3,646 matches
-
bătrânețe, de oboseală și de culpabilitate. Scrisoarea către tată atestă că un cap este aplecat, nu numai în semn de vinovăție, ci și în semn de acuzare, făcându-l pe fiu vinovat de vinovăția tatălui 583.. . Această supunere vecină cu represiunea poate să evoce de asemenea paralizia implicată de către forțele intelectuale dezvoltate (fruntea mare) în detrimentul altor facultăți (și în special instinctul) sau situația evreului oprimat precum și cea a unui vampir care se apleacă spre prada sa. Dar și mai mult este
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
autoritatea rabinului să cuprindă atribuții juridice, culturale, religioase, acesta beneficiind de drepturi absolute în problemele interne ale comunității, fiind în același timp și judecătorul suprem în probleme civile și penale. Secolul al IX-lea va readuce oprimarea și regimul de represiune asupra evreilor; astfel, în est politicile dictatoriale (dinastia macedoneană 867-1057) vor distruge comunitățile evreiești, iar în vest, de exemplu, în Italia, evreii (sub Ludovic ÎI) vor fi concentrați într-un perimetru delimitat, în timp ce în Germania (unde evreul era văzut ca
Diplomația Uniunii Europene și criza din Orientul Mijlociu la începutul secolului al XXI-lea by Ana-Maria Bolborici () [Corola-publishinghouse/Science/84948_a_85733]
-
Books, New York, 1980, pp. 1-24.</ref> Promisiunile neîmplinite ale lui 1789 sunt magma din care se hrănește fascinația revoluționară. Precedentul iacobin oferă modelul de la care se revendică o nouă specie antropologică, fascinată de investigarea posibilităților schimbărilor sociale. Opoziția „reacțiunii“, severitatea represiunii, solitudinea insurgen ților sunt factorii care explică, încă de la finele secolului al XVIIIlea, fizionomia particulară care va marca sensibilitatea revoluționară. Conspirația lui Babeuf este retorta în care se topesc elementele originare ale pasiunii moderne. Radicalismul egalitar al conjuraților duce mai
Junimismul și pasiunea moderației by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Science/584_a_1243]
-
răsărit, acolo unde autocrația rusă pregătește terenul unei hibridizări ideologice ce pregătește marele Octombrie 1917. Trecerea de la lupta solitară a nihiliștilor la organizarea de oțel a bolșevicilor nu anulează, în nici un moment, apetitul sangvinar și mesianic. Confruntarea dintre aparatul de represiune țarist și organizațiile subterane ruse alimentează violența ce colorează revoluția și războiul civil rus. Amoralismul marxist al leninismului este soluția pe care socialdemocrația rusă o dă provocării re pre zentate de urgența revoluției. Centralismul democratic, fetișizarea unității de partid, predilecția
Junimismul și pasiunea moderației by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Science/584_a_1243]
-
în urmă cu doi ani la Sighet). într-o perioadă de timidă relaxare în relațiile internaționale, dominată de „spiritul Genevei”, tactica pontificală în legătură cu opresiunea împotriva catolicilor din Europa Răsăriteană s-a schimbat, în sensul unei politici mai realiste: referirile la represiunea anticatolică nu mai erau expuse în publicațiile pontificale cu largă răspândire. Cu toate acestea, ostilitatea față de Vatican a țărilor din Europa de Est s-a păstrat, realitate care s-a vădit și cu ocazia celui de-al X-lea Congres Internațional de
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
în judecată și primind pedepse severe pentru „calomnierea realității sovietice” și „revizionism”. A fost întărit controlul ideologic asupra instituțiilor cultural-științifice și a mijloacelor de informare în masă, toate acestea marcând revenirea, cel puțin parțială, la un regim de constrângere și represiune. Majoritatea membrilor Prezidiului au fost convinși că evoluția periculoasă a evenimentelor din toamna anului 1956 a fost o consecință directă a orientării stabilite la Congresul al XX-lea al PCUS, considerând că demascarea continuă a lui Stalin a subminat autoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
îndeosebi printre intelighenția din Budapesta) era adusă o critică ascuțită la adresa lui Rakosi și a anturajului său, pentru incapacitatea și refuzul de a trage învățăminte din hotărârile Congresului al XX-lea, se auzeau cereri de a duce până la capăt reabilitarea jertfelor represiunilor ilegale și de a redeschide cazul Rajk. Cum se menționa în rapoartele diplomatice sovietice din martie 1956, acest caz era foarte sensibil pentru mulți membri ai partidului: ei nu credeau nici măcar în vinovăția lui Gabor Peter și nici în neparticiparea
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Totodată, dorind să fugă de răspundere, primul-secretar al CC al PMU a hotărât să-l facă „țap ispășitor” pe unul dintre tovarășii săi apropiați, pe ministrul Apărării din anii ’48-1953, Mihaly Farkas, care a fost într-adevăr implicat în organizarea represiunilor. Prin hotărârea Plenarei din martie 1956 a CC al PMU a fost creată o comisie specială de partid pentru studierea cazului Farkas, în legătură cu participarea lui nemijlocită la fabricarea acuzațiilor împotriva lui Rajk și a multor alți comuniști (inclusiv a unor
