4,456 matches
-
acestora din Războiul Civil Rus. Acești „ruși albi” — reprezentanți ai vechiului Imperiu Rus — erau dispuși să accepte numai o independență limitată pentru Polonia, probabil, în hotare similare celor ale fostei Polonii a Congresului, și în mod clar se opuneau controlului polonez asupra Ucrainei, care era crucială pentru proiectul Intermarium al lui Piłsudski. Aceasta spre deosebire de bolșevici, care declaraseră împărțirea Poloniei nulă și neavenită. Piłsudski specula astfel că Poloniei i-ar fi mai bine cu bolșevicii, înstrăinați de Puterile Occidentale, decât cu un
Józef Piłsudski () [Corola-website/Science/298587_a_299916]
-
unui atac asupra guvernului sovietic al lui Vladimir Lenin, Piłsudski a salvat, probabil, guvernul bolșevic în vara și toamna anului 1919. În urma ofensivei ruse spre vest din 1918-1919 și a unei serii de lupte escaladate care au dus la înaintarea polonezilor spre est, la 21 aprilie 1920, mareșalul Piłsudski (rang primit din martie 1920) a semnat o alianță militară (), cu liderul ucrainean Simon Petliura pentru a efectua operațiuni comune împotriva Rusiei Sovietice. Obiectivul tratatului polono-ucrainean a fost stabilirea unei Ucraine și
Józef Piłsudski () [Corola-website/Science/298587_a_299916]
-
revoluționar antebelic, el își condusese partidul la diviziuni și conflicte; ca general în Primul Război Mondial și-a condus Legiunile la prizonierat și dizolvare; ca mareșal al Armatei Poloneze a condus-o până la Kiev și Vilnius, ambele acum pierdute pentru polonezi. Părăsise Partidul Socialist Polonez și aliații săi austro-germani; refuzase să se alieze cu Antanta. În Franța și Anglia, el era considerat un aliat trădător care conduce Polonia la distrugere; în Rusia, el era văzut ca un fals slujitor al aliaților
Józef Piłsudski () [Corola-website/Science/298587_a_299916]
-
1920, toți erau de acord că această carieră catastrofală a sa va fi încoronată cu căderea Varșoviei.” Totuși, în următoarele câteva săptămâni, strategia riscantă și neconvențională a Poloniei în bătălia de la Varșovia din august 1920 a oprit înaintarea sovietică. Planul polonezilor a fost dezvoltat de Piłsudski și de alții, între care . Mai târziu, unii susținători ai lui Piłsudski au încercat să-l prezinte ca unic autor al strategiei poloneze, în timp ce adversarii aveau să-i minimizeze rolul. În Occident, pentru o lungă
Józef Piłsudski () [Corola-website/Science/298587_a_299916]
-
controversate, în special lovitura de stat din mai 1926, (1931-32), și înființarea lagărului de detenție Bereze Kartuska, precum și eșecurile succesive ale guvernelor poloneze de a formula politici coerente și constructive față de minoritățile naționale — Piłsudski continuă să fie privit de cei mai mulți polonezi drept o figură providențială în istoria de secol al XX-lea a țării. Piłsudski a împrumutat numele său mai multor unități militare, dintre care Legiunea 1 Infanterie și trenul blindat nr. 51 („"I Marszałek”"—„Primul Mareșal”). Există și , una dintre
Józef Piłsudski () [Corola-website/Science/298587_a_299916]
-
loc în: Termenul "A patra împărțire a Poloniei" se poate referi la oricare dintre evenimentele următoare care au afectat teritorial și politic Polonia: Se apreciază de obicei că puterile regionale au împărțit Uniunea Polono-Lituaniană din cauza degenerării statului și datorită nepriceperii polonezilor să-și gestioneze problemele. Totuși, cea mai neagră perioadă din istoria Poloniei și punctul cel mai grav al degenerării statului a apărut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în timp ce dezmembrarea statului a avut loc în timp ce Polonia arăta usoare
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
