2,644 matches
-
diferență de Le Goff, Patlagean nu mai comentează această noțiune în raport cu imaginea. Pe de altă parte, Lucian Boia, care confirmă în prima parte a discuției câteva din tezele menționate de Patlagean, cum ar fi cea a ordinii proprii lumii spiritului transcendent și cea a identității ei diferite, subliniază că imaginarul ar trebui radiografiat cu alte instrumente, nu numai cu ale rațiunii (ca modalitate supremă de cunoaștere), deși "se amestecă cu realitatea" (exterioară), influențându-se reciproc. Iată o dublă ipostază provocatoare: pe
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
teoria și imaginea Întrupării, ca reprezentare figurală sau măcar intuitivă a alterității divine, dar și a i-reprezentabilului. În ceea ce privește arta figurativă cu subiect religios, imaginea se cere a fi analizată sub aspectul capacității ei de a exprima sensul imanent sau transcendent, în raport cu intelectul imaginativ care a creat-o și cu teoriile gândirii imaginative specifice acelei culturi, perioade, spiritualități sau civilizații. Cum imaginea nu poate fi separată de artele memoriei, dar nici de psihismul utopiilor sau de procedurile de consolidare a cunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
sale. Tocmai prin aceste tentative radical diferite (cum ar fi renașterea ulterioară sau Reforma) este tradus efortul de depășire a dualității imagine-model (în termeni medievali: creator-creatură), dar și "eșecul" acestui efort, ce duce tot către raportarea imaginii la o "realitate", transcendentă sau imanentă. Pasul următor duce către imaginarul european al secolelor XVI-XVII (discutat de Claude-Gilbert Dubois), în care transformările acestuia sunt puse pe seama ritmului faptelor; ele intervin ca un motor principal în proiectarea reprezentărilor în mentalul colectiv ("Les transformations de l
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
narativ, de trăire, de reactivitate și de senzorial. Semnul declanșează sau intră în schema acțiunii, în timp ce simbolul apare - în această teorie - ca un garant al relației cu sacrul sau cu lumea ideilor. Simbolul asigură accesul către o semnificație care codifică transcendentul sau imuabilul, în timp ce semnul intensifică raportul cu i-mediatul și cu realitatea. Simbolul mai curând recuperează și sedimentează un sens, este retroproiectiv (prin analepsă), în timp ce semnul este prevestitor sau prospectiv (prolepsă). Imaginile literare sau ansamblurile plastice complexe care oglindesc structurile
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
imaginarul teologic și existență, precum și destinul adevărului Întrupării, atunci când trebuia să fie eficace, împotriva oricărei forme de idolatrie, mai ales în creștinismul primar. Mai mult, noțiunea a contribuit la joncțiunea dintre manifestarea istorică și imanentă a modelului divin (etern și transcendent), exprimată prin categoria temporalității, cu filosofia trinitară și cu christologia; totodată, a oikonomiei discursului religios, ca text și imagine, cu pedagogia și cu gestiunea temporală (Mondzain 44-83). Transferul dinspre gândirea greacă și imaginarul filosofic antic despre politic (organizarea justă și
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
al judecății și timpul / 289 4.4. Timporizarea subiectului și predicatului, în sensul stabilirii și întăririi poziției lor în judecată, în judicativ și în orizontul logos-ului (formal) / 293 4.5. Timporizarea verbului și timpului, în scopul consolidării sensului de transcendent introdus de aspectul alethic al judecății / 301 4.6. Punerea în discuție a tezei privind preeminența ființării umane / 311 4.7. Ființa din perspectiva reflexivității temporale a ființării conștiente; ființarea conștientă ca ființare reflexivă temporal și deschisă către Celălalt; "semen
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
neavând întotdeauna aceeași poziție). Și tot de aici capătă semnificație poate chiar o importanță epocală problema naturii obiectului cunoașterii și capătă sens, de asemenea, un anume răspuns doar formal, se-nțelege la această problemă: obiectul are o natură absolut diferită (transcendentă) față de subiect; doar în felul acesta poate fi conservată identitatea subiectului, mai departe a omului etc.; dar este vorba despre o identitate strict formală. Trebuie observat și un fapt care are, în toată această desfășurare "istorică" proprie începutului logicii, o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al identității este condiția sub care ne apare ceva, este datul însuși ca dat. Ea apare conștiinței odată cu "obiectul" față de care se poziționează constituant. Reconstruită prin opoziție față de ceva din sine (opoziție reflexivă) sau față de ceva din afară de sine (opoziție transcendentă) -, identitatea datului (donației sensibile, de exemplu) nu mai este ea însăși "datul" nu mai este "dat", ci "obiect constituit" și devine unitate obiectuală. Aceasta din urmă însă nu mai poate fi conceptualizată decât prin intelectul judicativ, deoarece constituirea sa a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