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
mai lungă, fără a ascunde părerile sale negative despre Rakosi nici la Moscova. Trebuie menționat că, în momentul vizitei lui Tito, comisia pentru „Dosarul Farkas” strânsese un număr mare de materiale care dezvăluiau participarea nemijlocită a lui Rakosi la organizarea represiunii. I. Kovacs, informându-l în permanență pe I. Andropov despre lucrărilor comisiei, l-a anunțat în ziua de 7 mai din nou despre dorința lui de a „mușamaliza” rolul lui Rakosi. Dar, în realitate, în activitatea comisiei s-a impus
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
slăbind semnificativ. Astfel, sub presiunea Biroului Politic, primul-secretar al CC al PMU a ținut un discurs în ziua de 18 mai, în fața activului de partid din Budapesta, cu o puternică tentă autocritică, recunoscând public responsabilitatea sa pentru „cultul personalității” și represiuni. Despre diminuarea poziției lui Rakosi vorbește și faptul că el n-a mai putut să oprească ancheta „cazului Farkas”, cu un final nefericit pentru el, așa cum n-a putut să se opună înaintării candidaturilor oponenților săi politici pentru Biroul Politic
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
XX-lea Congres al PCUS. „Nu trebuie să uităm că față de dușmani trebuie să folosim forța. Nu trebuie să exagerăm, ca Stalin, dar să o folosim, trebuie. Pornirilor dușmănoase trebuie să le răspundem prin KGB, prin judecători, prin organele de represiune”, spunea el. Părerea Moscovei a devenit pentru Rakosi cu atât mai mult un element valoros cu cât în aceeași zi, a întâlnirii din 24 iunie, acasă a avut loc un eveniment care a produs panică primului-secretar: oficiosul partidului, Szabad Nep
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
să preia inițiativa în chestiunea atragerii de partea sa a Kremlinului în disputa dintre Iugoslavia și Ungaria. Această misiune nu era ușoară, deoarece, în lumina hotărârilor Congresului al XX-lea al PCUS, conjunctura politică era favorabilă liderilor iugoslavi, victime ale represiunii staliniste, și nu liderilor maghiari compromiși prin linia lor politică ultrastalinistă. Pentru perceperea poziției liderilor sovietici, este interesant faptul că până și un conservator dur precum K.E. Voroșilov, în raportul prezentat prezidiului CC al PCUS despre întâlnirea cu Rakosi la
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
situației la fața locului și să stabilească dacă e rezonabil să se mai pună bază pe Rakosi sau dacă, în interesul menținerii influenței sovietice în Ungaria, trebuie să facă concesii forțelor care cer îndepărtarea acestui politician, nu doar compromis prin represiunile organizate, dar și incapabil (fapt mai important pentru Moscova) să scoată țara din situația de instabilitate permanentă. în cursul pregătirilor Plenarei CC al PMU, care a avut loc între 18 și 21 iulie, și chiar în timpul Plenarei, Moscova, în persoana
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
vechea soluție, “împotriva forțelor reacționare din interior”. Reacția era exact aceeași pe care am văzut-o la București în ajunul căderii lui Ceaușescu: declarații de fidelitate ale notabililor - între care directorul Institutului de Istorie din Tirana, Stefanaq Pollo - și o represiune brutală. Cititorii revistei 22 își mai aduc aminte probabil de o manifestație în fața clădirii în care era atunci Ambasada Albaniei la București, la care Stelian Tănase și alții scandau: „Domnule ambasador, / De ce albanezii mor?”. De fapt, desfășurarea unui film asemănător
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Pentru autor, partea cea mai neatractivă a povestirii este deci epilogul, dinainte știut: economie de piață, democrație, integrare europeană, stat de drept. Ca orice derulare de tip cinematografic, ampla sa expunere se coagulează în jurul acțiunilor de forță: războiul, ocupațiile teritoriale, represiunea, propaganda comunistă, frondele culturale, contrapropaganda occidentală. Toate acestea dispărând o dată cu acceptarea jocului democratic, narațiunea lui Buhler pare că încetează de la sine. Volumul în discuție este o prezență distinctă în peisajul lucrărilor pe această temă, cel puțin al celor accesibile publicului
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
mai nefericite momente ale istoriei sale, comunismul. Este o opțiune care confirmă, involuntar, concepțiile uzuale încă, național-etatiste, asupra istoriei moderne. în plus, autorul preia acuzele aduse inițial comunismului doar din perspectivă națională. în bătăliile simbolice care au populat revoltele și represiunile epocii, emblemele naționale cum ar fi imnul, steagul, „clasicii” polonezi, monumentele istorice, manualele, funeraliile sau pelerinajele au avut mereu un rol central, captând aproape necondiționat solidarități și antipatii, parteneriate de tot felul. Povestitorul nu prea reușește să depășească obsesiile identitare
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
