KorAP: Find »[drukola/base=rău & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...988 989 990 ...1035 >

25,868 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

De trei ori casa Îi ocolise, De treizeci postii În depărtare Pornindu-l fuga pe băț călare, În trei minute s-ajungă-l face Cu neplăcuta-i să se Împace. Ucigă-o toaca! bată-o pustia! D-ale ei fermeci mi-e rea soția: D-ale ei vraje noaptea mă lasă Și ziua toată nu dă p-acasă, CÎnd va o culcă, cînd va o scoală Mintea-i prăjaște În oala goală.” Elementele au, aici, mai multă concretețe. Îndesarea, grămădirea formează o unitate

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
turbează, Moartea doboară, cosește Osînda tu cînd ții”... Avem aici concentrate aproape toate elementele lirismului său: viforul, cerul dezlănțuit, negura, norii, focul, fulgerul, marea Întărîtată, munții ce fumegă, vulcanii În turbare, văzduhul spintecat de flăcări și alte locuri și lucruri rele, Într-o corespondență curioasă cu forțele mari ale universului. În intuiția acestor legături secrete, Heliade arată că a deprins lecția romanticilor. Cel puțin teoretic. Este Încă departe de percepția proceselor mari ale materiei (viziunea lui fiind, cum arată G. Călinescu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
zbiară „sătănește”, alt simbol, din galeria, acum, a monștrilor cu care se luptă poetul În Satire. Alexandrescu manifestă o oarecare preferință pentru asemenea spații retrase În care sălășluiesc umbrele, iazmele. SÎnt locuri sumbre, ascunse de ochii lumii, bătute de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
care au ceresc nume, Poate-amorul domnește ca aerul În lume: Cu ce drept omul singur să fie simțitor?” Neliniștea nu Împiedică pe poet să introducă tema lui morală, obsedanta temă. Nădejdea vine, acum, din partea iubirii. Amorul poate aduce uitarea soartei rele, a „curselor viclenești” ale vieții, amorul liniștit poate da fericire... Pentru un romantic acestea sînt niște noțiuni prea conformiste. Gr. Alexandrescu nu se sfiește Însă să se gîndească În ceasul slab al așteptării la o fericire bazată pe tihnă, la

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ca o sferă, dupe-o stîncă verde”, „copila jună” cu părul bălăior ce trece „plaiul dalb” etc.) Bolintineanu figurează aici un mare mic poetic, acela din Strigoii și alte poeme plutonice. Lero-Împărat iubește o scită „dulce ca un vis” și ursita rea i-a prezis că soarele dimineții, de-l va prinde, Îl va risipi Într-o rouă dulce. Ceea ce se și Întîmplă: „Pe un drum de piatră domnul Își repede Sprintenu-i fugar; Dupe-un vîrf de stîncă draga lui Îl vede Lăcrimînd

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de o „flacără misterică”. Peisajul este tenebros alpin: rîpe sălbatice, „turburoase unde”, vuiet de prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care a răpit-o. Făt-Frumos este condus de un om, negru (simbolul ghidului obscur!) „sub o stîncă”, Într-un palat unde se află, cum știm deja, o fată „rumenă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
gîndul ascuns al așteptării, pregătirea discretă pentru o sărbătoare fără fast. Poeziile, proza, scrisorile sînt pline de referințe la starea vremii. Oriunde s-ar găsi, acasă (la Mircești) sau În Franța, Italia, Alecsandri dă referințe despre timpul, Îndeosebi despre timpul rău, cu acel sentiment grav că timpul reglează existența noastră. „Timpul e foarte urît - scrie el, de la București, Paulinei, În 1884. Neguri ca la Londra, umezeală, glod, frig...”. Lui George Bengescu Îi confirmă În 1885, de la Paris, că timpul este rău

