KorAP: Find »[drukola/base=suporter & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...97 98 99 >

2,472 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

mult timp după ziduri, iar foștii colaboraționiști vinovați de delicte grave nu și-au recăpătat niciodată integral drepturile civile. Contrar unui longeviv mit postbelic, populația flamandă nu a fost pedepsită cu predilecție, deși este adevărat că, prin represiunea eficientă a suporterilor Noii Ordini (În majoritate flamanzi), elitele din Belgia antebelică - catolici, socialiști, liberali - au recăpătat controlul asupra Flandrei și Valoniei. Contrastul dintre Norvegia, Belgia, Olanda și Danemarca, ale căror guverne legitime au ales calea exilului, și Franța, unde regimul de la Vichy

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ai Gărzii Albe slovene, mulți ar fi primit sentințe grele În orice sistem legal 2. Mulți minoritari unguri au fost executați sau deportați pentru implicarea În masacrele militare din Voivodina, În ianuarie 1942, iar pământurile lor au fost făcute cadou suporterilor nonmaghiari ai noului regim. Era o mișcare politică atent calculată, dar În multe cazuri victimele nu erau acuzate degeaba. Iugoslavia era un caz deosebit de Încâlcit. În Ungaria, Curțile Populare au judecat la Început adevărați criminali de război - Îndeosebi activiștii din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
totuși o amploare aparte. În Italia, mișcarea de rezistență din timpul războiului includea un procent destul de ridicat de foști fasciști de varii orientări, iar moderația postbelică a Partidului Comunist Italian se datora probabil și faptului că mulți dintre potențialii săi suporteri fuseseră compromiși sub regimul precedent. Comuniștii din Ungaria postbelică i-au curtat deschis pe foștii membri ai mișcării fasciste Crucea cu Săgeți, ținându-le chiar partea Împotriva evreilor care cereau să le fie restituite proprietățile. În timpul războiului, comuniștii slovaci Vlado

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
tinerii ingineri, economiști și funcționari publici din Franța și Germania circulau frenetic proiecte rivale pentru un Plan național, prin care statul să intervină activ, sprijinind, descurajând, facilitând și, la nevoie, dirijând sectoare economice cheie. În perioada interbelică, adepții planificării și suporterii lor au lâncezit frustrați la periferia politică. Generația mai veche de politicieni era surdă la apelurile lor: pentru mulți conservatori de centru și de dreapta, intervenția statului În economie era Încă odioasă, În vreme ce stânga socialistă considera, În general, că numai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1944. În Franța, Maurice Thorez Încă Îi mai Împingea pe mineri să „producă”. Ambasadorul britanic În Italia vorbea despre influența moderatoare a lui Togliatti asupra aliaților săi socialiști, mai „Înfierbântați”. Stalin avea și el motive Întemeiate să nu-și Încurajeze suporterii din centrul și vestul Europei la exploatarea mâniei populare. Însă spectrul războiului civil și al revoluției rămânea prezent. Constatând În Belgia serioase tensiuni politice și comunitare, Aliații au plasat țara În rândul celor „instabile”, alături de Grecia și Italia. În Franța

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
socialismului” În Polonia. Dar nu era deloc indiferent la linia generală a politicii poloneze, mai ales cea externă. Împreună cu rezultatul impasului din Germania, aceasta era grija lui principală, cel puțin În Europa. Prin urmare, Partidul țărănesc a fost treptat marginalizat, suporterii săi amenințați, liderii supuși atacurilor, credibilitatea subminată. În alegerile parlamentare din ianuarie 1947, măsluite cu nerușinare, Blocul Democratic condus de comuniști a câștigat 80% din voturi, iar Partidul țărănesc numai 10%2. Nouă luni mai târziu, Miko³ajczyk fugea din țară

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
războiului 11); pe comuniștii evrei din Est se putea conta, mai mult decât pe oricine, pentru realizarea planurilor lui Stalin. În primii ani postbelici, Stalin nu a manifestat nici o ostilitate față de subordonații săi evrei. La Națiunile Unite, URSS era un suporter entuziast al proiectului sionist, favorizând crearea unui stat evreiesc În Orientul Mijlociu ca piedică pentru ambițiile imperiale britanice. Acasă, Stalin Încuviința activitatea Comitetului Antifascist Evreiesc, format În timpul războiului pentru a mobiliza opinia evreiască din URSS și (mai ales) din exterior În timpul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
est-europeni, numai o mică parte au devenit comuniști activi, dar ei erau adesea vârfurile generației. Pavel Kohout, care avea să capete În deceniile următoare faimă internațională ca disident și eseist/dramaturg postcomunist, s-a remarcat inițial În Cehoslovacia natală ca suporter ardent al noului regim. În 1969, el Își amintea că Încercase o „senzație de certitudine” În ziua loviturii de stat din februarie 1948, văzându-l pe Klement Gottwald, liderul partidului, În Piața Orașului Vechi din Praga, Împânzită de mulțime. Acolo

