KorAP: Find »[drukola/base=arde & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...985 986 987 ...1031 >

25,771 matches

Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693

numește Îndeobște crimă - este justificată dacă exigența extazului o cere, și nu e vorba aici de extazul hidos al puterii, ci de extatica existenței, “mirarea de-a fi”: “CÎnd te joci cu focul nu trebuie să te temi că-ți arzi degetele, așa că l-am ars pe tînărul acela. și m-am bucurat În mine de această grozăvie”. Iar existența dăinuie În nesupunere și rebeliune: Ca omagiu adus Evei, mă duceam, goală sub cămașa de noapte, la biserică, să ascult predicile

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
dacă exigența extazului o cere, și nu e vorba aici de extazul hidos al puterii, ci de extatica existenței, “mirarea de-a fi”: “CÎnd te joci cu focul nu trebuie să te temi că-ți arzi degetele, așa că l-am ars pe tînărul acela. și m-am bucurat În mine de această grozăvie”. Iar existența dăinuie În nesupunere și rebeliune: Ca omagiu adus Evei, mă duceam, goală sub cămașa de noapte, la biserică, să ascult predicile meschine ale unor preoți plicticoși

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

de retorism, uneori dezlănțuirea entuziastă cuprinde protestul împotriva viciului, a minciunii, a decadenței, a stării ambigue a falsului, a indiferenței monstruoase, a inerției: "Suntem în miezul unui ev aprins/ Să-i dăm dezlănțuiți a-nsuflețirii noastre vamă/ Cei ce nu ard aprins ca noi/ În flăcările noastre se destramă"/. Labiș restituie registrului poetic bocete, blesteme, orații de nuntă; redă poeziei pastelul, reînvie istoria aureolând prezentul, redescoperă mitul strămoșilor, casa părintească, folclorul și un bănuit sentiment al dezrădăcinării și al înrădăcinării. Poetul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de pe hotară/ Și-o fac porșori, căpițe și jireji/ Din umbra cărora nu te mai vezi./ Apoi iau foc durerii să răsaie/ Pe tot cuprinsul zării vâlvătaie./ Acesta este jocul meu cu focul/ În care ține suferința locul/ Butucilor care ardeau pe ruguri/ Cu sfinți sub ai osândei grele juguri." Dar erosul este mai îndurerat și semeția face loc modestiei: Pe tot cuprinsul tău, eu niciodată/ În care stau întreagă n-o ocup./ Un scaun doar, o masă la văpaia/ Din

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
elegii, poeme ale iubirii. Barbizând, Doinaș caută misterele eleusine: "unde-s țărmurile... Nu-s/ Doar azurul jos și sus/ datină pe valuri crețe/ tulburată frumusețe,/ ani de fum, bani de foc/ osie de vis a lumii/ ei în lingușirea spumei/ ard rotindu-se pe loc." ("Marea"). Rolf, din poemul "Nunta", va realiza cunoașterea tainei nunții în moarte, înfășurat de apele mării înspumegate: Apoi sări în marea spumegată/ îmbrățișând-o îi cuprinse gura/ o frunză vânătă și înghețată." Modul clasic nu exclude

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Și du-ne, Stăpâne, de-acum unde vrei:/ Cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!" Voievodul sau cavalerul este așteptat de domnițe în "cerdacuri sihastre" și ele spun "/ că-n țările de jos, în vechiul burg,/ încins cu holde arse de pelagră/ fantoma lui se plimbă, în ceasul murg/ și poartă în loc de ochi o floare neagră. ("Trandafirul negru"). În "Mistrețul cu colți de argint", Fata Morgana (, mirajul ideii) îl va ucide pe prințul din Levant, care murind, aude un sunet

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
lirică erotică, de evocarea satului, de evocarea unui trecut îndepărtat, manifestat în formule clasice sau în prețiozități de vibrație barocă. Marin Mincu face trimiteri la Macedonski 2 " Agonizează crinii în cetate/ Și muzici pun pe tâmple o paloare/ Și pene ard în albul în lingoare,/ În ochii orbi visând singurătate." Ceea ce rămâne din poezia lui Horia Zilieru este această redescoperire sau redezvăluire în contextul poeziei actuale a motivelor folclorice, precum și a motivelor cuprinse în lirica tradiționaliștilor, într-un transfer parcă de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
o foame de viață, care încearcă să se concretizeze printr-o senzualizare a ierburilor, pomilor, a florilor, a universului din jur: "Mari imnuri dorm adormiții maci,/ când clipa s-a oprit pe gând și doare/ trupul tău câmpie aromitoare și ard în tine și tu în mine taci". "Banchetul", scris după modelul hölderlinian, este sensibil și inspirat: "Acum către pace, ca Hölderlin mă tângui frumos." Tematica frecventă însă rămâne dragostea ceremonios prezentată într-un univers vegetal, cu o figurație care amintește

