9,763 matches
-
mână, ca să vadă dacă nu cumva l‑a uitat pe undeva. Ceasul e încă la locul lui. Sophie tace cu toată ființa ei, fără să piardă însă nimic prin asta, nici aici nici în altă parte. Din când în când, salută câte un cunoscut. Dacă mai și schimbă câteva cuvinte cu vreunul dintre ei, se observă imediat o ciudată afinitate. Hans crede că între el și Sophie e vorba de iubire. Această iubire îl face să se cutremure, fiindcă, în general
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
sferă. Se vorbește degajat și plin de încredere reciproc împărtășită despre această formă a geometriei în spațiu. Lumea își ia la revedere gândindu‑se că acum, în momentul despărțirii, ar trebui să se simtă la fel ca atunci când s‑au salutat, doar mai bogați, fiindcă între timp și‑au dăruit multe lucruri prețioase. Lui Hans nu i‑a dăruit nimeni nimic, în afară de Sophie (pantalonii și puloverul) și de mama care i‑a mai cumpărat și ea din când în când câte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
o poznă, e un delict criminal. A fost un act iresponsabil, după cum scrie un ziar. Nu‑i de mirare că nu se găsește nici un responsabil. Sophie a transportat bomba în geanta de tenis. Directorul chiar a văzut‑o și a salutat‑o, totuși nimeni nu îndrăznește să rețină o Sophie Pachhofen și nimeni n‑o consideră capabilă de așa ceva. Adolescenții ăștia mototoli, care n‑au nimic altceva în cap, își plâng hainele distruse pentru că o să mai dureze multă vreme până când își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
de Sophie, luând poarta cu asalt. Lumea de afară amenință să invadeze cu brutalitate lumea de cristal din interior. Invalidul se aruncă înainte (ca ogarul asupra iepurelui), sprijinit în cârje, iar mama vine val‑vârtej în urma lui. Vor s‑o salute pe colegă și pe mama ei și să spună că se bucură de prietenia copiilor și de faptul că aceștia se ajută ca‑ntre colegi și se văd des și în timpul liber. Rainer îi îmbrățișează tatălui schilod șoldurile care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
încredințeze acum numai ei câteva idei de interpretare a Ciumei de Camus, următoarea carte pe care o vor citi împreună. Dar trebuie să rămână între ei. Sophie îi taie avântul, dându‑l la o parte cu vârful degetelor, și‑i salută pe părinții partenerului ei de dans, care o cunosc și se interesează de viitorul ei. Le e dat să audă același lucru despre Lausanne. Li se pare o idee bună și laudă posibilitățile de acolo în materie de sport. Anna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
exact În momentul În care un Bentley gri parca În fața intrării, din el coborând un cuplu trecut de vreo patruzeci de ani. Amândoi purtau costume elegante, croite de cei mai buni designeri, și, cu o expresie melancolică pe chip, Îl salutară cu o ușoară ridicare a mâinii pe portarul care se Înclină ceremonios Înspre ei, apoi pășiră În interiorul clădirii de marmură. O sunasem mai Înainte pe Akemi Yokota din stația de metrou. Tocmai se pregătea să plece mai devreme de la muncă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
vodcă. Localul era mobilat cu câteva mese din furnir subțire și niște scaune pliante, podeaua era murdară, plină de chiștoace de țigări, sticle goale, coji de fructe și alte mizerii care nu-mi dădeam seama ce erau. Homosexualii l-au salutat pe bărbat. El le-a răspuns făcându-le cu mâna. O femeie la vreo patruzeci de ani, cu fața asimetrică, a venit să ne ia comanda. Un Frank Sinatra, a comandat bărbatul. Eu am cerut o bere. Ce băutură e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
grilaj din oțel pe care Yazaki Îl descuie cu o cheie specială. Am intrat și Înăuntru am văzut o scară și un culoar. Spre surprinderea mea, capătul culoarului dădea Înspre un restaurant mititel. Un bărbat alb, mic de Înălțime Îl salută pe Yazaki În japoneză, urându-i bun venit. Restaurantul era Într-adevăr foarte mic și neîncăpător. Probabil că nu putea adăposti decât patru sau cinci mese. Înăuntru nu erau decât doi clienți care se vedea clar că alcătuiau un cuplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
el era așezat proprietarul barului, Warnstorff, un bărbat cu tenul palid, brunet, îmbrăcat într-o cămașă fără guler și purtând un șorț mare din piele care îi servea și ca geantă de mărunțiș pentru rest. Când am ajuns, m-a salutat călduros și ne-a condus la o masă liniștită din spate, unde ne-a adus două beri. La o altă masă, un bărbat se ocupa energic de cea mai mare bucată de picior de porc pe care o văzuserăm vreodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
