3,053 matches
-
decât ca pe o apăsare sufocantă. Acum ai să mă întrebi de ce am acceptat toate acestea și de ce nu mi-am refăcut viața în urmă cu două decenii - își zicea în gând, ca și cum ar fi vorbit cuiva, continuând să pândească adierea ce încă nu se oprea în mănunchiurile stufoase de frunze verzi, sub soarele ce-i înfierbânta rochia și pielea, incapabilă și de fapt deloc doritoare să caute un petic de umbră. Ar putea oferi o mie de motive în afara aceluia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în care pune cuburi de gheață s-o răcească, o soarbe cu înghițituri mici. Ecoul străzii plutește neîntrerupt împrejur. Se așază pe patul îngust din cămăruța lui îngustă, aproape gol în zăpușeala care dă năvală prin fereastra larg deschisă. Nici o adiere nu flutură perdeaua și draperia subțire înflorată. Dar liniște încă nu e. Peretele de cărți nu-i spune nimic, gândul i-e neclar. Se ridică și trece alături, în încăperea mai mare, se așază pe canapeaua îmbrăcată în stofă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în șezut, îl privește bătrâna doamnă Marga Pop. Încăperea mirosea a medicamente, a cearceafuri jilave, transpirație și urină. O zăpușeală ca o pală de foc l-a izbit în față. A deschis ușa către balconul ce înainta spre parc și adierea de afară a început să fluture perdeaua. Într-o glastră monstruoasă din sticlă, pe care a umplut-o cu apă, a îndesat florile mărunte. Abia după aceea s-a așezat pe un scaun în apropierea patului și a privit-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
înapoi, privea lărgirea cu indiferență, cu o imobilitate răbdătoare și când anotimpurile au încetat să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul din brațele descărnate întins către marginea patului, la care nu se uită, numai legănarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul din brațele descărnate întins către marginea patului, la care nu se uită, numai legănarea ramurilor arborilor trebuie privită, pentru că dincolo de legănarea ramurilor este adierea însăși ce înseamnă mișcare, își face loc printre arbori, iarbă, tufe, flori, ziduri, câmpuri, orașe, oameni, mulți oameni, care atât de multe au de făcut, încât nu pot fi decât indiferenți la zăcutul în pat al uneia ca ea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
pentru că, întocmai ca în sarabanda pe care o gândea adineauri sau întocmai ca într-o roată-scrânciob, fiecăruia îi vine rândul o dată și n-ar avea rost să gândească dinainte la ce va gândi atunci, prin urmare dincolo de legănarea ramurilor e adierea, iar adierea e viață ce clocotește, cu totul altfel decât brațul ei obosit și descărnat, întins către marginea patului pe care nu vrea să-l privească și la care ar face bine și Andrei Vlădescu să nu se mai uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ca în sarabanda pe care o gândea adineauri sau întocmai ca într-o roată-scrânciob, fiecăruia îi vine rândul o dată și n-ar avea rost să gândească dinainte la ce va gândi atunci, prin urmare dincolo de legănarea ramurilor e adierea, iar adierea e viață ce clocotește, cu totul altfel decât brațul ei obosit și descărnat, întins către marginea patului pe care nu vrea să-l privească și la care ar face bine și Andrei Vlădescu să nu se mai uite, pentru că ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de aici, îți trec tot felul de bazaconii prin cap, aici ar fi de mine, să stau să scriu“. Lângă ei, flutura ușor perdeaua albă, cu ochiuri rare, și mai departe se legănau crengile arborilor din parc și mai departe adierea fugărea petice de nori și mai departe vântul uscat se învârtejea pe străzile orașului vuind a viață. Toate astea nu se știe dacă s-au petrecut întocmai; cine însă poate spune că nu au fost așa? Iar dacă au fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
inima de emoție, izbit de gândul că n-o s-o mai vadă; dar neavând timp să fie foarte conștient de gândul acesta, mâna continuându-și mișcarea, închizând ușa în spatele lui, privirea iscodind mai departe încăperea pustie, în care se simțea adierea călduță a parcului, atunci zărind fâlfâirea ușoară a perdelei și cealaltă ușă deschisă către terasă și presupunând că pe terasă, într-un șezlong, o va găsi pe bătrâna doamnă Marga Pop. Ar fi vrut să continue starea imponderabilă de mulțumire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