perioada sovietică, identitatea Moldovei a fost în mod special prezentată ca fiind diferită de cea românească. Diversitatea etnică a acestui stat complică situația pentru că frica de separatism și refuzul de a admite existența diferitelor etnii a dus la conflicte și represiune. în plus, există un clivaj adânc între elita politică a statului, sovietizată, și „inteligenția” basarabeană care își revendică identitatea românească. Această situație creează necesitatea de a împăca tendințe asemănătoare Belarusului cu tendințe independentiste, rezultatul fiind prezența constantă a politicii identitare
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
agresor în acest sistem de relații bazat pe lingușeală și câștigarea favorurilor. Până acum se vorbea despre partidul comunist ca agresor al BOR. Dar, pentru că partidul nu putea fi un agresor perfect, ne întrebăm care ar putea fi raportul între represiune și adeziune. Cât de mult a fost agresată BOR sau cât de mult a aderat BOR la convingerile PCR? Probabil că cei doi termeni ai raportului se schimbă destul de des ca intensitate. însă ceea ce e important este faptul că BOR
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
unui interes deosebit față de istoria recentă. După propria mărturisire a autorului, lucrarea „nu este pur și simplu o istorie a Securității din timpul regimului Dej, ci mai curând o analiză a rolului pe care l-a jucat impunerea terorii, a represiunii în menținerea la putere a lui Dej, în suprimarea opoziției și a disidenței de orice fel”. Cu alte cuvinte, avem o introducere în „regimul care l-a făcut pe Ceaușescu posibil”. Spre deosebire de Nicolae Ceaușescu, ultimul dictator al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
posibil”. Spre deosebire de Nicolae Ceaușescu, ultimul dictator al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a pus bazele regimului de inspirație sovietică, a intrat într-un gen de uitare binevoitoare. Din 1948 până în 1965 regimul comunist s-a caracterizat în primul rând prin represiune, apelând la măsuri extreme pentru supunerea societății românești, inclusiv prin exterminarea opozanților. Dej și oamenii lui și-au făcut treaba deosebit de „bine”, ceea ce avea să-i folosească lui Ceaușescu, care nu a mai apelat la măsurile de tipul arestărilor în
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
și alegerile de la 19 noiembrie același an, dizolvarea partidelor politice de opoziție în 1947, abdicarea silită a regelui Mihai, precum și arestările masive aveau să fie printre cele mai spectaculoase acțiuni în acei ani, dar în nici un caz singurele. După 1948 represiunea a fost legalizată prin Codul Penal, decrete, noul sistem juridic de inspirație sovietică și adoptarea Constituției RPR după modelul Constituției staliniste din 1936. „Impunerea modelului totalitar și persecuția religioasă” este cel de-al cincilea capitol al lucrării și atinge o
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
1952 un crunt proces de reeducare, soldat cu zeci de morți și sute de persoane schilodite fizic și psihic. Deletant procedează la o concisă și utilă reconstituire a „experimentului Pitești”. Pentru „pedepsirea” indezirabililor, regimul a folosit pe scară largă și represiunea în forma „muncii silnice”/forțate, utilizându-se și în această privință modelul sovietic. „Recruții” erau de diverse origini: țărani care se opuneau colectivizării sau nu-și achitau cotele, foști membri ai formațiunilor politice interzise, adepți ai unor culte religioase, foști
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Moldovei (nota 17, p. 219). Deși nu se neprecizează, este vorba în principal despre răscoalele din satele Suraia, Vadu Roșca și Răstoaca, lângă Focșani. Ele au început însă în noiembrie 1957 (Suraia), au continuat în decembrie 1957 (Vadu Roșca, unde represiunea a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, 14 localnici fiind uciși) și s-au încheiat în ianuarie 1958 (Răstoaca). Știm cu precizie toate aceste chestiuni datorită unei campanii de istorie orală pe care am făcut-o în zonă în vara anului
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
și închideau ochii la tot ce se-ntâmplă”. Cu mai bine de un secol în urmă Caragiale observa că nu guvernul era ridicol, ci opoziția, unii speculând după 1990 că și în comunism erau provocate false împotriviri, pentru a justifica represiunea. Frica (definită și explicată convingător de istoricul francez Delumeau) nu a fost un fenomen doar românesc, însă la noi epocile de spaimă predominau în istorie, încât Emil Cioran se întreba dacă „viața inspiră mai multă spaimă decât moartea”. Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
nu avem încă o credibilă și cât mai completă istorie factologică a comunismului, la fel cum nu cunoaștem multe aspecte legate de perioade mai vechi ale istoriei noastre. Ceva totuși lipsește: știm foarte puține lucruri referitoare la instituția care coordona represiunea. Wittgenstein spunea, pe la începutul secolului XX, că „despre ce nu știm nu trebuie vorbit”, iar Kierkegaard, cu aproape un secol înaintea lui, afirma că „nimic nu este mai învăluit în farmec și blestem decât secretul”. Unii dintre foștii „lucrători” ai
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]