găsească din belșug la Alex, cu excepția cazului în care ideea voastră de petrecere implică să „lucrezi“ la un rinichi cu piciorul de la scaun. De câteva ori, bărbați pe care îi cunoșteam de pe vremuri m-au oprit pe coridor ca să mă salute și să-mi spună cât de rău le părea de Bruno. Dar, în general, aveam parte de acel gen de priviri care ar fi putut să-l întâmpine pe un cioclu într-o secție de oncologie. Deubel, Korsch și Becker
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
de Macassar și cu un decolteu periculos ca o crevasă. Deși era doar mijlocul după-amiezii, era îmbrăcată cu un neglijeu din voal de culoarea piersicii peste un furou asortat din satin gros și încălțată cu papuci cu tocuri înalte. Îl salută pe Becker de parcă era un funcționar de la primărie venit acolo să o anunțe de reducerea chiriei. — Dragă Emil, gânguri ea. Nu te-am mai văzut de mult pe aici. Unde te-ai ascuns? — Nu mai sunt la Moravuri, explică el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
grădină. Acest gând m-a frământat numai o clipă înainte de a trece la o întrebare mult mai provocatoare și anume: oare ce căutau acolo ei și cele câteva mașini de Partid care erau parcate pe trotuar? Otto Rahn deschise ușa, salutându-ne cu o căldură plină de compasiune, și ne conduse într-o cameră special amenajată în care ne-am lăsat hainele. — Înainte să intrăm, zise el, ar trebui să vă explic că se mai află aici și alți oameni pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
cam la fel de caldă și prietenoasă ca un cuțit din armata elvețiană. Rahn ne-a adus niște băuturi și ne-a prezentat pe mine și pe Hildegard celor din cameră. Mai întâi am zărit capul roșu al lui Vogelmann, l-am salutat, și apoi m-am uitat după Himmler. De vreme ce nu era nici o uniformă, a fost mai greu de identificat în costumul său închis la culoare, cu două rânduri de nasturi. Era mai înalt decât mă așteptasem și, de asemenea, mai tânăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
să o împing în sus. Dar aproape imediat după ce am intrat în toaletă, aș fi putut să îmi doresc să fiu în altă parte sau cel puțin să port o mască de gaze, căci mirosul de fecale care mi-a salutat nările ar fi întors stomacurile unei clinici întregi de proctologi. Bănuiesc că la asta se referă polițiștii atunci când spun că asta e o meserie împuțită. După părerea mea, mai împuțită decât să trebuiască să stai potolit într-o toaletă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
Cum rămâne cu drepturile mele civile? — Rahat, unde ai fost în ultimii cinci ani? Asta e Germania nazistă, nu Atena antică. Și acum taci dracului din gura aia afurisită. O asistentă veni în întâmpinarea noastră pe hol. Dădu să-l salute pe Lange și atunci văzu cătușele. Mi-am fluturat legitimația prin fața chipului ei speriat: — Poliția, i-am zis. Am un mandat de percheziție pentru a căuta în biroul doctorului Kindermann. Asta era adevărat, căci îl semnasem eu însuși. Numai că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
timp. — Nu discut. Actele sunt la control, vă rog, ați depășit viteza, mă rog, să trăiți, spuse robotul-major. — Stejerane, ia-i actele! șopti Felix. Stejeran 1 se apropie și, fără efort, luă actele din mâinile robotului-major. Nu discut! spuse acesta, salută și ieși. Cei trei se uitară unul la altul. — Ce-i cu ăștia, tovarășe comandant? întrebă Dromiket 4. — Sunt din primele serii, când nu prea erau piese, zise Felix. Îi făceau la cercurile „Minitehnicus”, pentru intersecții, la traversat în orele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
Aparatele de la bord au funcționat normal, iar roboții, pe timpul acuplării, au îndeplinit un complex program de cercetări științifice. În sfârșit, trapele celor două nave se dădură în lături și pe culoarul creat apăru posesoarea fermecătorului glas. — Tot învârtindu-ne! îi salută ea cu binecunoscutul salut al cosmonauților. Mă numesc Getta 2. Dar ce-ați rămas așa? N-ați mai văzut roboate în carne și oase? Într-adevăr, cei trei membri ai echipajului rămăseseră ca trăsniți. Roboate mai văzuseră ei, dar nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
