3,889 matches
-
Sânzienele coborau lin și tăcut în cerc. Priveau în jur pentru a nu fi pândite de feciorii curioși care s-au furișat prin apropiere. Se dezbrăcau cu mișcări delicate, trăgând de șiretul ce lega cămășile albe de in. De pe umeri, veșmintele se rostogoleau ușor peste sâni, coapse și genunchi, căzând pe glezne. Nuduri și chipuri de o frumusețe nepământeană erau luminate de razele lunii. Doar părul despletit, ținut pe creștet de o cunună de flori, le mai acoperea goliciunea. La un
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
trecea la războiul de țesut și gherghef. Dar nicio osteneală, oricât de mare și de lungă, nu fusese prea apăsătoare. Se găsea oricând vreme pentru tors și țesut, pe lângă dereticatul făcut prin casă. Din răbdarea unor mâini harnice, se făcea veșmânt ales cu care mândrele furau privirile flăcăilor. Culori intense, de roșu și galben, aprindeau pe fundaluri negre și albe bundițe, ii, catrințe, bârnețe și năframe. Țăranii așteptau cu nerăbdare ca magia acestei nopți sfinte să izbăvească satul de spiritele rele
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
al înnoirii, să trăiască senzații tari, să-și dovedească lor înșiși de ce sunt în stare 41. Democratizarea bunăstării și avântul practicilor de risc merg mână în mână; dincolo de opoziția lor manifestă, ele constituie expresiile unui nou individualism experiențial. Sub ce veșminte se va prezenta mâine pasiunea pentru extrem? Orice ar fi, totul arată că epoca bunăstării emoționale anunță nu resorbția acestor pasiuni, ci expansiunea lor socială. Arhaisme?tc "Arhaisme ?" „Rezistențele” la tropismul consumatorist pot fi oare considerate niște simple „reziduuri” culturale
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
și practicat și în cazul mumiilor. Regăsim astfel, în analizele lui Serres, ca și în acelea ale lui Augé sau Eschlimann, legătura strânsă dintre corpul mort și statuie. Îmbrăcat, costumat, machiat sau mascat, cadavrul este el însuși o veritabilă statuie. Veșmintele care îl acoperă, podoabele cu care e gătit, toate acestea țin de statuar. În strategiile funerare și în teatru, același gest: gestul costumierului, asemănător celui al sculptorului, și unul, și celălalt creatori ai unei efigii a interstițiului care conduce spre
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aceste două ființe care au rupt legăturile cu viața reală să se întâlnească, pentru ca, în cea de-a doua parte a piesei, trecutul pierdut să reînvie. Izgonit dintre oameni, decăzut și marginalizat, shite și-a păstrat totuși vechile arme și veșminte militare; îmbrăcându-le din nou, războinicul care încearcă să fie cel de odinioară nu e oare acum un soi de fantomă - ușor ridicolă, desigur, dar în care ceva din acest trecut revine la viață, ceva ce el visează să retrăiască
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în tragedia greacă. De la o piesă no „cu fantome” la una „din lumea reală”, motivul acestei inevitabile despărțiri țese strânse legături între experiența morții și cea a nebuniei. În partea a doua din Take no yuki, o mamă îmbrăcată în veșmânt alb de doliu, însoțită de fiica ei, pleacă la drum în căutarea copilului dispărut. Călătorie pe fundal alb: albul doliului, albul zăpezii, albul morții. Iar această cutreierare disperată printr-o lume albă, din care a pierit orice culoare o aduce
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al întoarcerii fantomei. Oare n-am putea vedea în costumul acesta, ce pare a fi un soi de efigie inertă care nu așteaptă decât să fie readusă la viață, una dintre posibilele metafore ale teatrului no însuși? Când Matsukaze atinge veșmintele lui Yukihira, straiele de vânătoare și cușma înaltă de curtean „se ridică în față-mi/înaltă umbra lui”. Iar într-una dintre cele mai frumoase scene ale acestei piese, spectrul lui Matsukaze îmbrățișează trupul absent/prezent al lui Yukihira strângându
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
iubit. Moment aproape la fel de emoționant ca acela în care, îmbrăcându-se cu hainele lui, Matsukaze își dăruiește propriul corp iubitului, pentru ca acesta să se reincarneze. Pe această forță magică a costumului este construit în întregime un no precum Hagoromo (Celestul veșmânt cu pene). Superbul veșmânt, agățat într-un pin, are ceva supranatural. Shite îl va cere și va accepta, în schimb, să danseze dansul fiicelor cerului. În momentul dansului, scena va deveni răspântie unde cerul se întâlnește cu pământul, unde nimic
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
