25,546 matches
-
de alte edituri. Povestirea a fost tradusă apoi de Ioana Ionașek (publicată în volumul "Masca Morții Roșii și alte povestiri", editat în 2008 de Editura Tritonic din București), de Liviu Cotrău (publicată în volumul "Misterul lui Marie Rogêt și alte povestiri", editat în 2005 de Editura Polirom din Iași și reeditat de mai multe ori) și de Gabriel Mălăescu (publicată sub titlul „Scrisoarea furată” în volumul "Prăbușirea casei Usher", editat în 2013 de Editura MondoRo din București). Epigraful latinesc "„”" (Nimic mai
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
tratatul „De Remediis utriusque Fortunae” al lui Petrarca. Poe a preluat probabil această referință din romanul "Ten Thousand A-Year" al lui Samuel Warren. Dupin nu este de fapt un detectiv profesionist și motivațiile lui se schimbă în cursul celor trei povestiri. În „Crimele din Rue Morgue”, el investighează crimele pentru amuzamentul personal și pentru a dovedi nevinovăția unui om acuzat pe nedrept. El refuză o recompensă financiară. Cu toate acestea, în „Scrisoarea furată”, Dupin urmărește intenționat o recompensă financiară. El nu
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
sunt frați, bazată pe trimiterea finală la Atreus și la fratele său geamăn,Thyestes. În mai 1844, chiar înainte de prima sa publicare, Poe i-a scris lui James Russell Lowell că el considera „Scrisoarea furată” „probabil, cea mai bună dintre povestirile mele de raționament”. Când a fost republicată în "The Gift" din 1845, editorul a numit-o „una dintre cele mai potrivite explicații care ar fi putut fi concepute din acel curios joc al două minți într-o singură persoană”. Povestirea
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
povestirile mele de raționament”. Când a fost republicată în "The Gift" din 1845, editorul a numit-o „una dintre cele mai potrivite explicații care ar fi putut fi concepute din acel curios joc al două minți într-o singură persoană”. Povestirea lui Poe provocat o dezbatere în rândul teoreticienilor literari din anii '60 și '70. Jacques Lacan a argumentat în "Ecrits" că conținutul scrisorii reginei este irelevant pentru povestire și că spațiul potrivit al obiectului (scrisoarea însăși) este determinat de structura
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
concepute din acel curios joc al două minți într-o singură persoană”. Povestirea lui Poe provocat o dezbatere în rândul teoreticienilor literari din anii '60 și '70. Jacques Lacan a argumentat în "Ecrits" că conținutul scrisorii reginei este irelevant pentru povestire și că spațiul potrivit al obiectului (scrisoarea însăși) este determinat de structura simbolică în care există și este deplasat, mai întâi de ministru și apoi de Dupin. Jacques Derrida a răspuns studiului lui Lacan în „"Le Facteur de la vérité"” („Furnizorul
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
pune niciodată problema că un rege ar putea sau ar trebui să decadă din grație.” „Scrisoarea furată” a fost adaptată într-un episod al serialului de televiziune din anii '50 "Suspense", dar întâmplările au fost interpretate într-un mod simplist. Povestirea a fost adaptată în 1995 pentru un episod al programului de televiziune pentru copii "Wishbone". Episodul a avut titlul „The Pawloined Paper”.
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
tot cuprinsul subcontinentului indian au luptat de o parte sau de alta. Deși lupta a durat numai 18 zile, descrierea ei directă ocupă mai mult de un sfert din epopee, arătând importanța ei în cadrul poemului și în viața familiilor implicate. Povestirea descrie lupte individuale ale diferiților eroi ale ambelor părți, sfârșitul pe câmpul de luptă al personajelor principale, modul în care au fost desfășurate formațiunile militare în fiecare zi de ambele părți, lupta diplomatică, întâlnirile și discuțiile dintre eroii și comandanții
Războiul Kurukshetra () [Corola-website/Science/327137_a_328466]
-
Cascais (Portugalia) și publicată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul" din Paris. Ea a fost inclusă apoi în volumul "Nuvele", tipărit în 1963 de Cercul de Studii «Destin» din Madrid, și în volumul " La țigănci și alte povestiri", tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București. Nuvela relatează cazul de macrantropie al lui Eugen Cucoaneș, un prieten apropiat al naratorului. Personajul principal începe să crească, fără niciun motiv aparent, spre disperarea sa și a logodnicei sale
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Un om mare” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela lui Mircea Eliade are forma unei povestiri științifico-fantastice,<ref name="Ștefănescu 3/2003">Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade - Evadarea din timp”, în "România literară", anul XXXVI, nr.
