4,003 matches
-
zgomot de ploaie, clătină ea din cap. Am ridicat din umeri și am râs din nou. L-am bătut pe Enkim pe spinare: - Am scăpat, prietene. - Bine. Ce-ar fi atunci să ne vârâm și noi În vreo gaură? ne potoli el veselia. N-am căutat mult. Puțin mai jos, am dat peste doi copaci prăvăliți, acoperiți cu un pământ sfărâmicios din care răsăreau lăstari tineri. De jur Împrejur crescuseră frunze grase de brusture, iar sub copacii prăvăliți se Întindea o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
spună a doua zi. Când vezi că se Încinge cearta, Împarte ceva de Îmbucat și tărăboiul o să se stingă ca prin farmec. A profitat de șmecheria asta cât a putut. Cei ce știau vorbele din minte păreau să se fi potolit dar, când discuția s-a reluat, Scept reveni iarăși la atac: - Selat a făcut vorbe noi. Moru a făcut și el vorbe noi. Dilc, a făcut și el și... - ... și până și ție, Scept, ți-au cam ieșit ceva vorbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
să scâncească și să se dea Înapoi. Tuni luă Însă de jos o piatră și-o izbi pe babă În țurloaie. - Ți-am zis să vezi de plodul ăla, scârbă! - Iar tu să vezi ce vorbești cu Krog! - șuieră ea, potolindu-se deodată. Ți-am arătat ce vrea. Să nu zici că nu ți-am spus. Abia atunci se duse baba la Unu și-l luă din brațele Runei. Dispărură spre capătul satului, Într-una din casele lor de pământ. Atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Măcar așa, nu vine nimeni să tragă cu urechea, râse N’jamo. - Da’ ce, nu mai are nimeni praf din ăsta? N’jamo râse și mai și, iar eu m-am prefăcut că mă molipsesc de la el. După ce ne-am potolit, i-am zis: - Mai bine m-ai ajuta pe mine, măi, N’jamo. - Și să ne spulbere, ca pe Dogoni?! - se holbă el. Ce folos ar avea Tatăl ca eu să fac ce a spus el, iar vrăjmașii tăi să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
venind spre noi. Cărau În spate sumedenie de lucruri, târau de altele și mergeau vorbind tare, strigând de la unul la altul, fără să le pese că vreun vrăjmaș ar fi putut să le iasă În cale. - Enkim tot nu se potolește, Îmi zise Logon, posomorât, și-mi arătă fumul care iarăși prinsese a se ridica de pe piscul lăsat În urmă. - Pfuuh, ia să ne vedem noi de-ale noastre, am spus atunci și, chiuind veseli, am luat-o din loc. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
săgetate, dar cădeau la loc În picioare, sprinteni și puternici, cu pieile negre lucind În lumina rece a dimineții. Strigau la noi și se băteau cu pumnii În piept, arătându-și dinții albi precum fildeșul de mamut tânăr. Se mai potoliră când văzură cât de puțini eram și că niciunul dintre noi nu se pregătea de o luptă de sânge. Apoi, când văzură cât de voinicește mergeam, fără să ne pese de norul Înghețat ce aștepta Îndărătul lor, prinseră a striga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Îmi puse mâna pe umăr și mă strânse ușor. Dar eu: - Krog nu știe nici măcar ce nume poartă tatăl lui. Și nici nu merită s-o știe. Krog nu e nici un toiag, al nici unui Tată, al nimănui. Unde mergem acum? - Potolește-te, frate al lui Moru. - Blestemați fie, toți! am scrâșnit cu vorbe rele, În minte. Și Moru, și Psara, și Mila, toți! Ba chiar și tu, Tată... M-ai adus până aici, iar acum? Asta ai vrut? Să-ți duc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Logon ceea ce Kal Îi făcea lui Noc, acasă, că n-ar fi fost așa de cumplit după ce-o Împuiasem până și pe o vacă din aia precum Bodolona. Măcar Logon să iasă câștigat din toată călătoria asta, of, of. - Potolește-te, Îmi strecură Logon, privind rușinat Într-o parte și În alta. Noi te-am urmat pentru că ești toiagul Tatălui. I-am privit. Înlemniți, se uitau la mine cu ochii holbați, neîndrăznind nici să sufle. Nici măcar dinții nu și-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Se făcuse noapte când am ajuns noi pe Gemeni. Era un ghețar atât de mare! Unul dintre povârnișurile lui molcome se afunda blând În apă, precum un mal de baltă cuminte și, până și Marea cea mare părea să se potolească În preajma lui. Cei ce ajunseseră Înaintea noastră aprinseseră deja primele focuri, iar câțiva ridicau adăposturi din blănuri În timp ce oamenii aceia ciudați de la Miazănoapte, cei despre care Îmi spusese Barra, săpau gropi În gheață și făceau cărămizi de zăpadă pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
