KorAP: Find »[drukola/base=angoasă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...98 99 100 ...118 >

2,942 matches

Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591

specifică sufletului nu și trupului. Însă, descoperind și Înțelegând aceasta, eu Îi voi atribui, În mod firesc, sufletului meu calitatea de a fi sau de a tinde către eternitate. Aceasta este speranța care Însoțește sufletul, după cum angoasa Însoțește trupul. Atât angoasa, cât și speranța sunt experiențe ale persoanei. Ele sunt strict individuale și interioare ființei mele. Din acest motiv, ele pot fi comunicate celorlalți, dar pentru aceștia rămân de neînțeles, Întrucât sunt trăirile mele. Orice experiență sufletească este, și rămâne, personală

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
realizarea nevoilor mele imediate sau mai depărtate, dar și a aspirațiilor mele spirituale. Totul este o luptă de depășire a limitelor vieții. Această preocupare a omului pentru propria sa persoană este forma sublimată a grijii, a neliniștii sale interioare, a angoasei pe care o Întâlnim, ca temă centrală, dezbătută la mulți filosofi existențialiști (S. Kierkegaard, M. Heidegger, J.P. Sartreă. G. Marcel vorbește de „omul problematic”, M. Scheler de „omul resentimentului”, P. Teilhard de Chardin despre „fenomenul uman”, A. Camus despre „omul

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
comunicare, fie formală, fie subiectiv-emoțională, devine falsă sau chiar imposibilă, anulându-se sau sfârșind prin a genera stări de tensiune, suspiciune, conflicte interpersonale. Problematica omului nu mai este frământarea interioară, de factură socratică sau faustică. Este cu totul altceva: o angoasă a disperării. Nici Socrate și nici Faust nu sunt singuri. Ei sunt frământați, dar nu sunt singuri În frământarea lor. Frământarea lor este interogația la care se poate da un răspuns. Angoasa omului modern este disperarea dată de absența oricărei

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
socratică sau faustică. Este cu totul altceva: o angoasă a disperării. Nici Socrate și nici Faust nu sunt singuri. Ei sunt frământați, dar nu sunt singuri În frământarea lor. Frământarea lor este interogația la care se poate da un răspuns. Angoasa omului modern este disperarea dată de absența oricărei perspective, o Încremenire, o stare de pietrificare sufletească și morală, pe care omul modern o sublimează prin trei mijloace: imagine, sexualitate și violență. Din nefericire, nici una dintre acestea nu duc nicăieri, nu

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
și violență. Din nefericire, nici una dintre acestea nu duc nicăieri, nu-i răspund Întrebărilor sale, Întrucât rămân la nivelul exterior al formalului. Ele nu-i pot aduce omului o satisfacție interioară. Neliniștea spirituală, faustică, generează ideea de suicid. Dar și angoasa existențială a omului modern duce la suicid. Care ar fi, În cazul acesta, diferența dintre cele două forme și motivații ale suicidului? Suicidul faustic este fatalist, pe când cel al omului modern este anomic, dacă avem În vedere teoria lui E.

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
absența. Ea implică sau conduce către singurătatea exterioară (a fi singur prin absența celorlalțiă sau la Însingurarea interioară (a fi lipsit de sine sau a fi apăsat de propria ta absențăă. Absența ca pierdere de sine, ca Însingurare, duce la angoasă și disperare. Ea este o desprindere de sine Însuși, după cum, În egală măsură, prezența este o cuprindere de sine Însuși, un act de Împlinire de sine, cu sine, cu și prin ceilalți. Prezența presupune a fi În timp. Ea face

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
Prin aceasta, fiecare acționează asupra libertății celuilalt. „A-fi-Împreună” Înseamnă fie a-l domina pe celălalt, fie a-i ceda. bă Prin indiferență, situație care face inseparabilă relația de „a-fi-cu-și-pentru-celălalt”. Mă simt izolat, marginalizat, alienat, condamnat la indiferență și singurătate. Apare angoasa, dezgustul de viață, disperarea. Aceasta Îmi va dezvolta o atitudine de protest. că A-fi-Împreună, a fi integrat Într-o comunitate, a aparține unui grup. În acest caz, relația mea nu mai este cu o persoană, ci cu un grup. Ea

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
cu celălalt eu Încetez de a mai fi singur. Asimilându-l pe celălalt ca pe ceva al meu și simțind că la rândul meu și eu sunt ceva al lui, se stabilește Încrederea și siguranța reciprocă, care anulează singurătatea și angoasa. Cuplul stabilizează sufletește partenerii. Fiind construită din sentimente morale, intimitatea are rezonanțe profunde În valorile morale. În egală măsură, fiind fundamentată sufletește, intimitatea are și o dimensiune psihologică. Se poate În felul acesta afirma că, În cazul intimității, componenta psihologică