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela lui Mircea Eliade are forma unei povestiri științifico-fantastice,<ref name="Ștefănescu 3/2003">Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade - Evadarea din timp”, în "România literară", anul XXXVI, nr. 3, 22-28 ianuarie 2003.</ref> fiind avansată la un moment dat o explicație „științifică” a fenomenului macrantropic de care suferea personajul
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
„” este o nuvelă filozofică scrisă de Mircea Eliade și publicată în anul 1965 în "Revista Scriitorilor Români" din München (R.F. Germania), apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie problematica teatrului de idei, adică mai precis revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului. Această nuvelă este una dintre cele mai teoretice scrieri
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Adio!...” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Opera lui Mircea Eliade urmărește recuperarea sacrului și a memoriei mitice; căile de acces către realitatea primordială sunt religia și teatrul. Regăsirea memoriei mitice (anamneza) determină o integrare a timpului uman în periodicitatea
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
a scris în volumul "Jurnalul fericirii" (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991) că nuvelele „La țigănci”, „Adio!...” și „Pe strada Mântuleasa...” sunt „trei perfecțiuni”; el își exprima tot acolo mirarea că nuvela „Adio!...” a fost publicată în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București, afirmând că ar fi vorba de „o elegie legionară” ce a trecut de cenzură. Gradul ridicat de teoretizare al nuvelei a atras și unele critici. Astfel, filologul Mihai Gheorghiu afirma că
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
Ea a fost scrisă în iulie 1955 la Casa Gabriella din Ascona (Elveția) și publicată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid. Nuvela a fost inclusă apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București. Această nuvelă cu titlu pușkinian prezintă antrenamentul pentru supraviețuire al unui băiat orfan ce își dorește să devină un spirit liber și să își depășească semenii. Comportamentul bizar al copilului
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Fata căpitanului” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Titlul nuvelei lui Mircea Eliade este preluat de la romanul omonim al scriitorului rus Aleksandr Pușkin, care prezintă supraviețuirea unei povești de dragoste într-o societate guvernată de o ordine socială brutală. Nuvela eliadescă
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul. Prozatorul este interesat de un fantastic de origine folclorică, ce încorporează elemente mitice și religioase. Academicianul Eugen Simion considera „Fata căpitanului” ca fiind o povestire admirabilă, situând-o în linia fantasticului folcloric, dezvoltat de autor mai întâi în nuvela "Domnișoara Christina" (1936). Nuvela conține multe asemănări, potrivit lui Ali Shehzad Zaidi, profesor la State University of New York, atât cu romanul omonim al lui Pușkin, cât și
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
invadat Grecia în 280 î.Hr. / 279 î.Hr. Dacă, în legendă, Capitoliul este salvat de vigilența gâștelor, asediul Romei nu va fi ridicat, în realitate, decât după ce un atac al venetilor i-au constrâns pe gali să trateze cu romanii. Ansamblul povestirii este centrat în jurul plății răscumpărării, moment puțin glorios pentru romani, aurul galic și construcția Templului Iunonei Moneta care luminează ansamblul episodului. Iată întâmplarea repovestită de Lhomond : În 390 î.Hr., galii ajung în fața orașului etrusc Clusium (astăzi Chiusi), care era în
Gâștele Capitoliului () [Corola-website/Science/327226_a_328555]
-
„Podul” este o nuvelă filozofică scrisă de Mircea Eliade în decembrie 1963 și publicată în anul 1966 în revista "Ființa românească" din Paris (Franța), apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie redescoperirea sensurilor profunde, mistice, ale experiențelor omenești. Această nuvelă este una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea Eliade, prelungind și concentrând