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Lui George Bengescu Îi confirmă În 1885, de la Paris, că timpul este rău și „timpul rău m-a Împiedicat să mă instalez la Passy”... Aceluiași Bengescu Îi dă vești În 1888, de la Mircești, despre lupta În plină vară Împotriva „timpului rău care s-a dezlănțuit de cincisprezece zile pe meleagurile noastre...” Nu numai iarna Înspăimîntă, va să zică, pe Alecsandri, ci orice modificare anormală a vremii. Teama de umezeală este tot atît de mare ca și teama de ger. CÎnd se anunță o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
corespondența cu femeile, Alecsandri arată aceeași exagerată preocupare pentru starea vremii. „Afurisit timp” - scrie el Catincăi Negri, În 1881. Este iunie, a fost un adevărat potop și poetul face ca orice fermier socoteala pierderilor. S-ar putea crede că timpul rău urmărește pe Alecsandri, Îndeosebi după o anumită vîrstă. Ei bine, nu, poetul are obsesia frigului și, În genere, a vremii rele Încă de tînăr. La 8 februarie 1847 scrie, de la Palermo, Zulniei Sturza (negri), sora Elenei, aceste rînduri disperate: „Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
a fost un adevărat potop și poetul face ca orice fermier socoteala pierderilor. S-ar putea crede că timpul rău urmărește pe Alecsandri, Îndeosebi după o anumită vîrstă. Ei bine, nu, poetul are obsesia frigului și, În genere, a vremii rele Încă de tînăr. La 8 februarie 1847 scrie, de la Palermo, Zulniei Sturza (negri), sora Elenei, aceste rînduri disperate: „Astfel că la Neapole am simțit frigul tot așa de bine ca și la Iași, cu tot Vezuviul, atît de lăudat, și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
se zbîrlește părul În cap numai gîndindu-mă la asta.” În plin sud, Alecsandri se gîndește, așadar, la sobele temeinice de acasă. Soba, ca și căminul, focul, ceaiul, blana groasă intră În seria obiectelor favorabile scrisului. Obiecte-refugiu, obiecte ocrotitoare În fața naturii rele. Alecsandri se apără de ea În două feluri: prin retragerea În cămin sau evaziunea spre locurile Însorite. Corespondența către amicul Ghica este plină de proiecte de fugă din fața vîntului, ceții, frigului. „Este frig, bate vîntul și plouă!” - Îi scrie la

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
e vorba de timp, spre laturile Întunecate ale lucrurilor. Veselul Alecsandri devine sumbru, superstițios, În plin sezon canicular se plînge de nestatornicia universului, o ploaie mai răcoroasă Îl scoate din fire, un vînt puternic Îl face să se gîndească la reaua alcătuire a lumii. Jurnalul de călătorie În Italia, superb roman de dragoste romantică, e dominat de obsesia timpului capricios. Îndrăgostiții sînt urmăriți de piaza rea a vremii, din Italia pleacă În Germania, din Germania fug la Paris ca să scape de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mai răcoroasă Îl scoate din fire, un vînt puternic Îl face să se gîndească la reaua alcătuire a lumii. Jurnalul de călătorie În Italia, superb roman de dragoste romantică, e dominat de obsesia timpului capricios. Îndrăgostiții sînt urmăriți de piaza rea a vremii, din Italia pleacă În Germania, din Germania fug la Paris ca să scape de timpul nesănătos, de aici aleargă spre sud, la mare și la soare, dar ghinion, la Neapole este frig asemănător (s-a văzut din scrisoarea către

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
aflăm nicăieri, În poeme sau În scrisori, un accent de disperare, de neputință În fața foii albe. Alecsandri are o conștiință, În genere, liniștită. Scrisul este, pentru mentalitatea lui de fermier, o recoltă pregătită din vreme. Dacă nu intervine ceva (timpul rău!), recolta este, În genere, bună. CÎmpul roditor se deschide În odaia bine pregătită de iarnă: soba ce duduie, lemnele ce trosnesc, ceaiul aromat, cățeii simpatici, jucăuși. „Iată-mă - scrie poetul amicului Ion Ghica - În sfîrșit, la mine acasă, printre ai

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
din spuma unui limbaj incongruent. Versul lui Alecsandri este fluent, polisat, bătaia e regulată, muzicalitatea tinde să potolească și să uniformizeze accentele aspre ale sensibilității și, implicit, ale lumii exterioare. Pentru Alecsandri lucrurile se Împart În două categorii: prietenoase și „rele”. Cele din urmă aparțin unei exteriorități neprielnice trupului și spiritului (frigul, starea rea), dar prielnice, și Încă În grad maxim, poeziei. Tendința este de a le Împrieteni cu cele dintîi. Pentru aceasta este necesară reveria. O reverie afectuoasă și productivă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
regulată, muzicalitatea tinde să potolească și să uniformizeze accentele aspre ale sensibilității și, implicit, ale lumii exterioare. Pentru Alecsandri lucrurile se Împart În două categorii: prietenoase și „rele”. Cele din urmă aparțin unei exteriorități neprielnice trupului și spiritului (frigul, starea rea), dar prielnice, și Încă În grad maxim, poeziei. Tendința este de a le Împrieteni cu cele dintîi. Pentru aceasta este necesară reveria. O reverie afectuoasă și productivă. Rolul ei este dublu: să apropie spațiile Îndepărtate și să potolească vitalitatea barbară

