6,157 matches
-
de largă cuprindere semantică la care se reduc și sl. bel „alb”, fr. bel (beau) „frumos”, it. alba, fr. aube, rom. zori, fr. joli, germ. hübsch, bg. hubav, sl. krasa etc. Cap este adus în discuție în ideea că numai româna continuă prin el pe lat. caput, în timp ce italiana ar reda sensul respectiv doar prin testa. În realitate italiana are forma capo, cu o serie largă de sensuri, comparabile cu cele ale rom. cap, folosind ca sinonim și în numeroase expresii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
lat. venor, aris, atus sum, ari „a veni din urmă, a vâna, a urmări vânatul”, după venio „a veni”. Pentru caccia, explicat prin lat. captus „acțiunea de a prinde, apucare” și capio (’άπτω) „a apuca, a prinde, a înșfăca” (DEI), româna nu are, aparent, o formă corespondentă. Este însă firesc a raporta la latină forma românească a căpui „a prinde”, și nu la magh. kapni (DEXI). Aceeași bază latină explică, în urma sonorizării consoanelor, pe a găbui și a găbji, precum și pe
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a căpui „a prinde”, și nu la magh. kapni (DEXI). Aceeași bază latină explică, în urma sonorizării consoanelor, pe a găbui și a găbji, precum și pe gabjă, cărora etimologia tradițională le dă o explicație fantezistă. Vorbă, cuvânt menit să sprijine devenirea românei direct din latină (verbum), și nu prin italiană, care redă sensul respectiv prin parola (A se vedea însă și verbo, cu același sens), este explicat de urmașii întru latinitate ai lui Cantemir din slavul tvorĭba, căruia i-ar corespunde rom
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
magh. szó „cuvânt, vorbă”, vgr. φήμη „vorbire, cuvinte”, φωνή „sunet, glas”. Să se compare rom. glas și voce, rs. slovarĭ „dicționar”, alb. fjalor și magh. szótar. 2. Două cuvinte, cerc și șchiop, sunt considerate de Cantemir a fi intrat în română din italiană (DM, p. 363). Cerc, it. cerco, este și în latină (circus). Se explică în română prin baza traco-latină și are largi și adânci implicații în spațiul lingvistic euro-afro asiatic. Pentru miezul lichid l/r vezi seria colac - cerc
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
acela că ele nu sunt latine și nici nu se putea identifica pentru ele atunci sursa în limbile vecine, cu care latina ar fi venit în contact ulterior, pe teren dacic. Am văzut mai sus că puținele elemente dacice din română erau justificate prin robii daci folosiți de romani și prin femeile dace cu care romanii se căsătoreau când le mureau soțiile. În consecință aceste cuvinte sunt privite de Cantemir ca prima serie de elemente lexicale străine care au alterat limba
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Privit, priveală, priveliște. Stejar, cuvânt autohton, analizabil la suprafață în componentele s-tež-ar, cu sensul de stâlp înfipt în pământ sprijinind sau susținând ceva. Rădăcina o întâlnim în forme ca tijă, țeavă, toc (la ușă), iar cu prefixul s-: stog în română și slavă, visl. stakkr „stog de fân”, staki „prăjină, suliță”, lit. stógas „acoperiș”, rom. ștevie, vgr. στέγο „a respinge, a rezista, a suporta”. Sufixul -ar adaugă funcția de susținere, de sprijin: rom. steájăr „par înfipt în pământ în mijlocul unei arii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
altele toate după dânsa” (HVR, p. 102). Continuitatea etnolingvistică greco latină, văzută ca evoluție de la mamă la fiică, este o metaforă care ascunde lipsa de personalitate privind constituirea și evoluția latinei ca limbă nouă față de limba greacă, așa cum este și româna față de latină, rolul determinant în aceste prefaceri avându-l substratul: colo italic, ici tracic. Pentru Cantemir însă latina nu este o limbă nouă, ea este continuatoarea genetică a limbii grecești, numai substratul, care începuse să zmintească și să schimonosească limba
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cea gramaticească, și nu socotesc de limba latină cea poporană”. Este suficient, spune Maior, să înlocuiești alfabetul chirilic cu cel latin pentru a ajunge la rădăcina latină populară a cuvintelor aparent nelatine ale limbii române. Dintre toate limbile romanice, doar româna continuă latina populară constituită, cum am văzut, în spațiul italic, fapt care ar avea următoarele explicații: romanii au aflat la venirea în Dacia această țară deșartă de locuitori; în Dacia a venit mult mai multă populație romană decât în alte
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