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
vegetal,/ Nimic nu-i carne.". Poetul simte în el, ca și Blaga, chemarea unei vieți netrăite a strămoșilor; într-un sfârșit apocaliptic, în acorduri de Bach, muritorii se înghesuiau parcă în ultimul tren ce se îndreaptă spre orașul catedralelor care ardeau pe mare plutind îndepărtat spre Dumnezeu. Universul este văzut în alb și negru, în rău și bine, în spiritul romanticului, la care se adaugă stările limită, de esență modernă și clasicul echilibru al ardeleanului: Iar noi cei vii îl plângem

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ființele au clopote care ascut cuțite/ și mâini în care viața se-ncumetă prelinsă" și sfârșitul este inevitabil: Cine va rămâne părinte,/ Peste nimic, peste toate?" Universul întreg se va transforma într-un lan de morminte, lumânări de sânge vor arde, viața este o greșeală și o mare oboseală se va lăsa ca o ceață. Dar apare și o lume senzuală, o natură descătușată, o sărbătoare de pofte și ispite. Alteori lenea leșioasă, bizantinismul aduce trupul și spiritul într-o stare

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
morții: Noi un pahar ciocnim/ La geam sub albe flori/ Covoru-ncărunțit/ E obosit de nori/ Zăpada a-mbătrânit." "Laudele", așa cum a semnalat critica, vor relua motivul cântării cântărilor: "Tu vii săltând/ ca merele din floare/ purtând pe umeri/ Urme-n care ard/ Cumpliții arbori ai nădejdii". Poeme și versuri întregi pot fi citate pentru plasticitatea sau noutatea imaginii: astfel noaptea și zorii vin ca mirii, lumina este mai caldă ca o haină, iubești mereu pe cel ce moare, iubirea te-alungă de pe

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
lacuri înghețate, lumea întreagă este o albastră simfonie. Procesul de estetizare se accentuează în volumul "Pur" (1971). Poetul este obosit, nu mai receptează bucuria existenței, dragostea este înlăcrimată, spațiul este nemărginit ca o durere care îți întunecă mințile: "Trupul tău ardea profund chinuit/ iar eu sunt acum prea departe, Parc-am fost și-am trăit și am murit/ și mă plimb fără moarte prin moarte.". Actul creației este o dureroasă naștere, asemenea unei mări înjunghiate și cântecul este îngerul coborât în

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
repetă egal și măsurat existența, provine din arderea păsării Phoenix; minunea albului îi dă poetului sentimentul sufocării, al suprasaturației: "Ninsoarea de departe/ de sus, de jos/ din dreapta, din stânga/ Sunt până în piept în zăpezi/ și poate ca nu există a ninge/ arde sus pasărea predestinată/ invadează pământul cenușa ei". Omul, în raport cu obiectele eliminate în absențe, se află într-o falsă existență: "Omul dinăuntru putea fi cel ce flutura în sus/ ori ceea ce flutura jos puteau fi cele două elemente." În acest context

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
în închipuire." El caută în poezie un drum care să-i ridice statuia râvnită, în ciuda atitudinii de indiferență simulată de-atâtea ori: "alt drum spre Hexametri/ mai pur și simplu nu-i/ Unde-am ajuns nu-i nimeni/ în candeli arde vin". Elegia se convertește într-o artă poetică prin care tristețea, melancolia percepute în fiecare vers își face loc direct: "mă cunoaște lumea/ ăla-s care scriu/ ăla ce-ndulcește/ lemnul de sicriu/ ăla ca deșertul/ și ca arabescul/ suflet

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Un poet blagian cu tendințe de ermetizare este Ion Iuga. El cântă satul, casa părintească, bunicii, "Cântărețul" (care amintește de "Laie Chiorul" lui Goga), dar ajunge curând la o poezie alambicată. Ion Iuga nu este un poet lipsit de talent: "ard vetrele ard/ În țarc mieii sunt semnul cerimii înalte/ mâinile rădăcini se preschimbă în arc/ prin sine asprului salt." Alexandru Miran, H. Grămescu, Ilarie Hinoveanu, Ion Murgeanu vor slăvi pe rând vegetația: ei vin cu imagini lubrice, într-o formulă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
blagian cu tendințe de ermetizare este Ion Iuga. El cântă satul, casa părintească, bunicii, "Cântărețul" (care amintește de "Laie Chiorul" lui Goga), dar ajunge curând la o poezie alambicată. Ion Iuga nu este un poet lipsit de talent: "ard vetrele ard/ În țarc mieii sunt semnul cerimii înalte/ mâinile rădăcini se preschimbă în arc/ prin sine asprului salt." Alexandru Miran, H. Grămescu, Ilarie Hinoveanu, Ion Murgeanu vor slăvi pe rând vegetația: ei vin cu imagini lubrice, într-o formulă incoloră, sau

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
au crescut, își spunea,/ cămășile le-au rămas mici./ Sigur trebuia făcut ceva cu cămășile, cu hărțile Pământului, adică" ("Neliniște"). Versuri facile sunt cuprinse și în "Vârsta sărutului", volum ce se vrea withmanian ca suflu și cuprindere: "Azi toate crengile ard, în explozii de flori/ azi fluviile cântă, azi toate fetele sunt frumoase/ și mi se-ngăduie, trebuie/ să-i spunem fiecărei fete te iubesc!/ abia acum după o așteptare de mii de anii." Gh. Tomozei mai scrie despre cosmos, despre