străfulgerare mirosul de pliculeț Dante face priză cu scoarța cerebrală a motanului Mămăligă. Miau, miau, zice el, răsucindu-și coada și trupul pe lângă pulpele stăpânei. ─ N-am să înțeleg niciodată de ce faci chestia asta, zice Aurora Martinescu, ce-ai frate, potolește-te! E prima oară când îți dau să mănânci? Tu n-auzi să scoți capul din farfurie ca să pot să-ți pun mâncarea? Poftim, acuma ești mulțumit? Of Doamne! Uite în ce hal te-ai făcut, ai bucățele de Dante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Știți ceva? Hai să ne spunem pe nume. ─ Despina, spune Despina și întinde mâna. ─ Pascal, spune Pascal și o sărută pe a Despinei. Ea zâmbește din nou. Îmi pare bine. ─ Și mie. Fâl fâl. Buf! ─ Mămăligă, te rog să te potolești. E la televizor, dragă, nu poți s-o prinzi! Aurora Martinescu încearcă să urmărească programul ei favorit, despre păsări, cu David Attenborough. Motanul face salturi însă în fața ecranului încercând să prindă văduva paradis (Vidua paradisaea), din familia viduinae, caracterizate prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
să se ducă la rai să aducă ceva de acolo, pe care văzând Adam, să se răcorească. Îngerul venind la dânșii, îi întrebă ce vor: ziseră că Adam poftește să vadă din pomul măslinului, doară cumva i s-ar mai potoli boala. Îngerul, dându-le o ramură din acel pom, le spuse că e prea târziu și că Adam trebuie să moară, căci s-au apropiat zilele lui de moarte. Din ramura acelui pom își împleti însă Adam o cunună înaintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
asupra cărora n-am putut cădea de acord. Asta cam așa-i, am zis eu. — Vreau să spun că te-am auzit spunând că nu crezi că oamenii de culoare fac multe parale, spuse Robert. Haida-de, interveni Jones pentru a potoli lucrurile. La ce ne servește să ne certăm între noi? Ce trebuie să facem e să stăm strâns uniți. Tocmai voiam să-i spun dumnealui ce-ți spun matale, zise Robert. În fiecare dimineață îi spun și domnului ăsta reverend
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
ce are în capul lui, ce a moștenit de la școlile alea pe unde a umblat...“ A doua zi era invitat, la prânz, la Episcopie. Se întorsese Prea Sfântul din Franța și avea povești interesante cu Parisul. Se pare că îl potolise pe popa ăla care făcea necazuri la biserica românească. Se adunau toți amărăștenii exilului la el, la binecuvântare și mizilicul împărtășaniei, și în loc să se spovedească după lege, să mai spună și ei una alta, ce mai face unul, ce mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
vârf. Era tânăr Băcănel pe-atunci, când se sfârșise cu politicienii de demult, nu ajunsese chiar la vârf, se gudurase mai pe la poale. Totuși avea prestigiul că fusese printre mai marii Vechiului Partid Istoric. Făcuse pușcărie din gros, scăpase, se potolise. Măturase o vreme străzile în mahalaua Brandaburlenilor, apoi intervenise Macatist și-l angajaseră marcator silvic. La cei peste șaizeci de ani ai săi, umbla cu toporișca prin pădurea de la Obancea, ciocănea și cresta copacii, să-i aleagă pe cei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
și spuneau jangolița. Parcă nici nu avea alt nume. O urmărea cum tot se învârte în jurul lui. „Anul trecut, tot așa în răsărit de toamnă, am dus-o și pe veterinară în deal, la cimitir“, gândea popa așteptând să se potolească toate și să-l cheme să-i arate filmulețul acela. Se plictise de așteptare. Dar nici nu mai vroia să plece. Picotea, fără gând. Se chinuia doar să nu uite cumva să fie atent de pune fătuca aceea oasele în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Amenințătoare: -Bă, dacă nu scoateți dividiul, cu mine nu mai aveți zile bune! Când am plecat la cimitir era acolo, pă masa din dormitor. Mă credeți prostul proștilor? Adică să nu știu ce fac cu lucrurile mele? O femeie încerca să-l potolească: -Emilian, dragă, nu fă crize. E p’aici pă undeva divipleierul ăla nenorocit. Chiar așa de needucați îi crezi, să te fure tocma’ pă tine? Vii atât de rar la ei și să te fure? Mai toți ne sunt neamuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Emiliane, nu mai te-aprinde! Te-aude toată mahalaua. Cum o să ne comenteze, nu te gândești? Ce-ai cu băiatul? A avut și el pă vremea aia un serviciu la primărie, la Județeană, ca noi toți, încercă iarăși să-l potolească nevastă-sa. - Te dai mare, Milică?, se avântă și o altă voce de femeie. Oi fi și tu vrun salam între cârnați, ai?! Da’ nu spui de unde ți-ai început tu drumul? Cum veneai la mine și mă puneai să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