putea fi rezolvată altfel decât în limitele statuate de știința europeană, care nu admitea nașterea și evoluția limbilor în procesul vieții sociale. Limbile nu puteau fi concepute altfel decât într-o existență lineară: albaneza era limba ilirilor menționați de Herodot, româna era latina (populară), slava era o limbă adusă la începutul secolului al VI-lea etc. În aceste condiții, lui Hasdeu nu-i rămânea să caute rădăcinile autohtone ale limbii române decât în albaneză, ajungând să afirme că sunt suficiente și
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
de o parte pe thekër „secară”, iar pe de altă parte pe korr „a secera, a cosi”, pe korrje „seceriș, recoltă de cereale”, de unde rezultă structura se-cară. Pentru partea a doua a acestui cuvânt, corespunzător formelor albaneze korr, korrje, româna are cules, a culege, de unde posibilitatea de a identifica structura cu-lege, partea a doua putând fi recunoscută în a lega: cf. germ. Roggen „secară”, sl. rož, magh. rozs „secară”. Nașterea agriculturii la români s-a petrecut, spune Hasdeu, după
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cuvânt românesc pentru a cărui istorie se consideră suficientă raportarea la lat. uva. Având însă în vedere faptul că atât latina cât și traca au venit în contact ca limbi vii și au dat naștere unei limbi vii care este româna, apare necesitatea de a lărgi sfera analizei. Mai întâi este de remarcat sfera semantică largă a lat. uva: „fructul viței de vie, strugure; vin; vie; ciorchine ca inflorescență și rod la plante de tot felul, ciorchine de legume, de icre
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ab, ob, vgr. apo, sl. obo) și contrasă: cf. rom. boltă, lat. volutus cu fr. voûte, sl. svod. Față de rom. bute, butuc, butaș, but etc. franceza are forma fût însemnând „trunchi de arbore; butoi; (constr.) coloană”, iar germana Fass „butoi”. Româna păstrează miezul lichid în forma poloboc, cu suf. -oc. Cf. sl. rs. polova (pleavă), adică învelișul gol al bobului de cereală, vprus. pelwo „Ib.”. Butoi are o structură asemănătoare cu fr. futaille „vas pentru vin, lichide etc.” (cf. rom. bute
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
agneț, jagnenok. Caș, lat. caseus, se întâlnește în profunzime cu a (se) covăsi (sl. kvas), coraslă, lat. colostra. Zer, adus de Hasdeu din lat. serum „zer”, este contestat de etimologi, întrucât, afirmă ei, nu poate fi explicată fonetic trecerea în română a formei latine (Slf., p. 327), drept care cuvântul este dat în DEX cu Et. nec. Avem și în acest caz dovada că limbii române nu i se recunoaște constituirea și viața proprie. Zară este acceptat în DEXI ca autohton pe
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
este cuvânt românesc chiar dacă albaneza are pe mëz, iar pentru explicarea acestor forme apelăm la lat. mando < manus do „a învăța, a instrui”, adică „a mânui”. Albaneza are pe mësoj „a învăța, a instrui”, pe mend „știință, învățătură, minte”, în timp ce româna are creațiile proprii: a învăța, meserie, minte. A se compara cu sl. monž „bărbat”, vind. manuș “om”, germ. Mann “om, bărbat”, alb. banor “locuitor”, germ. Hand “mână”, forme pentru care este inutil să inventăm un prototip comun. A ademeni, considerat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a înșela”. Vezi și a meni, mană. Dulău, apreciat de Hasdeu ca anterior venirii romanilor în est, deci autohton, a fost apoi explicat prin pol. dołow, deci împrumutat, întrucât contactul cu slavii ar fi fost târziu, după transformarea latinei în română. În realitate cuvântul este un rezultat al bazei traco-latine (este citat și magh. dullő), unde latina a venit cu lupus (cf. vgr. likos, sl. volk, germ. Wolf) “animal carnivor feroce”. Forma cuvântului este compusă: dulău, cu sensul inițial “a ajunge
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
sl. volk, germ. Wolf) “animal carnivor feroce”. Forma cuvântului este compusă: dulău, cu sensul inițial “a ajunge din urmă și a prinde, a sfâșia”. Pentru partea a doua a cuvântului slava are pe lupitĭ “a jupui”, pe râvatĭ “a sfâșia”, româna pe a jupi, a jupui, a rupe. Corespondentul german pentru dulău este Hetzhund de la hetzen “a goni, a hăitui” (în tracă: do) și Hund “câine”, ceea ce ne face să credem că și ogar poate avea rădăcina lovși suf. -ar, adică
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etnolingvistice din spațiul est european și continuitatea materialului lingvistic în spațiul euro-afro-asiatic rămân dincolo de orizontul cunoașterii asumat de știința tradițională a limbii. Ca cercetător al limbii române, Philippide și-a structurat opera pe patru probleme: 1) trecerea de la latină la română, 2) delimitarea spațiului balcanic de formare a acesteia, 3) elementele nelatine ale limbii române și 4) limba română și dialectele ei. 1) Pentru trecerea de la latină la română Philippide se folosește de principiul neogramatic al apariției autonome a protolimbii indoeuropene