lucru și ființă există o diferență de nivel, de grad "ontologic": lucrul este de condiția ființării date, pe care experiența o modelează și o transformă în element al ei, în vreme ce ființa este "reprezentată" mai degrabă ca temei al lucrului, ca transcendent cu rosturi întemeietoare față de lucru și cu rosturi unitare față de totalitatea acestora ("lumea"); ea este realitatea originară prin care devin posibile și "reale" toate cele ce ființează. Aristotel păstrează din plin astfel de înțelesuri, iar atunci când va pune în discuție
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
față de cea a analiticii și dialecticii, ce reprezintă judicativul constitutiv. În plus, decurg dintr-o astfel de repoziționare a conștiinței interogative mai multe probleme, pe care filosofia le va pune deschis: natura "obiectului", posibilitatea gândirii de a prelua și prelucra transcendentul, compatibilitatea obiectului-lucru cu actul conștiinței prelucrătoare, formele "sintetice" ale acestei relații, poziția relației: ca unitate originară sau ca sinteză alcătuită din elemente, inițial disparate, autonome. Toate acestea se află și la Aristotel, măcar sugerate, dacă nu cumva, unele dintre ele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
facultății noastre de cunoaștere ca și cum ar fi principii obiective (dialectica), astfel încât prima face posibilă cunoașterea fenomenului, socotită de Kant cunoaștere veritabilă (în forma judecății sintetice a priori), iar cea de-a doua "se va mulțumi deci să descopere aparența judecăților transcendente și, în același timp, să împiedice ca ea să înșele; dar niciodată ea nu poate face ca această aparență să și dispară (ca aparența logică) și să înceteze a fi aparență."103 În finalul acestei schițe despre diferența dintre logica
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
transforme în așa fel dialectica ce a produs, până la el, cunoaștere aparentă (prin paralogism transcendental, antinomii ale rațiunii și prin idealul rațiunii pure) într-un fel de cod de disciplină a folosirii și stabilirii semnificației unor tipuri de judecăți (cele transcendente, al căror obiect, de fapt, este transcendent, dar prezentat ca și cum ar fi un "fenomen", ceva care poate fi dat și în experiență). Statutul de instrument căpătat de cele două modele ale rostirii filosofice prin proiectul aristotelic al logicii-organon nu este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
produs, până la el, cunoaștere aparentă (prin paralogism transcendental, antinomii ale rațiunii și prin idealul rațiunii pure) într-un fel de cod de disciplină a folosirii și stabilirii semnificației unor tipuri de judecăți (cele transcendente, al căror obiect, de fapt, este transcendent, dar prezentat ca și cum ar fi un "fenomen", ceva care poate fi dat și în experiență). Statutul de instrument căpătat de cele două modele ale rostirii filosofice prin proiectul aristotelic al logicii-organon nu este astfel pus în dificultate: căci analitica și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
prin aplicarea corect-formală a regulilor desprinse de analitică, își păstrează încă o funcție constitutivă; în cazul analiticii, ca atare, prin unele elemente ale sale, iar dialectica indirect, prin indicarea limitelor aplicării formelor a priori ale facultății de cunoaștere în mod transcendent (adică la obiecte proprii, care, astfel, nu pot fi obiecte ale unei experiențe). Dialectica, atâta vreme cât rămâne la un sens foarte general, stabilit de Kant atunci când precizează sarcinile celor două părți ale logicii transcendentale, pare să nu mai aibă un rol
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
limitelor până la care se poate întinde rațiunea, în așa fel încât ea să nu-și impună, prin argumentele aparente (falacioase), judecăți ale sale care au pretenția unor cunoștințe veritabile. Dar în corpusul dialectic porpriu-zis, unde Kant are în vedere aplicarea transcendentă a conceptelor pure ale rațiunii, regăsim funcția propriu-zis normativă a dialecticii. Analitica și dialectica din sistemul logicii transcendentale se arată mai departe, în primul rând, ca mijloace "critice" aflate la îndemâna unui subiect al cunoașterii bine intenționat, care nu dorește nici
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și dialectica, fiindcă și aceasta din urmă are o funcție precisă spre deosebire de dialectica logicii generale, care nu reprezintă, potrivit punctului de vedere al lui Kant, decât o funcționare ilicită a logicii ca atare -, anume aceea de a indica "aparența judecăților transcendente", rezultate prin intervenția "constitutivă" a conceptelor rațiunii, adică prin aplicarea lor la conceptele intelectului ca la obiecte ale unei experiențe posibile. 3.2.1.3. Adevărul din perspectiva logicii transcendentale Logica transcendentală, prin analitica sa, este o logică a adevărului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sa transcendentală și despre producerea unei cunoștințe (veritabile); b) fie poate desprinde obiectul "negativ" al acelui concept de orice condiție sensibilă, obiectul negativ transformându-se în ceva "pozitiv", caz în care intelectul își folosește conceptul său pur într-un mod transcendent, ca și cum ar fi vorba despre o aplicație transcendentală, pretinzând, așadar, că poate produce o cunoștință despre un obiect care nu este dat în intuiția sensibilă. Primei situații îi corespunde un fapt cu totul firesc pentru facultatea de cunoaștere, anume separația