la Turn, era chiar lângă casa mea, se făcea coada de la miezul nopții, pornea din capul străzii, vedeam pă geam, ne mai uitam cu Macatist, că-i venea câteodată de mă prindea la-ncheietură la fereastă, rupeam cercevelele, îl mai potoleam, că mă gândeam că ne-aude poporul de-afară cum colcăia ăia îndesații, bătuciții, împâsliții, băgații în mine cu dușmănie și disperare la mascarlâc și cotârjeală de aprigul meu Macatist, că stătea oamenii cu listele la coadă și te speriai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
toți oamenii care fugeau pe afară dispăruseră, am spus: — E liniște. Au plecat toți. Ea nu mi-a răspuns. În schimb copilul a început să plângă încetișor. Era tot atât de slăbit ca și maică-sa. A bâzâit puțin și s-a potolit. - Doarme acum, a șoptit Sonia. Nu mai putea să pronunțe cuvintele ca lumea, vocea îi scârțâia. E fetiță, știi? Cred că se uita la mine și aștepta să o felicit. I-am căutat ochii și am văzut că am dreptate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
mare tămbălău. Capetele nemulțumite ale unor vecini s-au și ițit la geamuri, cerând ca zgomotele să înceteze. Acest lucru n-a fost posibil până când Sgsdgff n-a ajuns lângă el și nu l-a mângâiat pe cap ca să-l potolească. Pe urmă și-a trecut pe după ureche părul blond și a ridicat spre mine o față încruntată. Avea obrajii lungi și netezi, iar urechile, puțin ascuțite, o făceau să semene cu o vulcaniană. — De ce țipi așa? Vorbele ei mi-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
și nu ieșise pe ușa aia, nu putea să se afle decât în spatele rafturilor. Acum că mă lămurisem în privința pericolului, opțiunile mi s-au clarificat: ori fug înapoi pe scări și trântesc ușa după mine, ori inspir o dată adânc, îmi potolesc creierul și pășesc rar spre rafturi. Am strâns pumnii. Am inspirat adânc o dată, de două ori, de trei ori, dar nervozitatea tot creștea și creștea, iar picioarele nu voiau să se miște. Am tresărit când am auzit cuvintele palide și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
făcut. Din acest motiv, Ioana se plimba întotdeauna pe străzi pustii, unde singura animație era dată de câțiva băieți șezând pe marginea caldarâmului, iar când aceștia scremeau câte un comentariu aparent admirativ, Ioana tremura de plăcere, bătăile inimii i se potoleau, fața i se destindea, încrederea în sine îi umplea fiecare nerv și căuta din nou aglomerația marilor bulevarde. Prietenia dintre aceste două fete a început în septembrie 2000, odată cu admiterea la una din cele mai promițătoare facultăți din țară. Stătuseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
glasul pițigăiat al celor ce au râs cu lacrimi, ce prostie, ce prostie... Repetau întruna „ce prostie”, deși uitaseră amândouă despre ce era vorba (probabil un nou banc, sau pur și simplu pocnetul șampaniei). Adormiră înainte de ora unsprezece. Apartamentul se potoli și pereții nu mai vibrară. Se auzeau doar chiotele obișnuite din vecini. Ceasul din perete ticăia cuminte, însoțind sonorul slab al televizorului uitat aprins. Perdelele fuseseră trase pe jumătate, așa că înăuntru abia pătrundea lumina orașului în sărbătoare. La miezul nopții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
Se dă alarma. Niște lunetiști au fost văzuți dispărând în tufișuri. Cioara croncăne și dispare în nori. Toată tabăra prinde viață; soldații ies de peste tot, din barăci, din șoproane, din tranșee. Panica se umflă, crește, așteaptă ca cineva să o potolească. Unii trag la întâmplare, doborându-și chiar proprii camarazi. Alții sunt mai lucizi și pornesc în urmărirea inamicului. Un ofițer își face apariția, organizând forța de reacție rapidă. Cea mai apropiată bază dușmană devine responsabilă pentru mârșavul atac. Comandantul, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]