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
puterii sovietice - de aceea, În 1951 a trecut subit la tema „coexistenței pașnice”, conform tendinței din strategia internațională a lui Stalin. Între ei, comuniștii - mai ales cei din blocul estic - nu aveau decât dispreț pentru iluziile tovarășilor de drum. Când suporterii Mișcării pentru pace (predominant francezi, italieni și indieni) vizitau democrațiile populare, comuniștii locali Îi omagiau pentru sprijinul lor, râzând pe la spate de „papagali”, noua generație de „idioți utili”, cum spunea Lenin. Comuniștii au reușit să cucerească simpatia (măcar condiționată) a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
moravuri. La insistențele lui Togliatti, chiar și Partidul Comunist a votat, fără tragere de inimă, această lege, ceea ce nu a Împiedicat Vaticanul să-i excomunice un an mai târziu pe italienii care votau cu PCI. În Franța, structurile catolice și suporterii lor politici se simțeau suficient de puternici pentru a solicita privilegii educaționale În cadrul unei guerre scolaire care amintea de conflictul dintre stat și Biserică de la sfârșitul anilor 1880. Obiectul controversei era subvenționarea școlilor catolice de către stat: o doleanță deloc nouă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mișcări de protest care cereau dezarmarea nucleară imediată. Campania pentru Dezarmare Nucleară (CDN) din Marea Britanie a fost lansată la Londra pe 17 februarie 1958. De la Început s-a plasat ferm În marea tradiție a opoziției radicale din politica britanică: majoritatea suporterilor erau educați, adversari ai violenței și cu vederi de stânga; solicitările lor erau adresate În primul rând propriului guvern, nu rușilor sau americanilor (cele două mari partide din Regatul Unit erau amândouă convinse de necesitatea unui potențial nuclear britanic independent

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
amândouă convinse de necesitatea unui potențial nuclear britanic independent, deși era limpede, la sfârșitul anilor ’50, că o bombă britanică nu Își putea atinge ținta fără rachetele și submarinele americane). La apogeu, În 1962, CDN a raliat 150.000 de suporteri pentru marșul anual de protest la Institutul pentru Arme Atomice de la Aldermaston. Dar, În cursul anilor ’60, campania britanică și-a pierdut din vigoare, ca și mișcările similare din Germania de Vest și statele Beneluxului. Protestatarii au devenit insignifianți după

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ar fi fost pe placul Vaticanului; Italia postbelică era Într-un fel revanșa Bisericii pentru secularismul agresiv anticlerical al noului stat italian după 1861. Dar rolul activ al Bisericii Catolice În politica italiană era mai puțin important decât susțineau atât suporterii, cât și detractorii săi. Principalul instrument de control social erau atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor comuniste din estul Europei În primii ani postbelici, a menținut ferm Ministerul de Interne sub control creștin-democrat. Cu timpul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
semnificativ, Konrad Adenauer a evitat să critice deschis trecutul recent al Germaniei, blamând În schimb explicit Uniunea Sovietică și pe Aliații vestici pentru problemele țării, În special cele rezultate din acordurile de la Potsdam. Pentru a satisface cererile refugiaților și ale suporterilor lor, Adenauer și UCD au adoptat o linie dură față de Est. În relațiile sale internaționale, Bonnul a susținut că, până la organizarea unei conferințe de pace finale, frontierele Germaniei de la 1937 rămân În vigoare. Conform „doctrinei Hallstein” propuse În 1955, Bonnul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să zboare la Alger, unde pe 4 iunie a anunțat oracular, unei mulțimi entuziaste, formată din soldați care Îl aclamau și europeni plini de recunoștință:Je vous ai compris („V-am Înțeles”). Noul lider francez Îi Înțelesese Într-adevăr pe suporterii săi algerieni, chiar mai bine decât Își imaginau ei. Era foarte popular printre europenii din Algeria, care vedeau În el un salvator: la referendumul din septembrie 1958 a obținut 80% din voturi În Franța și 96% În Algeria 6. Una

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
celelalte confesiuni creștine și s-a recunoscut Întrucâtva - nu complet - că stătea În puterea Bisericii să descurajeze antisemitismul prin reformularea ideii mai vechi că evreii l-au ucis pe Iisus. Mai presus de orice, Biserica Catolică nu mai era un suporter al regimurilor autoritare; dimpotrivă: În Asia, Africa și mai ales America Latină, ea era mai degrabă de partea oponenților dictaturii. Aceste schimbări nu au fost apreciate de toată lumea și nici măcar de toți reformatorii: unul dintre delegații la Conciliu, un tânăr preot