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
Gorgani din Dobrogea, lângă mare (ceea ce presupunea trecerea pe podul de la Cernavodă), trei prieteni cu vârste destul de înaintate (naratorul Vladimir, Gologan și Zamfirescu) se întâlnesc în compartiment cu Onofrei, un alt prieten. Între ei începe o discuție, fiecare relatând o povestire stranie cu înțelesuri filozofice. Nuvela este formată din întretăierea celor patru narațiuni, care sunt povestite cu întreruperi și reveniri, niciuna dintre părți nefiind rostită până la sfârșit. Vladimir, naratorul nuvelei, relatează o întâmplare petrecută pe când se afla la cabana unui prieten
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
fiecare avea un rol prestabilit, iar salonul lui s-a transformat într-un sanctuar, "„loc rezervat meditațiilor și ceremoniilor”". Deschiderea celei de-a doua sticle de vin de către locotenent are semnificația unei renașteri simbolice, a unei „ieșiri” din lumea profanului. Povestirea lui Gologan constă dintr-o relatare a unor întâmplări petrecute cu mai bine de 30 de ani în urmă. Aflați în casa lui Stavroghin, proprietarul unui magazin de coloniale și delicatese, prietenii acestuia primesc vizita unui grup de oameni mondeni
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
pe acolo!”". La sfârșitul nuvelei, trenul oprește foarte aproape de Pod, iar Onofrei coboară într-o gară de a cărei existență nimeni nu știa. Personajele nuvelei sunt patru prieteni ce se întâlnesc într-un compartiment de tren și prezintă fiecare o povestire stranie cu înțelesuri filozofice. Cei patru prieteni sunt următorii: Nuvela „Podul” a fost scrisă în decembrie 1963, după cum menționează însuși autorul la sfârșitul scrierii.<ref name="Ștefănescu 1/2003">Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mircea Eliade”, în "România literară
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Podul” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Tema principală a acestei nuvele o reprezintă redescoperirea sensurilor profunde, mistice, ale experiențelor omenești, adică relevarea fantasticului camuflat în cotidian. Camuflarea sacrului în cotidian este evocată în mai multe paragrafe ale nuvelei, dar
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
Constantinescu, președintele României, i-a conferit poetului Simion Gociu medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” "pentru contribuțiile importante aduse la studierea și difuzarea operei eminesciene". Pe lângă activitatea gazetărească și didactică, Simion Gociu a scris poezii și povestiri pentru copii în limba română. El a debutat ca poet în 1965, publicând în revistele "Nistru", "Moldova", "Buletinul „Mihai Eminescu”", "Orizontul", "Zorile Bucovinei", "Literatura și arta", "Bucovina literară", "Literatorul", "Glasul Bucovinei", "Septentrion literar", "Concordia", "Arcașul", "Țara fagilor", "Făgurel" și "Gazeta
Simion Gociu () [Corola-website/Science/327264_a_328593]
-
ediție îngrijită de Valeriu Stancu, Ed. „Cronica”, Iași, 1998, 2000); "Eterna iubire. Antologie" (Ed. Biodova, București, 1999). Primul său volum de versuri intitulat "Sărutul spicelor" a fost publicat la Ujgorod în 1984. Au urmat și alte volume de poezii și povestiri pentru copii: "La țărmure de suflet" (1989), "Oul gastronomic" (1998), "Lacrima toamnei" (1999), " Dar cine ești tu?" (1999), "Sincer vorbind" (2000), "Ambasadorul luminii" (2004), "Bună dimineața, septembrie" (2005) etc. Poezii și povestiri originale scrise de Simion Gociu au fost incluse
Simion Gociu () [Corola-website/Science/327264_a_328593]
-
Au urmat și alte volume de poezii și povestiri pentru copii: "La țărmure de suflet" (1989), "Oul gastronomic" (1998), "Lacrima toamnei" (1999), " Dar cine ești tu?" (1999), "Sincer vorbind" (2000), "Ambasadorul luminii" (2004), "Bună dimineața, septembrie" (2005) etc. Poezii și povestiri originale scrise de Simion Gociu au fost incluse în „Abecedarul” pentru școlile cu limba de predare română din Ucraina (Ed. „Bukrek”, Cernăuți, 1997, 2001, 2002, 2003, 2004). Despre creația poetică a lui Simion Gociu au scris mai mulți critici și
Simion Gociu () [Corola-website/Science/327264_a_328593]