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
haosului. Iar față de haosul materiei, Alecsandri are cea mai hotărîtă oroare. Însă oroarea se dovedește și aici fecundă. Ea naște insecuritatea, și insecuritatea se Închide (sau se deschide) Într-o clară figură a solitudinii. Poemul este scris cu o vădită rea dispoziție. Lui Alecsandri nu-i place obiectul, e prost dispus În fața temei, Însă, ce bizar!, reaua stare afectivă provoacă o mai bună dispoziție a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
aici fecundă. Ea naște insecuritatea, și insecuritatea se Închide (sau se deschide) Într-o clară figură a solitudinii. Poemul este scris cu o vădită rea dispoziție. Lui Alecsandri nu-i place obiectul, e prost dispus În fața temei, Însă, ce bizar!, reaua stare afectivă provoacă o mai bună dispoziție a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
descîntă topoarele, aici - leșii dezmiardă paharele și trupurile femeilor; acolo - o pregătire aproape religioasă pentru o confruntare decisivă, reculegerea dinaintea posibilei morți, aici: „Aici beții și danțuri și chiote voioase, În fund suspinuri, vaiet și plîngeri dureroase! Aici de pofte rele sînt ochii toți aprinși, Acolo curge sînge, acolo-s ochii stinși, Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare Victoria dorită a zilei viitoare! Ostașii pretutindeni formați În dese grupe Frig boi Întregi, rup cărnuri ca lupii flămînziți, Desfundă largi antale, beu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
cortul regal pătrunde, pedepsitor, furtuna, masa se răstoarnă, iar pe cîmpuri, sub fulgere, „aleargă o nălucă”. Năluca pare a fi Stropski, bufon din seria nebunilor shakespearieni. Cu privirea rătăcită, acesta avertizase pe Albert: „Deșartă-ți cupa gios, Albert! de soarte rele ți-e cupa otrăvită”... Însă deasupra acestor semne, teze și antiteze, desfășurări ample de forțe ale retoricii, stă soarele, „cette fleur des splendeurs infinies” (Hugo, Les contemplations: Unite). În lumea de simboluri din poemul lui Alecsandri, soarele este marele arbitru

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
azi pitoresc, impracticabil, se manifestă o mare grijă pentru a surprinde secretul unei arte dificile. Conachi elimină cuvintele care lovesc auzul (grija lui cea mai mare este muzicalitatea versului!) și strică noima stihului. Căci, cum, fulgerînd, Înfiorați intră În legături rele cu alte cuvinte și poetul face o demonstrație În acest sens dînd pentru un vers mai multe variante. Un cuvînt nu trebuie, apoi, prea adesea pomenit, pentru că „sluțește” stihul și acest păcat este de neiertat. O idee frumoasă la Conachi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
obține Îndurarea femeii („Nu mai am cu ce cuvinte spre-ndurare să te-aduc”), promițînd chiar moartea voluntară („poruncește că se poate / pentru tine să și mor”), Pann jălalnicul, așadar, va deveni curînd un neîmpăcat critic al femeii demonice. Nevasta rea este obsesia lui, apropiindu-se În această privință de Creangă. Și romanticii notează seismele de ordin fiziologic pe care le provoacă amorul. Costache Negri vorbește despre turbarea omului Înciudat, contrariat În iubire: „Căci eu zac afară-n poartă În durerea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
umblă, vremea trece, Și noi nainte pîșim, Ne spune, ne dă junghi rece, Că vîrsta ne-o moleșim. Și dacă În asta floare Cu dulceață nu trăim, Tu cînd nădăjduiești oare Vrem-asta s-o mai găsim? Ducă-să doru-ntristarea, Ducă-să inima rea, Ducă-să chinul, ohtarea, Ducă-să grija cea grea. Iar noi cu o glăsuire Totdaună să cîntăm Și tot cu bună voire Slobozi să ne desfătăm.” 23. Anton Pann Își permite să glumească cu Amoriul. În cele mai vesele prelucrări, improvizații de-

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
umedă și, cumva de nu va ploua din ceri, izvorăsc picăturile din ochi”... Previziuni ambigue, propozițiuni deocheate, Întunericimi suspecte! Anton Pann este cel dintîi care aduce În literatura imaginea unei conjugalități degradate. Eroina istorioarelor lui morale e, de regulă, muierea rea. Viața a făcut din Izolda o ființă infernală. Puterea ei de invenție În rău este nelimitată. Pentru stăpînirea (nu vindecarea ei), Pann prevede sancțiuni severe. Misoginia lui este profundă. Bărbatul bețiv, destrăbălat, cîrcotaș e totdeauna bărbat: cel care descoperă și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o ființă infernală. Puterea ei de invenție În rău este nelimitată. Pentru stăpînirea (nu vindecarea ei), Pann prevede sancțiuni severe. Misoginia lui este profundă. Bărbatul bețiv, destrăbălat, cîrcotaș e totdeauna bărbat: cel care descoperă și impune legea. Muierea e mereu rea. De aceea trebuie „bătută foarte pe spinare”... Vocația ei este să fie totdeauna contra. Are o imensă, absurdă capacitate de Împotrivire. În citatul Calendar dăm peste jeluirea unui bărbat despre muierea lui rea: „Bici de foc muierea mea, Una voi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]