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
o detașare care permite respirația necesară pentru a crea imagini voit alese și de aceea ușor sărăcite de văpaie; văpaia, cum ne spune însuși poetul, devine transparentă: "Năvălind ca sămânța fierbinte a vulcanului,/ iarba foșnind din pahare, în gâtlejul speranței,/ arzând prin acvarii și-n miezul tăcerii, ninsoare verde-a pământului,/ iarbă." Există o față exterioară a lumii, reprezentată de-un dans ușor, superficial, menit sa acopere o lume gravă; dansăm peste lumina ce moare, peste trena tristeții, peste puritatea logodnei

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Dragostea este puternică, asemenea morții, o dragoste senzuală, de trup abandonat de suflet: "Amar mi-e timpul și otrăvitor,/ cu soarele prelins la subsuori". Alteori dragostea înseamnă păcat: "Să fug?,/ O, fie-ți milă,/ Altădată/ N-aș fi fost decât/ arsă pe rug." Sentimentul iubirii devine grav: "Suntem egali?, Vom muri deodată sau unul va purta,/ Încă o vreme,/ Cadavrul celuilalt lipit de el." Melancolia este generată de timp, de împuținarea timpului: "Zadarnic în ornic mi se termină/ Timpul ca apa

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cârmaci destoinic: "Cum să ne înturnăm din largul/ unde cârmaciul a îndreptat cutezător corabia/ atâta vreme priponită în mal." Avem un legământ cu dreptatea și libertatea apărată cu tărie de-a lungul istoriei, de aceea îi înfierează pe trădători: "Să ardă carnea coaptă ca o bubă/ li se usucă ochii/ Ca stropii din găvane vara/ și sufletul se-mpute până seara" (blestemul ne trimite la Arghezi). Virgil Teodorescu se poate spune că reprezintă "gestul demitizator, al discreției și al sincerității". Limbajul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
indiferența oamenilor, care înseamnă și ea o crimă de neiertat: "oamenii... spălau/ cadavrele/ și le dădeau drumul pe jgheab/... Era un cuptor bun, un cuptor solid,/ ar fi putut să dureze și o sută de ani/ ... Și-n vreme ce ardeau/ pe cerul înstelat/ Scăpăra violet Ursa mare". Critica, pasiunea polemică, prezența și răspunsul la toate chemările epocii sunt relatate cu discernământ: "Așa greoi și obosit cum sunt/ târziu spre dimineață/ eu totuși vă cunosc pe toți/ locuitori ai globului terestru

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
întoarce la tradiție, la obiceiuri și ceremoniale vechi, la folclor: "Întoarce-te la casa geamului deschis" ("Poezie"). În poemul "Cât infern" pune problema "cuvintelor". Fiecare cuvânt este semnul unei părți din civilizație; În cuvânt sălășluiesc infernul, mirajul și cenușa; cuvintele ard, sunt stele mișcătoare, de aceea căutarea cuvintelor, întruchiparea lor îi dau sfâșieri și trăiri de calvar. Ioan Alexandru cântă raiul "începutului", și anii trec fără să i se dezvăluie lucrul în sine. "Legat de ceafa mea ca hoitul de duhoare

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
râvnă, să le pasc/ În iarba deasă de printre morminte" ("Marele preot"). Cuvântul însuși este primordial și obsesiv, se confundă cu elementele creației, biblic, cu însuși Creatorul: "La început a fost pustia/ și în pustie era vânt/ și-n vânt ardea ascuns cuvântul/ și în cuvânt era pământul". Interpretarea cuvintelor lui Ioan Evanghelistul este susținută de ideea că Dumnezeu trona peste pustiu. Odată inițiat, contaminat de arderile secrete, nu mai există drum înapoi, procesul este ireversibil: Voi fi de bună seamă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
zarea fără EL/ Poetul început de Fire/ Pe marginea prăpastiei lăsat". ("Între Pustie și nemărginire"). Poetului îi stau în față lumina necreată, necuprinsul, nemărginirea, fulgerele care îl făuresc, pentru că "fără capăt este începutul": "Mă clatină un frasin din adânc/ și ard în mine cerurile toate" pentru că simțim încercarea de-a face ceva, "ceva" mai aproape de viața omului decât de limbajul lui. Poetul pune accent pe luciditate, pe funcția de cunoaștere a poeziei, atât cât ea poate exprima metaforic lumea. Rămâne aspirația

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
din amintiri,/ scoate-ți marea de pe față/..." Peisajul mării este fixat într-o muzică aparte, imagistica este rară. "Sub deal se află marea moartă uriașă și noi pământenii trebuie să venim/ cu târnăcoape și dezveliți luminii/ un foc absurd ce arde nicăieri". Ideea este prezentă și în poemul " Scheletul unei mări", unde puii vulturului zboară în sens invers, adică spre prototipuri (Ion Barbu), dar zborul vulturilor este în afară și din această contra dicție se nasc cimitirele pe pământ; deci căutarea

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]