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
că nu unifică experiența, adică diversul intuiției empirice prin schemele sintezei imaginației, asemenea categoriilor intelectului, ci chiar conceptele acestuia. Ideile transcendentale țin de rațiune, aparțin acesteia ca forme ale unei facultăți de cunoaștere, dar nu se raportează la experiență, fiind transcendente și aducând alături de condiționatul propriu experienței, care capătă "formă" prin categoriile intelectului, necondiționatul. Atunci când există pretenția imanenței Ideilor prin raportare la experiență, se produce cunoaștere aparentă; și se întâmplă astfel, pentru că rațiunea, în funcționarea sa pură prin Idei, "nu se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
elementelor acesteia la timp. Intelectul poate opera transcendental, adică direct asupra unor obiecte care nu sunt posibile prin schemele temporal-imaginative și nici nu sunt date empiric (amfibolia), iar "conceptele rațiunii pure", numite, cum știm, Idei transcendentale de către Kant, pot opera transcendent, adică depășind limitele oricărei experiențe, fiindcă obiectul lor nu se poate afla în limitele acesteia, dar este luat ca și cum s-ar afla. Iar centrul descrierii va fi o structură conceptuală paradoxală, în perspectiva a ceea ce a fost stabilit până aici
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
funcția regulativă asigurată de Ideile transcendentale nu presupune timporizare, timpul neavând nici un sens "regulativ". Având o asemenea funcție, Ideile rațiunii pure sunt transcendentale, realizând unitatea conceptelor intelectului, adică a tuturor condițiilor unui constituiri fenomenale realizate de intelect; dar ele sunt transcendente, fiindcă nu intră în structura "condiționată" a oricărei constituiri fenomenale, fiindcă ele nu sunt imanente acesteia, deși sunt prezente ca atare în sensul precizat: ca un necondiționat care completează condiționatul ca element al unei experiențe posibile; așadar, ca ceva ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
precizat: ca un necondiționat care completează condiționatul ca element al unei experiențe posibile; așadar, ca ceva ce intervine doar regulativ (dar necesar). Avem deja două direcții din care poate fi descrisă o Idee transcendentală: una este cea propriu-zis transcendentală, cealaltă, transcendentă. În fond, este vorba despre două aspecte ale sensului raportului necondiționatului cu condiționatul, necesare, iar nu aleatorii. Rațiunea, în urmare, nu este un adaos al facultății de cunoaștere, care fie strică treaba intelectului, producând aparență (cum știm, intelectul însuși poate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
heideggerian este apropiat de cel husserlian; putem recunoaște cele două atitudini, naturală și fenomenologică, despre care vorbește Husserl, în distincția heideggriană dintre ontic și ontologic, dintre ființare și existență, dintre structura existențielă și structura existențială ale Dasein-ului, dintre ființa ca transcendent și "constituția originară de ființă a Dasein-ului". Întregul demers heideggerian se află într-un orizont care este deschis printr-un fel de epoché, de suspendare a operației naturale de "valorizare" a lucrurilor după criterii psihologice, individuale (fără să fie implicată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
întrebării despre ființă (despre adevărul ființei). Date fiind aceste încadrări "disciplinare", trebuie să avem din nou în vedere analitica și dialectica judicativului constitutiv, ca modele ale discursului filosofic exersate tocmai în privința problemei temeiului (principiul tuturor lucrurilor, cauza primă, ființa ultimă, transcendentul întemeietor etc.). Dar și acum intervine o mijlocire: faptul de a lămuri raportul dintre filosofemele presocraticilor, "metafizice" și "ontologice", și cele două modele judicative (analitica și dialectica), fapt aproape imposibil fără a lua în ajutor momentele postsocratice ale istoriei filosofiei
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
printr-un act de geneză de tip ontic, nu ne aflăm, nici acum, decât în mijlocul orizontului dictaturii judicativului, iar ființa nu apare decât ca un gen suprem (totodată, cauză "generatoare"). Dar nici Dasein-ul ca ființare dată (simplu prezentă), nici ființa (transcendentă etc.) nu capătă un asemenea sens în analitica existențială, deși dovada pentru această idee, din acest context, a fost gândită în mod cu totul particular, anume în funcție de predicație ca modalitate a scoaterii la iveală, în fond, ca o făptuire (un
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
linia posibilității sale de a fi; și ființa are un asemenea "sens", dar numai pentru Dasein-ul care își constituie structura factică, în alți termeni, pentru Dasein-ul în act. Așadar, niciunul dintre acestea nu apare cu un sens metafizic, drept temei transcendent al tuturor lucrurilor, adică al tuturor ființărilor, între care nu există decât deosebiri de specie, nu propriu-zis ontologice (reglate de relația privilegiată a unei ființări cu ființa însăși). Precomprehensiunile istoric-filosofice posedă ele însele, bineînțeles, un caracter de predeterminare "semantică"; ele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]