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
Eul. Epuizarea Eului prin Însingurare duce În final la disperare, care este abandonarea de sine. De cele mai multe ori, această formă de singurătate Îmbracă aspectele patologicului. Asistăm la drama prăbușirii psihice a persoanei umane, așa cum este ea Întâlnită În crizele de angoasă, În atacurile de panică, În experiența depresiei sau a melancoliei, dar și În cazurile de Închidere În sine patologică a autismului schizofrenic; o vedem ca act de maximă afirmare a sfâșierii și disperării În crizele de suicid. În aceste situații

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
situația Închisă În care fie sunt azvârlit, fie reprezintă o opțiune a mea. Dacă exilul interior este un refugiu În fața unei vieți inacceptabile moral sau social, exilul exterior este o fugă care se Însoțește cu o stare de neliniște, cu angoasă, o existență nesigură, de tip „Închis”. Mai există Încă o situație importantă care intră În tematica acestei discuții privind raporturile omului cu cetatea. Acestea sunt reprezentate prin imposibilitatea unor categorii de indivizi, grupați În comunități separate, cu norme culturale bine

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
temporală pe care o impune cetatea, acceptarea fixității, iar În plan simbolic, a morții. Rătăcirea ambulatorie, mersul continuu, specific nomadismului este cel care dă impresia cuceririi timpului, a unui timp raportat la un spațiu nelimitat. În felul acesta este anulată angoasa existențială, sentimentul morții, prin identificarea cu spațiul cosmic nelimitat. Astfel privită problema, nomadismul este „primitivism” numai din punctul de vedere al unei mentalități citadine. Omul cetății nu-l poate Înțelege pe nomad, la fel după cum, În egală măsură, nomadul Îl

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
sistem de valori interiorizate și acceptate de toți membrii cetății. Orice schimbare este resimțită ca o răsturnare a ordinii firești. O ruptură, o răsturnare În viața cetății și a oamenilor acesteia. Dezordinea va da naștere unei nesiguranțe, unei stări de angoasă existențiale colective prin lipsa de repere morale, socioculturale și spiritual-religioase. Cetatea este În pericol. Dar acest pericol al cetății este, În mod direct, și un pericol pentru cetățeni. Viața acestora, destinul lor, depinde de viața și destinul cetății. Numai În

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
de la legile divine implică Însă un alt fel de vinovăție. Este un păcat. Păcatul reprezintă o „ruptură”. Prin păcat, ființa umană se rupe de Dumnezeu. Ea este părăsită, Îndepărtată de acesta. Păcatul o va face să cadă În disperare și angoasă (S. Kierkegaardă. În acest caz, existența persoanei Își pierde orice sens. Prin păcat, persoana se schimbă, Își pierde ființa, se impurifică, pierzându-și calitatea de a mai putea fi „În comuniune” cu Dumnezeu sau cu celelalte persoane. Păcatul alterează natura

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
imediat, deschis și dezinteresat, persoanelor aflate În dificultate. Eu consider ajutorul dat o obligație morală firească față de semenul meu aflat În suferință, În nenorocire. Conștiința morală care-mi dictează acest gest vine și din eventualitatea, nedeclarată, dar simțită ca o angoasă, că și eu, la rândul meu, pot fi oricând expus unor pericole care să facă necesară intervenția sau ajutorul direct, efectiv, al celorlalți. Și așa cum eu aștept de la alții, În mod egal, și alții așteaptă de la mine. În felul acesta

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
pe trăiri emoțional-afective comune, să se conștientizeze și să dea naștere unei relații de Încredere, de sprijin și de securitate reciprocă. În cazul În care nu este depășită etapa emoțional-afectivă și nu se construiește Încrederea reciprocă, va apărea În timp, angoasa, teama de a nu pierde partenerul sau de a nu fi abandonat de către partener. Teama generează o tensiune interioară În cadrul cuplului respectiv. Fiecare dintre parteneri este suspicios, iar În locul Încrederii reciproce apare neîncrederea, care va genera nesiguranța. Nesiguranța va provoca

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
dată În vedere și care constituie totodată etapele de desfășurare ale acesteia. Le vom analiza În continuare. 1. Scopul urmărit Scopul acțiunii de psihoterapie morală constă În următoarele obiective pe care trebuie să le realizăm: anularea stării de neliniște, de angoasă, a persoanei aflate În suferință, a disperării care tulbură starea de echilibru sufletesc interior; redarea Încrederii În sine, În propriile forțe, prin mobilizarea resurselor sale sufletești, pentru a putea lupta Împotriva suferinței; ideea că nimic nu este ireparabil În afară de moarte