comandant - spuse Dromiket -, că aici nu dă nimeni gravitație. — Ce știți voi..., murmură gânditor Felix S 23. Voi nu cunoașteți vremurile primei imponderabilități, când trebuia să stai în poziție de drepți în aer, la un metru de sol, și să saluți fără să te răstorni... Ia te uită! Parcă se vede o luminiță! Cei trei se apropiară și ei de hublou. — Într-adevăr - spuse Dromiket 4 -, e o lumină. O fi vreo stație interplanetară. — Ia mână într-acolo, porunci comandantul Felix
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
făcu apariția - îl recunoscură numaidecât - un marțian. Îl recunoscură deoarece avea părul tuns scurt și întregul său corp mic, albăstrui, îi era acoperit cu microfoane, prize, ștecăre, radare, prelungitoare, mufe, minimagnetofoane, reportofoane, radioemițătoare, receptoare de înregistrat etc. — Tot învârtindu-ne! salută el politicos. Tot învârtindu-ne! îi răspunse prudent Felix S 23. Am auzit că ați avea o problemă... spuse marțianul. Pot să iau loc? — De unde știi matale că noi avem o problemă? întrebă comandantul. — Prin natura profesiei mele - răspunse marțianul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
dacă se ajunge la ideea unor schimburi. Așa că, învingându-și teama viscerală, își drese glasul și spuse tare salutul cosmonauților de pretutindeni: — Tot învârtindu-vă! — Să trăiți! răspunse tractoristul. „Hait!” gândi Aciobăniței. „Ăsta n-a fost în spațiu, nu știe saluta. Sau poate nu vrea.” — Suntem de pe Terra - spuse el mai departe - și milităm ca orice planetă, fie ea mai mare sau mai mică, să se-nvârtă în jurul cărui astru dorește. Dumneavoastră pentru ce militați? Cel de la volan păru că se gândește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
regret responsabilul. Hai, du-te, ai prima duminică liberă. Și să nu te mai prind în orz când trebuia să fii în ovăz, că te mut cu prima ocazie la insecticide. O umbră de spaimă trecu pe chipul tractoristului care salută și plecă. Responsabilul atârnă linguroiul alături pe un suport, își scoase ochelarii aburiți de ciorbă, și-i șterse, îi puse înapoi pe nas și privi spre pământeni. Și voi, măi băieți - spuse el, într-un târziu, cu oboseală în glas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
voi continua cu fiecare bucată să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole - restrîn-sele perfecțiuni poliedrale. Valéry și Dehmel Eseistul mi se pare mai important în Valéry decât însuși poetul Vrăjilor. Bucata Eureka, de exemplu, te obligă să saluți foarte adânc Omul Vincian din Valéry. Trebuie să ne mirăm totuși cum Valéry, care proclamă autonomia poemei față de celelalte genuri literare, desfășoară în versuri oblonul material al unei retorice abia răscumpărată de aurul din care e turnată. Cu toate acestea
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
fie universal, în sensul imperial al catolicismului, ci intemporal și ceresc, ca Ierusalimul ortodoxiei, care - în nici un caz - nu s-a refugiat în fundațiile Gândirii. Dar ce ne pasă! D-l Blaga ne-a dăruit o poezie mândră și rară. Salutăm această calmă, binefăcătoare stea. Peste orgiile materialității ortodoxe, peste casapii Apocalipsului de la a căror poezie, "Où pourrit dans les joncs tout un Leviathan"1, ne întoarcem cu un dezgust ilimitat: peste papagaliceasca înșirare de mici și obraznice trucuri a tinerilor
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
fuga spre cer./ Pe dinăuntru un tainic brîu/ Se-nfășoară pe supușii împărăției,/ Iar norii, pe peretele de stîncă-n jos,/ Fâlfâie ca steaguri de izbândă (germ.). frecvent în Philippide, se acopere de precedentul indiscutabil al lui Novalis. Am ținut să salut, târziu, zorile poeziei lui Philippide mai înainte de a slăvi amiaza. Dar Stâncile fulgerate nu sunt străine de Aurul sterp. Le unește un întins elan de transcendere. Aurul sterp se juca sub pământ, în acel "untererdisches Geschoss" în care dorm ficțiunile
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
rătăcitori, care scriau în latină. Pâcă era mereu în căutare de mărunțiș, fără umilință ipocrită. Un confrate îmi povestea că, prin anii '70, la casieria Uniunii Scriitorilor, care era într-un palat de pe Șoseaua Kiseleff, apărea ca din senin Pâcă. Saluta respectuos, își plimba în tăcere privirea, nu dădea semne de precipitare. Trecea pe la câte unul și-i spunea la ureche, invariabil: „Dă-mi cinci lei”. Era dispus să aștepte și nu reacționa violent la refuz. Dacă observa o mică reacție
TEODOR PÂCĂ, BOEMUL SINGAPOREAN de COSTIN TUCHILĂ în ediţia nr. 981 din 07 septembrie 2013 [Corola-blog/BlogPost/364377_a_365706]