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
apariției autonome a protolimbii indoeuropene din care ar fi apărut, tot prin evoluție autonomă, primele descendente ale acesteia: ramura germanică și ramura greco-italică. El aplică în continuare acest principiu la trecerea fără vreo influență lingvistică din exterior a latinei la română. Pentru explicarea acestei treceri el aduce, ca factor determinant, cel de al doilea principiu neogramatic: baza de articulație și psihologică a autohtonilor care s-ar defini ca români tocmai datorită acestei baze. În consecință el distinge în istoria românilor două
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
geografică a romanității orientale se corelează cu baza etnică autohtonă a acestei zone unde, cum am văzut mai sus, poporul român se delimita de poporul dalmat din vest, de la Marea Adriatică, prin substratul etnic: în timp ce dalmata avusese ca substrat „neamurile iliropanone”, româna s-ar fi format pe un substrat „foarte amestecat”, tonul unitar fiind însă dat de „neamuri tracice”, care erau în concepția lui Philippide grecești sau grecizate. Astfel s-a ajuns la insinuarea ideii că baza autohtonă a romanității orientale este
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
dacă nu cumva vor fi fost în contact, cel puțin cu slavii, mult mai devreme. În toată această istorie doi factori acționează în manieră determinantă: limba latină și străvechea rasă mediteraneană care, prin baza ei de articulație, transformă latina în română, iar ulterior românizează tot ce-i iese în cale. Istoria limbii române este pusă de Philippide în dependență totală de „originea românilor” ca rasă, ca bază de articulație, pe care el o transformă în deus ex machina chemat să rezolve
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a lor, îi servește lui Philippide la abordarea componentelor nelatine ale limbii române, pentru care intenționa o explicație unică prin latină. În acest scop el aduce latina până în secolul al VII-lea, când se produce „repedea transformare” a ei în română (I, 362), punând tocmai acum baza psihofizică să acționeze în acest scop. „O limbă romanică, afirmă el, precum în general orice limbă, trebuie explicată, pe cât este cu putință, prin ea însăși, cu ajutorul a tot felul de cauze fiziologice și psihologice
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și psihologice, iar nu, cu rost și fără rost, prin împrumuturi pe care le va fi făcut când era încă dialect latin” (I, 366). Observăm aici tendința de reluare a ideii lui Petru Maior de a duce elementele nelatine din română în perioada latină a acesteia. Deosebirea constă în aceea că în timp ce Maior ducea aceste elemente pe teren italic, Philippide le caută o explicație mai târzie, în spațiul cucerit de romani în est. Totodată Philippide este nevoit să respecte eșalonarea temporală
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
alternativă pentru r fiind confirmată de vgr. φυλή „fila, comună primitivă” (lat. tribus, rom. frăție, sl. bratstvo), de alb. vëlla „frate, fârtat, tovarăș”, iar suprimarea miezului lichid a generat forme ca fiu, fiică, făt etc. Militând pentru identificarea germanismelor în română, autorul învinuiește pe cercetătorii acestei chestiuni de superficialitate întrucât „acei care au căutat să afle elemente gote ori vechi germane în românește au procedat așa de ușurel, încât, ca și pentru elementele thrace din aceeași limbă, au compromis chestiunea” (I
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
de vedere teoretic nu se opune nimic admiterii de elemente gotice ori în general vechi germane în limba română” (I, 350). În privința germanismelor din română Philippide acordă încredere lui Diculescu care vorbește, în lucrările sale despre elementele vechi germane din română (a. 1921) și despre gepizi (1922), de elemente „numaidecât gepide” care însă după Philippide „ar putea fi tot atât de bine gote” (I, 350): bâtcă, beucă, boare, bulz, burduf, burtă, butură, cotângan, élele, gâldău, grind, harnic, iazmă, a îmburda, măgură, mârțoagă, picui
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
singurul neam în stare să opună rezistență romanizării și să influențeze limba latină înaintea sau în procesul trecerii acesteia la română. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în alt loc el vorbește de „repedea transformare” a latinei în română, pe când aici, ajuns la baza umană chemată să preia limba latină, iuțeala se transformă în proces de durată. El nominalizează în acest scop „zece neamuri străine imigrante peste populația din teritoriul de limbă latină” în perioada cât a durat procesul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]