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
În acțiunea de restaurare psihomorală a persoanei sale. că Țintele oricărei psihoterapii morale sunt multiple. Ele sunt reprezentate prin următoarele: situarea suferinței la nivel corporal, somatic, exprimată prin durere sau suferință organică difuză; localizarea sufletească a suferinței, resimțită ca epuizare, angoasă, depresie, disperare și Închidere; resimțirea suferinței la nivelul conștiinței morale ca o stare de suferință care apasă persoana, o Însingurează și o golește, o aruncă În disperare și adesea sfârșește prin a o Înstrăina nu numai de lume, ci și

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
sfârșitul ființei mele. Soluția ieșirii din singurătatea egoismului o dă Întâlnirea mea cu ceilalți, o Întâlnire care mă deschide și-mi anulează vidul interior prin iubire. Valoarea modelului moral pozitiv constă În faptul că aceasta oferă celuilalt căldura iubirii, anulând angoasa care umple vidul singurătății persoanei. În locul angoasei existențiale pe care o dă Însingurarea egoistă a eului, apare plenitudinea pe care o dă iubirea celuilalt. Iubirea este sentimentul fundamental, sufletesc și moral prin care persoana este primită și interiorizată de celălalt

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
egoismului o dă Întâlnirea mea cu ceilalți, o Întâlnire care mă deschide și-mi anulează vidul interior prin iubire. Valoarea modelului moral pozitiv constă În faptul că aceasta oferă celuilalt căldura iubirii, anulând angoasa care umple vidul singurătății persoanei. În locul angoasei existențiale pe care o dă Însingurarea egoistă a eului, apare plenitudinea pe care o dă iubirea celuilalt. Iubirea este sentimentul fundamental, sufletesc și moral prin care persoana este primită și interiorizată de celălalt, dar care, la rândul ei, Îl primește

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
pe o persoană fizică, În exteriorul meu. În acest moment, eul meu Își va pune problema propriei sale morți, când nici eu nu voi mai fi pentru mine o prezență fizică. Acest gând generează grija, ca sentiment de durată și angoasa, ca sentiment acut al gândului morții mele. Dar acest gând se raportează la moartea mea fizică, pe care eu o leg, o raportez la perisabilitatea ireversibilă a corpului meu, o resimt, o intuiesc, ca pe o separare a persoanei mele

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
o separare a persoanei mele, prin despărțirea trupului de suflet. Eu nu mă pot imagina fără trup, pentru că, În acest caz, nu aș mai avea la ce să mă raportez În mod concret, obiectiv, prin urmare, voi Înceta să exist. Angoasa pe care mi-o dă perspectiva morții este și rămâne pentru mine o problemă de conștiință, pe care o proiectez asupra eului meu. Ce va rămâne din mine după moartea trupului? Eul? Dar va mai putea el oare exista În

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
meu. Ce va rămâne din mine după moartea trupului? Eul? Dar va mai putea el oare exista În absența trupului, atâta timp cât trupul este pentru mine instrumentul și mijlocul prin care eu exist, atât pentru ceilalți, cât și pentru mine? Dincolo de angoasa pe care mi-o dă perspectiva morții, descopăr că eul meu este de fapt cauza interogațiilor legate de perspectiva propriei mele morți. Ca să pot percepe sensul pe care moartea Îl proiectează În câmpul conștiinței mele, trebuie să caut să Înțeleg

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
simplă reprezentare imaginară. Refuză oare Eul moartea, pentru că este ancorat prin trup În viață, sau o acceptă, pentru că știe că dincolo de viață, de realitatea lumii acesteia, dincolo de trup, mai există o altfel de existență? Este oare aceasta o compensare a angoasei pe care o dă perspectiva morții? Desigur. Socrate considera trupul ca fiind Închisoarea sufletului, iar moartea o vedea ca pe o eliberare a acestuia, care-l proiecta Într-o lume a spiritului liber și pur, capabil de a se manifesta

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-l proiecta Într-o lume a spiritului liber și pur, capabil de a se manifesta plenar, dincolo de orice fel de constrângeri. Semnificația morții era, prin acest act eliberator, supremul catharsis care conferea valoare absolută sufletului. Moartea nu mai era o angoasă, ci un act de trecere simbolică Într-un registru superior al existenței. Ce trebuie să vedem În aceasta? O convingere sau o consolare? Seneca spune că „moartea nu este nici bună, nici rea”. Ea este destinul ultim al ființei. Omul

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
mai contează pentru mine, Întrucât „nimeni nu-și trăiește (În planul conștiinței saleă propria sa moarte”. Filosofiile de obediență existențialistă se recunosc În gândirea lui S. Kierkegaard, care transformă și concentrează tema morții În grija pentru viață și sentimentul de angoasă. Viața devine, În felul acesta, „o boală mortală” (S. Kierkegaardă. Un ultim aspect referitor la atitudinea omului față de moarte este cel de ordin medical. Medicina transferă atenția asupra trupului carnal, făcând din acesta câmpul acțiunilor practice, având ca obiectiv combaterea

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]