orizontul, apropiindu-l. În balconul-terasă, Andrei Vlădescu se minuna de strălucirea crepusculară a toamnei ivite pe neașteptate, cu bogăție de culori, dar care își trimisese semnele cu mult înainte. Cine să le vadă? Luminile nopții pulsau mai palide, se simțeau adierile reci învârtejite în frunzișul arborilor, iar pașii trecătorilor întârziați erau mai rari. În fața lui se întindea același oraș imens, colcăitor, apăsător, fumegând, neobosit, indiferent și rece, dar apartamentul din ușa căruia privea era pustiu, străin dintr-odată. Îl străbătea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
mințile? Tot continuând astfel, n-ai s-o mai scoți la capăt!“ Ajunsese la cimitir prea devreme. Capela era închisă. S-a așezat pe o bancă, cu mănunchiul de flori lângă el, urmărind cum cad frunzele brusc îngălbenite, scuturate de adierea care se simțea de câteva zile. Un aer cald plutea în jur. Nu și-a dat seama cât de cald este decât după ce îngrijitorul a deschis ușile și a putut urca treptele de piatră, pătrunzând în capela răcoroasă, gălbui luminată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
spre și dinspre Gara de Nord. Din nou formând o masă informă în stațiile de autobuz, tramvai, troleibuz. Despicând norișorii delicați de praf. Învelindu-se în lumina filtrată de arborii parcurilor. Înaintând printre frunze ruginii sau îngălbenite ce pluteau nesigure, smulse de adiere din copacii bulevardelor. Același fel de mulțime în oricare parte a orașului, preocupată, grăbită, frământată, vociferând, tropăind, trăind. Aceeași mulțime fără de care orașul n-ar fi fost așa cum este: imens, enervant, obositor, prăfos, aglomerat, acaparator, obsedant și drag. Când a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
-le în mână și încercând să le înțeleagă, amândoi, rostul și sensurile, ștergându-și la răstimpuri cu o cârpă moale palmele pline de praf fin și colorat care va fi plutit și în jurul lor, invizibil, desigur, sau aproape invizibil în adierea călduț-răcoroasă ce pătrundea de afară pe ușile-fereastră larg deschise către lumina și cerul limpezit. Fiecare cu câte o cană mare cu cafea, așezate alături, pe o tavă, direct pe parchetul umflat, lângă telefonul mare și negru, ca o absurdă insectă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
prin ce trecuse. I se părea că se eliberase de rușinea de a fi acceptat un aranjament. Era obosit, acum în sfârșit își simțea oboseala. Mai era încordare în el, însă ca o oglindă de ape numai ușoar încrețită de adiere sau un corset pus mai mult în joacă unui armăsar încă neîmblânzit, și aștepta să se scurgă cele zece zile sau două săptămâni, cu nerăbdare și încordare. Într-una din acele zile Rodica Dumitrescu, arătându-i-se din nou speriată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de un verde murdar culcate la pământ se acoperiseră cu o folie de cristale mărunte, ca într-un congelator. O tufă văduvită de frunze încremenise într-o poziție nefirească, îndoită de la brâu, cu crenguțele subțiri și firave trosnind la fiecare adiere a vântului uscat. În fața lor, lacul înghețase într-o mișcare ușor încrețită, verzui-albicios, deasupra pluteau în elipse largi cârduri de ciori și de corbi croncănitori și se părea că li se aude fâlfâitul rar al aripilor puternice când coborau pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Imaginează-ți că ai vrea să scrii ceva despre tot ce gândește omul la un moment dat. Ar fi un calvar“. „Ce drum?“, l-a întrebat din nou. „Un drum.“ Și-a așezat firele de păr zbârlite și amețit de adierea gravă care răbufnea la răstimpuri, ca o răsuflare de uriaș. „O prostie“, a mai zis. Un corb croncănea foarte aproape deasupra lor și liniștea s-a fărâmat în mulțime de cioburi. „E înfiorător“, a zis Ioana Sandi, prinzându-l cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