că legile poloneze nu aveau să se schimbe. Alianța lor a fost cunoscută mai târziu drept "Alianța celor trei acvile negre", datorită fatului că cele trei state foloseau acvilele negre pentru stema lor, spre deosebire de Polonia, care folosea simbolul acvilei albe. Polonezii au încercat să alunge forțele străine printr-o revoltă (Confederația de la Bar 1768-1772), dar unitățile lor armate, neinstruite și prost comandate, nu au avut nici o șansă în fața trupelor regulate rusești, fiind înfrângeri grave. pe 9 februarie 1772, acordul privind împărțirea
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
a rezistat până la sfârșitul lunii martie 1773, apărarea localității Czestochowa de sub sub comanda lui Casimir Pulaski și apărarea Cracoviei, care a căzut pe 28 aprilie în fața atacului rușilor de sub generalului Aleksandr Suvorov, care a exilat întreaga garnizoană în Siberia. Speranțele polonezilor s-au îndrepta către Franța și Anglia, dar ele nu au oferit un ajutor semnificativ și nu au protestat când s-a împărțirea s-a produs efectiv. Încercarea poloneză de a face față agresiunii externe a costat viețile a aproximativ
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
era mândru că a reușit să smulgă o așa de mară bucată din trupul Poloniei. Și Ecaterina era foarte sadisfăcută. Prin acest "document diplomatic", Rusia intra în posesia acelei părți a Livoniei care mai rămăsese în până atunci în mâinile polonezilor, ca și a acelei părți din Rusia Albă care cuprindea ținuturile Vitebsk, Polotsk și Mscislav. Prusia lua Warmia și Prusia Apuseană până la Netze, cu ținuturile Pomerania, (dar fără orașul Gdansk), ținuturile Malbork, Chełmno, (fără orașul Torun) și unele districte din
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
a Ecaterinei a II-lea, unde a murit în 1798. Austria, Rusia și Prusia au încercat să șteargă definitiv existenta Poloniei, chiar și numele țării, așa cum a demonstat un articol secret semnat de către coaliția de împărțire: Ca urmare a împărțirilor, polonezii au fost nevoiți să caute o schimbare a statusului-quo în Europa. Poeții polonezi, politicienii, nobilii, scriitorii și artiștii, dintre care mulți au fost nevoiți să emigreze, au devenit revoluționarii din secolul al XIX-lea, dorind ca libertatea să devină una
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
Congresului de la Viena din 1815, a fost creat în locul sau Congresul Regatului Poloniei dominat de Rusia. După Congres, Rusia a câștigat o cotă mai mare din Polonia, iar după zdrobirea insurecției în 1831, autonomia Congresului Regatului a fost desființată și polonezii s-au confruntat cu confiscarea proprietăților, deportarea, forțarea serviciului militar, precum și cu închiderea universităților. După revolta din 1863, a fost impusă rustificarea școlilor secundare poloneze iar rata de alfabetizare a scăzut dramatic. În partea austriacă, polonezii s-au descurcat mai
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
a fost desființată și polonezii s-au confruntat cu confiscarea proprietăților, deportarea, forțarea serviciului militar, precum și cu închiderea universităților. După revolta din 1863, a fost impusă rustificarea școlilor secundare poloneze iar rata de alfabetizare a scăzut dramatic. În partea austriacă, polonezii s-au descurcat mai bine, și li s-au permis să aibă reprezentare în Parlament și să formeze propriile universități, iar Cracovia și Lviv au devenit centre ale culturii și educației poloneze. Între timp, Prusia a germanizat întregul sistem școlar
Împărțirile Poloniei () [Corola-website/Science/298630_a_299959]
-
anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel Bătrân a preluat inițiativa și a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană. O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată. Ungurii și polonezii au fost înfrânți în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenței grecilor în Balcani. În fața șirului de victorii otomane, occidentul nu a mai opus o altă mișcare de
Bătălia de la Nicopole () [Corola-website/Science/298671_a_300000]
-
și 12.607 femei, fiind cea mai mare localitate din județ ca număr de locuitori. Pe atunci, majoritatea populației era formată din ruși, existând o comunitate mare de români, precum și comunități mai mici de ucraineni, evrei, bulgari, germani, găgăuzi, maghiari, polonezi, armeni și țigani. În perioada interbelică au funcționat aici o prefectură, o pretură, o primărie, un tribunal, o judecătorie, o secție de poliție, o unitate de pompieri, un serviciu sanitar județean, un serviciu sanitar orășenesc, un serviciu veterinar, un serviciu
Ismail () [Corola-website/Science/298622_a_299951]
-
Conform recensământului populației din toamna anului 1941, în orașul Ismail locuiau 17.569 locuitori, dintre care 12.423 erau ruși (70,71%), 2.727 români (15,52%), 788 ucraineni (4,49%), 678 evrei (3,86%), 480 bulgari (2,73%), 46 polonezi, 27 germani, 17 găgăuzi și 383 de altă naționalitate.. Autoritățile românești au redeschis biserica din oraș, care fusese închisă de către sovietici. În anul 1944, URSS a reocupat cele trei teritorii anexate în urma ultimatumului din 26 iunie 1940, iar sudul Basarabiei
Ismail () [Corola-website/Science/298622_a_299951]
-
20,9%), 393 familii de moldoveni (15%), 140 familii de bulgari (5,4%), 72 familii de armeni (2,8%), 63 familii de greci (2,4%), 59 familii de evrei (2,3%), 13 familii de țigani (0,5%), 6 familii de polonezi (0,2%) și 4 familii de alte etnii (0,1%). Mai trebuie menționat că erau și 148 familii de băjenari (5,7%), a căror etnie nu era cunoscută . Se remarcă o scădere a ponderii moldovenilor, ca urmare a unei imigrări
Ismail () [Corola-website/Science/298622_a_299951]
-
că din cei 24.998 locuitori ai orașului, 14.845 erau ruși (59.38%), 5.003 români (20.01%), 1.623 evrei (6.49%), 1.520 ucraineni (6.08%), 674 bulgari (2.70%), 226 greci (0.90%), 180 germani, 94 polonezi, 43 găgăuzi, 43 unguri, 40 armeni, 18 turci, 18 cehi, 11 sârbi și 4 albanezi. Recensământul din toamna anului 1941 a numărat 17.569 locuitori în orașul Ismail. Dintre aceștia, 12.423 erau ruși (70.71%), 2.727 români (15
Ismail () [Corola-website/Science/298622_a_299951]
-
albanezi. Recensământul din toamna anului 1941 a numărat 17.569 locuitori în orașul Ismail. Dintre aceștia, 12.423 erau ruși (70.71%), 2.727 români (15.52%), 788 ucraineni (4.49%), 678 evrei (3.86%), 480 bulgari (2.73%), 46 polonezi, 27 germani, 17 găgăuzi și 383 de altă naționalitate. Conform recensământului din 2001, populația orașului este formată din următoarele comunități etnice: Din punct de vedere lingvistic, populația este majoritar rusofonă (peste 70%), în ciuda acțiunilor de ucrainizare forțată. Față de recensământul din
Ismail () [Corola-website/Science/298622_a_299951]
-
în majoritatea lor endemice, cu alte cuvinte pot fi întâlnite numai în acestă zonă a globului pământesc, precum foca de Baikal sau dintre pești, babetele de Baikal și omulul. Primul cercetător care a apreciat acest exemplar biologic deosebit a fost polonezul Benedykt Dybowski. Focile de Baikal, iubitoare de apă dulce, rămân una dintre cele mai importante particularități ale lacului. În timpul uneia dintre glaciațiuni, o parte dintre focile de mare au migrat în aval. Când Baikal a devenit un lac fără cale
Lacul Baikal () [Corola-website/Science/298660_a_299989]
-