emoționant ca acela în care, îmbrăcându-se cu hainele lui, Matsukaze își dăruiește propriul corp iubitului, pentru ca acesta să se reincarneze. Pe această forță magică a costumului este construit în întregime un no precum Hagoromo (Celestul veșmânt cu pene). Superbul veșmânt, agățat într-un pin, are ceva supranatural. Shite îl va cere și va accepta, în schimb, să danseze dansul fiicelor cerului. În momentul dansului, scena va deveni răspântie unde cerul se întâlnește cu pământul, unde nimic nu le mai desparte
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
din belșug. Până și eroul războinic capătă înfățișarea unei veritabile fiare sălbatice. Richard, „leul” neînfricat care își câștigase pe merit faima doborând un leu adevărat și smulgându-i inima, întruchipează luptătorul viteaz, eroul autentic; față de el, ducele de Austria, cu veșmântul lui croit dintr-o blană de leu, nu este decât o biată caricatură. În ultimul act, regelui i se cere să nu îndure umilința unor tratative cu trimisul Papei, ci să fie „strălucitor ca Marte, zeul războiului”. Iar când, în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și, cu doisprezece ani în urmă, căzuse victimă uneltirilor perfide ale fratelui său, Antonio, căruia îi încredințase cârma țării, căci abandonase viața mondenă, pentru a se cufunda în studiul înțelepciunii adunate în cărți. Prospero își va pune însă din nou veșmântul fermecat atunci când va evoca sosirea în insulă și va renunța definitiv la el - și la toate puterile legate de el - la sfârșitul piesei, când va părăsi insula. Așadar, harul magic al lui Prospero nu poate fi nicicum despărțit de aceste
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de fantomă” și consolidând mecanismul „falsei morți”, atât de drag lui Shakespeare. În ultimul act al piesei, ducele va dezvălui secretul profundei tulburări pricinuite de perfecta asemănare dintre frate și soră, dintre Sebastian și Viola: „Același chip, aceeași voce, aceleași veșminte, dar nu o singură persoană, ci două! Refracție naturală care, în același timp, există și nu există”. Aidoma unei realități fantomatice ori unei imagini răsfrânte într-o oglindă. Același care este, însă altul... Iată minunea (wonderful) asemănării desăvârșite a două
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dublu și fantomă. Regăsit, Sebastian este perceput ca o fantomă care se întoarce: „Cu hainele astea era îmbrăcat când s-a scufundat în vârtejul unde și-a aflat mormântul. Dacă stafiile pot să capete o formă și să îmbrace un veșmânt, atunci e o stafie venită să bage groaza în noi”. S-ar putea crede că scena recunoașterii va înlătura cu totul această ipoteză. În realitate, ceea ce face ca sora și fratele să se recunoască între ei - ca dubluri fără îndoială
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
el - așa cum întâlnirea cu stafia tatălui său trezise în Hamlet - dorința de moarte, de a-și regăsi, în adâncul mării, fiul socotit pierdut pentru totdeauna. Dar de-abia atunci când, în ultimul act, Prospero se va înfățișa dinaintea lui Alonso în veșmântul său de duce, regele se va confrunta, într-adevăr, cu dificultatea de a-și da seama dacă are de-a face cu o fantomă sau cu un om viu, dacă e victima unei halucinații sau dacă tot ceea ce se întâmplă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-l alături doar pe Pluton, un câine negru, prințesa Maleine nu ne surprinde defel atunci când rostește, referindu-se la castel: „S-ar zice că e locuit de morți”. Și, în clipa aceea, afară se dezlănțuie furtuna, vântul mișcă perdelele și veșmintele albe puse pe un scăunel de rugăciune: „Mi-e teamă să nu intre morții pe fereastră...”. Nu va intra însă decât moartea, propria ei moarte, căci Maleine va fi sugrumată chiar în această cameră. În spatele toposului funerar al unui spațiu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a dat noi puteri”. Ce fel de puteri? Fără îndoială, puterile unei fantome: posibilitatea de a accede la un adevăr ce scapă celor vii, de a vedea dincolo de aparențe, de a vedea oamenii așa cum sunt ei în realitate, despuiați de veșmintele și de măștile lor cotidiene („nevopsiți”, am zice, ca să reluăm o metaforă a piesei). Așa încât nu are de ce să ne mire coincidența între întoarcerea lui Arvid, „Străinul”, și incendiul care mistuie casa familiei Valström, incendiu purificator, incendiu demistificator ce scoate
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de statuie” pe care o dobândeau în teatrul no toate vedeniile nopții, toate aparițiile din vis? Și cum ar putea să nu ne răsune încă de pe acum în urechi vocea lui Genet, cel ce îi va cere actorului să poarte „veșminte bizare”, cu totul ieșite din comun și fără nici o legătură cu cotidianul? În ceea ce-l privește pe Pirandello, acesta se concentrează asupra personajului: personajul este cel căruia îi acordă materialitatea cea mai compactă, mai densă, masivitatea impunătoare a statuii. Și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