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Polonia, circa 20.000 au plecat În 1968-1969; au rămas doar câteva mii, În special bătrânii și tineretul - inclusiv Michnik și colegii lui studenți, care Își executau sentințele. Printre cei care au profitat de aceste tulburări se numărau Moczar și suporterii săi, care au preluat funcții de partid și de stat rămase vacante după plecarea evreilor. Perdanții, pe lângă evreii polonezi, au fost: instituțiile educative ale țării (care au pierdut mulți savanți și profesori eminenți, inclusiv pe Ko³akowski, care nu era evreu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
similare din străinătate, care i-au oferit bani, arme, condiții de antrenament, ascunzișuri și publicitate: Grupul Baader-Meinhof din Germania, Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army - IRA), Organizația pentru Eliberarea Palestinei și Organizația Armată Secretă din Franța. Strategia ETA - și a suporterilor ei politici din Herri Batasuna, partidul separatist basc fondat În 1978 - era una de nedisimulată violență instrumentală: prețul apartenenței bascilor la Spania urma să devină inacceptabil politic. Dar, ca și IRA și alte organizații asemănătoare, ETA avea În același timp

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
bombă În capitală, nouă luni mai târziu. Nici execuția a cinci membri ETA În septembrie 1975, cu puțin Înainte de moartea lui Franco, nu a reușit să tempereze activitățile grupului. Instalarea democrației, pe de altă parte, oferea noi oportunități. ETA și suporterii ei doreau independența deplină. Sub Constituția spaniolă de după Franco (vezi capitolul XVI), regiunea bască a obținut Însă doar un statut de autonomie, aprobat prin referendum În 1979. Înfuriată - nu În ultimul rând de faptul că i-ar putea pierde pe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-i expulzeze pe britanici și să unească cele șase provincii din nord cu restul Irlandei. Dar existau diferențe semnificative. Cum o Irlandă independentă exista deja, rebelii aveau, cel puțin În principiu, un țel național fezabil În jurul căruia Își puteau ralia suporterii. Pe de altă parte, Irlanda de Nord număra mai multe comunități, Între care existau distincții străvechi. Ca și Algeria franceză, Irlanda de Nord (Ulster) era concomitent o rămășiță colonială și o parte integrantă a națiunii metropolitane. Când Londra a redat, În fine, Irlanda irlandezilor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
represivă măsură adoptată În acea perioadă a fost promulgarea Berufsverbot În 1972 de către guvernul social-democrat al lui Willy Brandt. Acest decret excludea din sectorul de stat orice persoană angajată În acte politice considerate contrare Constituției și urmărea, evident, să țină suporterii extremelor politice, dreapta sau stânga, departe de posturile sensibile. Într-o cultură deja extraordinar de predispusă la conformism, decretul a stârnit temeri legate de o posibilă cenzură (sau mai rău); el nu era Însă câtuși de puțin acel preludiu la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
afectează: dreptatea proletară are forța productivă a evidenței și capacitatea de a convinge logic”12. Ideea că violența politică are „forța productivă a evidenței” nu era, desigur, nemaiauzită În istoria modernă a Italiei. Ceea ce Negri afirma, iar Brigăzile Roșii și suporterii lor puneau În faptă nu era diferit de „virtutea purificatoare a forței” exaltată de fasciști. În Italia, ca și În Germania, ura extremei stângi față de „statul burghez” a făcut-o să revină la violența „proletară” a dreptei antidemocratice. În 1980

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cumpărare și să scoată Spania din NATO. Ajuns la putere, González a continuat Însă politica de austeritate economică, a demarat modernizarea (și ulterior privatizarea progresivă) a industriei și serviciilor spaniole, iar În 1986 i-a Învins la referendum pe propriii suporteri În chestiunea apartenenței la NATO, pe care acum o susținea 18. Aceste schimbări de direcție l-au Înstrăinat pe González de socialiștii tradiționali, care simțeau că partidul se abate de la străvechea linie marxistă 19. Dar pentru un politician votat În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
opiniile Împărțite În sânul dreptei. Dintre cei care votaseră pentru Chirac În primul tur, 16% au preferat să voteze În al doilea tur cu Mitterrand decât să-l realeagă pe președintele În exercițiu Giscard d’Estaing, un om detestat de suporterii gaulliști ai lui Chirac. Fără dezbinarea dreptei, nu ar fi existat un președinte Mitterrand, un triumf socialist la alegerile legislative care au urmat - și nici vorbă de un grand soir al speranțelor radicale. Acest lucru merită subliniat fiindcă de rezultatul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Est13. În Italia, principalul obstacol În calea privatizării a fost interesul mascat nu al statului, ci al partidelor politice. Îndeosebi creștin-democrații și socialiștii au folosit sectorul de stat și companiile publice pentru a-i răsplăti pe colegi și mitui pe suporteri, facilitându-le obținerea de contracte publice și absorbindu-le În sottogoverno sau structuri de putere adiacente care le consolidau poziția. În ciuda acestei piedici majore, sectorul privat italian s-a dezvoltat constant În această perioadă, mai ales la nivelul Întreprinderilor mijlocii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]