acestea s-au numărat cele împotriva inginerilor ("Cazul Șahti"), împotriva elitei armatei și partidului ("comploturile fasciste"), sau împotriva cadrelor medicale ("Complotul doctorilor"). Având un caracter permanent, în acțiuni separate, s-au desfășurat campanii împotriva naționalităților ne-ruse (ucraineni, tătari, germani, polonezi, ceceni și alții, acuzați de "naționalism burghez", "fascism", "trădare", etc) ca și împotriva activiștilor religioși și a clerului de toate confesiunile. Au fost persecutate grupuri întregi etnice în cadrul unor operații de masă ale NKVD-ului. Întregi popoare au fost deportate
NKVD () [Corola-website/Science/299527_a_300856]
-
au fost folosite pentru asigurarea securității spatelui frontului, inclusiv în lupta împotriva dezertorilor. În teritoriile "eliberate", NKVD-ul și mai apoi NKGB-ul au trecut la arestări în masă, deportări și execuții, inclusiv a luptătorilor rezistenței antifasciste, așa cum a fost polonezii din Armia Krajowa. În străinătate, agenții NKVD au organizat asasinarea unor exilați sovietici sau a unor străini considerați inamicii ai URSS-ului. Printre victimele unor asemenea asasinate confirmate oficial se numără: După moartea lui Stalin din 1953, noul lider sovietic
NKVD () [Corola-website/Science/299527_a_300856]
-
care se află de-a lungul coastelor meridionale ale Mării Baltice. Este împărțită între Germania și Polonia și se întinde de la estuarul râului Recknitz în vest, prin delta Odrei, la delta Vistulei în est. Grupările etnice predominante în această regiune sunt polonezi, germani și, în extremitatea sa de est, cașubieni. a fost puternic atinsă de schimbările frontierelor statale și mișcarile migratoare ale oamenilor după ambele războaie mondiale. Pomerania se află pe șesurile care aparțin Câmpiei Nord-Europene. În afară zonelor urbanizate care înconjoară
Pomerania () [Corola-website/Science/299557_a_300886]
-
Regatului Poloniei, atât Pomerania Occidentală cât și Pomerania Orientală s-au despărțit din nou de acest stat, formând niște state mai mici. Ducatele occidentale conduse de Grifoni s-au împărțit în sine devenind în 1181 vasalii Sfântului Imperiu German. Din partea polonezilor, Kazimierz cel Mare a făcut ultima încercare de a recuceri această regiune, numind pe Kaźko Słupski, ducele de Stolp (Słupsk) succesorul lui. Nu a reușit însă, iar Pomerania Occidentală a fost supusă germanizării în cursul așa-numitului Ostsiedlung, pierzând toate
Pomerania () [Corola-website/Science/299557_a_300886]
-
și luptă în războiul antihitlerist, luând parte la luarea Varșoviei și la bătălia pentru Berlin. Devine astfel ofițer al Armatei Poloneze, după ce urmează Școala de Infanterie. La sfârșitul războiului, avea gradul de locotenent. Se încadrează politic în cadrul Partidului Muncitoresc Unit Polonez ("Polska Zjednoczona Partia Robotnicza"-PZPR) în 1948. Imediat după Război, ia parte la reprimarea mișcării poloneze de rezistența anticomunistă. În 1964 devine membru al Comitetului Central al PZPR și, în 1968, este numit Ministru al Apărării, comandând trupele poloneze în
Wojciech Jaruzelski () [Corola-website/Science/299615_a_300944]
-
al Prusiei urmau să se numească "Ostpreußen" (Prusia Răsăriteană). Alături de restul Regatului Prusiei, Prusia Răsăriteană a devenit parte a Imperiului German la crearea acestuia din 1871. În 1875, compoziția etnică a Prusiei Răsăritene era următoarea 73.48% germani, 18.39% polonezi și 8.11% lituanieni (în conformitate cu "Slownik geograficzny Krolestwa Polskiego"). Populația provinciei în 1900 era de 1.996.626 oameni. Din punct de vedere religios, repartiția populației era următoarea: 1.698.465 protestanți, 269.196 romano-catolici și 13.877 mozaici. Număul
Prusia Răsăriteană () [Corola-website/Science/299654_a_300983]