totodată prețioasă, rară urmează să se regăsească atât în elementele de decor, cât și în costume, iar „măreția impunătoare” a materialelor va trebui să fie strâns legată de valoarea lor simbolică. Pentru realizarea unor costume-simbol, Craig asociază două referințe semnificative: veșmintele de cult fastuoase, purtate până în zilele noastre în marile catedrale occidentale, și cele din vechiul teatru japonez no. Căci, susține el, numai un costum ritualic va putea înscrie actorul în zona ce desparte corpul viu de statuie, zonă figurată la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Mai târziu, în prefața la Teatrul și dublul său, Artaud precizează importanța acestor revendicări: ele militează pentru un teatru înscris în prelungirea tradiției străvechilor culturi magice, a „vechiului totemism al animalelor, al pietrelor, al obiectelor ce pot ucide fulgerător, al veșmintelor impregnate de animalitate, într-un cuvânt, a tot ceea ce slujește la a capta, dirija și deriva unele forțe” - la a capta și a deriva forțele naturii, dar și la a reține dublul, psyche-ul... Artaud se lansează aici într-o apologie
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cu tema generală a solemnității unui rit sacru, ci, mai ales, cu importanța „hieratismului costumelor”, care „face ca fiecare actor să dea senzația că ar avea un al doilea corp, o a doua pereche de membre, ca și cum, modificându-i silueta, veșmintele l-ar transforma în propria efigie”. Și tocmai pentru că devine efigie, actorul devine și lăcaș al aparițiilor, purtător al semnelor unei alterități ce se lasă văzută, căci, prin frumusețea stranie a costumelor, a pieptănăturilor - o frumusețe nepământeană, ce trimite la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
către Roger Blin -, costume cerute de gravitatea paradei ce precede îngroparea cadavrului, moartea lui definitivă; va trebui ca acestea să fie „cu totul ieșite din comun, de-a dreptul bizare și deci total nepotrivite pe trupul unui om viu”. Sunt veșminte care, așa cum făcea și supramarioneta lui Craig, îi interzic actorului gestul cotidian, realist, îl eliberează de orice tentație mimetică. „Dacă porți hainele astea, nu poți să deschizi o ușă - sau, dacă da, cine știe ce ușă e și cine știe unde dă!” E de la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
deși vie, femeia pare să zacă într-un sicriu, că, sub rochiile ce o apasă ca o povară greu de purtat, „moartea își vede liniștită de treabă”. În același tablou, mantia aurie - care „ar trebui să semene întru câtva cu veșmântul preoțesc purtat la sărbătoarea Zilei Domnului” - este pusă pe un manechin de răchită înainte de a fi îmbrăcată de Warda. Un manechin ce ar trebui să arate foarte frumos atunci când rămâne gol, precizează Genet. În tabloul al paisprezecelea, Warda, asemenea personajelor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
gând secret: acela de a-și pune capăt vieții la sfârșitul zilei, cu fantezia că astfel părinții săi reuniți vor merge în fiecare zi la mormântul său, gândindu-se la ultima plăcere pe care le-a oferit-o... Pietrificată sub veșmântul său funerar, Maud asigura astfel supraviețuirea cuplului parental, își păstra aici un loc central și împiedica orice schimbare care ar fi sursă potențială de catastrofă: plecarea și îndepărtarea pe care o dorea n-ar mai reprezenta nici un risc! Moartea este
Depresie și tentative de suicid la adolescență by Daniel Marcelli, Elise Berthaut () [Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
el caută calea de mijloc - ca mai toți filosofii Antichității. Afectarea mizeriei este pentru el perfect echivalentă cu etalarea bogățiilor. Modelele lui Aristip nu sunt nici cerșetorul, nici bogătașul. El nu vede mai multă virtute în straiele zdrențăroase decât în veșmintele de brocart și de mătase. Dacă într-adevăr banii nu contează sau, oricum, nu contează cine știe ce (lucru pe care Aristip îl crede), măcar să servească la ceea ce sunt destinați: să te scutească de necazuri - o lecție hedonistă despre evitarea neplăcerilor... 6
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
Protarh - nu merită, evident, nicio clipă de osteneală... Dacă trebuie să suporte reproșul de a fi celebrat animalul ca model filosofic, dacă trebuie să rămână muți în fața abilității dialectice și pline de viclenie a interlocutorului lor, apărut pe scenă în veșmintele sale cele mai frumoase, dacă servesc doar la a-l face să râdă sau să zâmbească pe spectator, pe cititorul dialogului, dacă oscilează între absență - identificabilă cu lașitatea, cu refuzul de a lupta - și imbecilitatea crasă, incapacitatea intelectuală, cum să
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]