în schimb, unde era Emerentianus și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Rutilius răspunse: — Aici - făcu un gest cu mâna către spectacolul dezolant ce-l oferea piața - îi ținem pe fugari și îi îngrijim pe răniți în luptă și chiar și pe bolnavi... Avem mulți și nu toți rezistă. Traversând în lumina palidă a zorilor tabăra aceea improvizată, o rană deschisă în cetatea îndurerată, Sebastianus nu reuși să vadă mare lucru din Catedrală, care știa că fusese consacrată Sfintei Cruci. Călăuza sa își aruncase torța, inutilă de-acum, peste tăciunii ce mocneau lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
înțelegea întru totul îngrijorarea persoanelor ce vegheau asupra lui și rezistența lor față de cererea sa de a fi primit imediat. Aproape imediat, însă, se simți prins de privirea vie, limpede a ochilor săi de un azuriu intens pe un chip palid, lung și subțire, dar cu trăsături puternice: în privirea sa directă și pătrunzătoare, ce se luminase imediat de un zâmbet cordial, nu întâlni nici o urmă de fragilitate; dimpotrivă, citi reflexele unui caracter energic și o expresie de așteptare nerăbdătoare. — îți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Sebastianus. Se afla în fața unui bărbat de statură mai înaltă decât media, cu semne clare de obezitate, dar care părea mai tânăr decât vârsta pe care o avea - după toate aparențele, în jur de patruzeci. Avea capul mare și chipul palid, cu obrajii puțin căzuți și bine rași; nasul acvilin sugera un caracter puternic, impresie în parte contrazisă de bărbia puțin vizibilă și îngroșată de grăsimea gâtului. Buzele păreau să se lase trist către bărbia flască, ceea ce îi dădea un aer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spui că... Ardarich zâmbi: — Așa e. Adevărata bătălie încă nu a început. Se lăsă un moment stânjenitor de tăcere, în care se auziră doar chemările răniților și strigătele războinicilor, care, în mici grupuri, rătăceau pe câmpul de luptă sub lumina palidă a lunii, căutându-și detașamentele. Balamber nu putu găsi cuvintele care să exprime starea sufletească în care se afla. Nu reușea să creadă că o bătălie cum era aceea pe care tocmai o dusese să nu fi fost hotărâtoare. Utrigúr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
scoase un suspin răgușit și resemnat: — Nu, admise, planul e bun. Rămâne de văzut dacă voi, în centru, o să rezistați. Rostise ultima frază cu un ton insinuant, privind ironic, pe sub sprâncene, înspre Sangiban. Acesta, firește, mușcă momeala. Chipul, de obicei palid, i se înroși și răspunse cu un zâmbet de gheață: — Centrul o să reziste. Pentru o încercuire, însă, trebuie ca aripile să se miște înainte, nu înapoi. Azi, la râu, goții au fugit. La cuvintele acelea, tânărul Thorismund înjură și duse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu mișcări precipitate, să desfacă legăturile de la lorica lui Vitaliu,s însă acesta, scuturat astfel, gemu din nou. Un tremur îi străbătea acum membrele, iar strângerea mâinii sale se făcea din clipă în clipă tot mai stinsă, chipul tot mai palid, privirea tot mai împăienjenită. Sebastianus, care îi susținea capul cu brațul, nu încetase să-i vorbească, de parcă ar fi putut să înlăture astfel inevitabilul: — Trebuie să te punem pe picioare, înțelegi? Tu ești un băiat puternic. Ești un alaman, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Amelia, Nesbitt, Yerd, Shore, Cathcott, Gregory, toți servitorii; în total, patruzeci de inși erau aliniați în fața unui adevărat arsenal de arme automate mânuite de vreo sută de femei. - Les, ești teafăr? Ochii albaștri al Anrellei erau neliniștiți, figura ovală era palidă și obosită. - Liniște! ordonă o femeie cu voce profundă. Dar Craig dădu din cap și zâmbi liniștit către Anrella. - Chiar el era, raportă conducătoarea jeepului care-l capturase. Mi s-a părut că am văzut pe cineva pe gard, pe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
inițial. Jefferson Dayles își notă în minte să facă o observație severă în această chestiune și apoi își îndreptă atenția către ființa albă ca varul care era Anrella Craig. Era primul lor contact față în față. Și, în ciuda aspectului ei palid, se simți impresionat. Era ceva în ochii ei, o demnitate și o forță, o maturitate care-l descumpăneau. După această primă impresie, vocea ei ștearsă îl surprinse. Părea mai abătută decât arăta. Anrella Craig rosti: - Eu vreau să vă spun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
câteva momente, faptele erau încă înscrise în creierul lui Peters, o parte stabilă din amintirile lui privind evenimentul. Craig demontase radioul din celula lui și, adăugând componente ale radiourilor care îi fuseseră date din alte celule, obținuse o lumină foarte palidă și albă, care înghițise cimentul și oțelul de parcă ar fi fost imateriale. Un paznic care i-a înfruntat a urlat când revolverul i s-a evaporat din mâini și hainele i s-au dezintegrat pe corp. Urletul trebuie să fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
ar fi fost imateriale. Un paznic care i-a înfruntat a urlat când revolverul i s-a evaporat din mâini și hainele i s-au dezintegrat pe corp. Urletul trebuie să fi fost provocat doar de spaimă, căci acea flacără palidă, intensă, nu-l vătămase. Tocmai natura armei și modul de ieșire pe care-l asigurase aceasta au făcut ca forțele aduse în apărare la acel strigăt să nu fie eficace. Polițiștii nu-și închipuiseră că se pot găuri zidurile masive
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
de ceară încinsă. Se gândi o clipă să schimbe poziția lumânării, dar își înăbuși gestul, realizându-i inutilitatea. în vârful flăcării se contura chipul supt de vlagă al lui Vanghele un macedonean între două vârste, înalt și uscat, cu pielea palidă, cu vase de sânge vinete brăzdându-i fața. Avea sprâncene negre, stufoase și împreunate, pomeți proeminenți de asiatic și două arcade ieșite în afară, ca un prag. Stătea ca o plantă, cu creierul netezit de riduri. Flacăra lumânării părea a
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
lungul râului la vale, însoțind icoanele luminoase. Părea că procesiunea continuă. Sfinți cu lumânări în mână se lăsau duși de ape pe plute improvizate. Pășea fără gânduri, în rând cu ei. Soarele răsărea în stânga, printre crengi, în timp ce luna, plină și palidă după o noapte de veghe, apunea în dreapta. Avea aurul de o parte, argintul de alta și apa la picioare semn bun pentru călătorie. Mirosea puternic a pelin trezit din somn și bivoli negri îi traversau drumul pentru a se afunda
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]