umărul din menghină, își strângea buza de jos între dinți și ar fi vrut să plece cât mai repede de acolo, n-avea curajul să i-o spună, dar simțea că trebuie să plece cât mai repede pentru că aerul și adierea erau prea reci, lacul înghețat urât și neprimitor, lumina cenușiu-lăptoasă apăsătoare, corbii croncăneau oribil, crenguțele firave ale tufei înghețate trosneau ca niște oase rupte. Își strângea buza de jos între dinți, să-și stăpânească lacrimile pe care le simțea apropiindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
asta, nu se lăsa ademenit până la a gândi și asta, ci mai degrabă ceda tulburărilor părelnice și mincinoase ale sufletului. Simțind o dorință mistuitoare și șfichiuitoare de a ieși în lumea largă să-și umple inima nestăpânită de iubire cu adierile spațiilor întinse. Însă neputând să plece spre spațiile întinse, oricât de mare ar fi fost această izbucnire de patimă din el, și retrăgându-se, de aceea, în spatele unui zid dincolo de care nici una din iubirile lui - sau ce ar putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
o bate, o dă afară din casă și ea chiuie și strigă după ajutor fugărită și pașii ei călcând repede pe trepte zguduie scările și blocul. Mai jos, câinele șchiop crescut de doi frați latră vesel. Strada răsună de chiote, adierile spulberă praful gros, frunzele, hârtiile, biletele de tramvai, rigola se umple de murdărie ca o cloacă. Vitrinele se schimbă în sfârșit după multe luni, dar arată la fel de anoste. Detalii, uluitor de multe detalii se așează în straturi dense în mintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ani de căsătorie. ― Sono a sua disposizione! ― De data asta aș dori ceva cu totul și cu totul deosebit. ― La ce anume gândit, serenissimo? ― Să zicem... ceva care să sugereze lumina focului... dar și o picătură de răcoare. Căldură și adiere. Și încă un lucru important. Aș prefera ca cele două cupe să nu fie identice, în schimb, fiecare să amintească totuși de cealaltă. ― Comprendo! Matteo clătina din cap. Era încântat. Prințul își formulase comanda concis, dar, în același timp, deosebit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
public care o aștepta cu atâta nerăbdare. Înainta sigură pe sine și pe arta sa. Prin aburirea luminoasă a lumânărilor zări, desigur, sclipirea diamantelor din decorațiile Marelui Komandir, dar și nestematele negre, mistuitoare, din spatele acestuia. Frisonă de plăcere, simțind deja adierea pasiunii și regretând că nici un bărbat nu putea vedea ce alchimie subtilă se punea chiar atunci în reacție sub pielea ei. Și, cu aceste gânduri, Nanone începu să cânte o arie din opera Răpirea din serai. Din când în când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
nostalgie la perioada negocierilor. Trecuse la fel de repede ca și vacanța unor școlari fără griji. Grație generozității prințului Manuc, avuseseră parte de mese îmbelșugate, de vinuri, cafele, ciubuce și încă multe altele, după pofta inimii. Spre final, însă, când soarele și adierea vântului prin ferestrele deschise uscau rapid cerneala risipită în coloane nesigure de semnături pe marile coli ale tratatului de pace, cei prezenți se treziră animați dintr-odată de o grozavă poftă de șampanie. O salvă de dopuri trăsni din zeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
se putea lua la întrecere cu Moscova sau cu Sankt Petersburgul, dar pulsul vieții era extrem de viu, chiar surprinzător uneori. Ajunsese să îndrăgească freamătul străzilor, strigătele negustorilor ambulanți, ciudățeniile, contrastele, amestecul de culori, de ritm, de logic și absurd, chiar adierea acelui mister oriental care transfigura dintr-odată realitatea, rupea frâiele rațiunii, elibera. Aici fusese stăpânul deplin. Cu adevărat liber. Răsfățat de femei. Susținut de prietenia unor oameni deosebiți, ca prințul Manuc, de pildă. Cu siguranță îi va simți lipsa. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Turcia, în complicatul ceremonial oriental al onorurilor supreme. Prin mâinile marelui vizir, însuși sultanul îi dărui un minunat caftan. Apoi ușile sălii de ceremonii se deschiseră și marele dragoman păși încrezător peste prag în soarele de afară. O clipă simți adierea blândă a toamnei pe frunte. O percepu ca pe o promisiune de mare viitor. Se crezu deja ajuns acolo, scăpat, în sfârșit, de orice griji. Respiră adânc și cu plăcere... Capul lui zbură departe și înalt, într-o superbă jerbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]