4,786 matches
-
zece ori pe atît. O recomandăm cititorilor noștri. Și nu doar celor îndrăgostiți de imagine. * În regim de publicitate, revista 22 publică în suplimentul numărului 28 o prezentare a Casei Vernescu din București. Construită în 1821 ("cea mai frumoasă casă bucureșteană a vremii") de către Filip Lenș, fiul unei românce și al lui Jean-Baptiste Linche, secretar al domnitorului Constantin Racoviță, Casa Vernescu este refăcută între 1887 și 1889 de Ion Mincu, la solicitarea noului proprietar al cărei nume îl poartă pînă azi
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/14988_a_16313]
-
Vremea n-a ținut cu copiii, îmbrăcămintea lor sumară, avînd ceva în comun cu a personajelor de la Muzeul Egiptean (elevii germani au norocul să poată sta - pe scăunele - în preajma capodoperelor artistice ale omenirii), ar fi fost mai potrivită în vara bucureșteană decît în cea berlineză. întoarsă la București, am remarcat că Aeroportul Otopeni e decorat cu chipul lui Caragiale. Căldură mare!
Vara prin Europa by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Journalistic/15006_a_16331]
-
război, tatăl se întoarce în țară. După încetarea războiului, în 1922 revine și I., care se înscrie la Liceul „Sf. Sava” din București (pe care îl va absolvi în 1928) și apoi la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității bucureștene (1929-1932). Funcționează ca profesor de limba franceză la câteva licee din București și din provincie. A debutat în „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»” (1927), din al cărei comitet de redacție a făcut parte, colaborând ulterior cu versuri și la
IONESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287581_a_288910]
-
om față cu istoria, JL, 1994, 17-20; Cornelia Ștefănescu, „Originalitate... măsurată”, JL, 1994, 17-20; Mihai Șora, Neasemuitul Ionesco..., „22”, 1994, 21; Gheorghe Grigurcu, Eugen Ionescu în căutarea libertății și a lui Dumnezeu, VR, 1994, 11-12; Arșavir Acterian, Ceva din junețea bucureșteană a lui Eugen Ionescu, APF, 1995, 3-4; Gheorghe Grigurcu, Eugen Ionescu și „diavolul” politic, VR, 1995, 3-4; Ungureanu, La vest, I, 103-112; Caraion, Tristețe, 96-102; Petreu, Jocurile, 138-154; Ierunca, Semnul, 270-272; Marian Victor Buciu, Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii, Craiova
IONESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287581_a_288910]
-
Mihail Sorbul dăduseră de mult scenei principalele lor scrieri. Preferințele lui K. se orientează acum către dramă și comedia satirică. Marcel & Marcel. Rochii și mantouri, anunțată inițial sub titlul Anișoara și ispita (1929), este povestea unei provinciale intrate în mediul bucureștean - frivol, scânteietor în aparențele lui, făgăduind o viață ușoară, în care luxul și aventura te însoțesc permanent. Epatată de sclipirile înșelătoare ale acestei lumi, Anișoara devine repede victima inocentă a unei imoralități generalizate. Prezența tonică a soțului ei, ins neînsemnat
KIRIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287715_a_289044]
-
mărturisește credința în versuri simple, ingenue în sinceritatea lor, pătrunse de creștinească evlavie. Există în scrisul lui K., accentuată spre senectute, o înclinație spre memorialistică. „Vremuri apuse, oameni ce nu mai sunt”, „chipuri și icoane din trecut”, „profiluri” și „fantezii” bucureștene, „figuri dispărute”, iată tot atâtea mărturii - împrăștiate în publicațiile vremii - ale unui observator ce se menține într-o cuviincioasă discreție, privilegiind în schimb vedetele decupate în medalion (ciclul Amintirile unui om de prisos). O seamă de suveniruri, proiectate în ambianța
KARNABATT. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287704_a_289033]
-
numai în casa lui Titu Maiorescu. Din 1885, mutându-se la București și Iacob Negruzzi, junimiștii rămași în Iași continuă a se întâlni, din ce în ce mai rar însă, timp de aproape zece ani. Cam în aceeași perioadă (1890-1895) se destramă și J. bucureșteană, fără a se putea stabili o dată precisă a încetării activității ei. Dispariția J. literare are drept cauză și activitatea politică a celor mai mulți dintre membri, începută încă în 1866, continuată cu alegerea ca deputați, din 1871, a lui T. Maiorescu, I.
JUNIMEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287687_a_289016]
-
, Constantin (3.XII.1846, Craiova - 20.VIII.1907, Slănic-Moldova), estetician. Licențiat în litere și filosofie al Universității bucureștene (1866), L. urmează dreptul la Paris, obținând licența în 1872. Este numit profesor de istoria filosofiei la Universitatea din Iași, iar din 1879 devine membru al Junimii, între 1882 și 1895 colaborând cu articole de filosofie la „Convorbiri literare”. Apărută
LEONARDESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287778_a_289107]
-
a impus în spațiul criticii franceze. În Franța R. se consacră cronicii radiofonice de carte apuseană, activitate nu lipsită de interes, dar în care investiția spirituală nu mai este cea din trecut. În cele două volume de trecere dintre perioada bucureșteană și cea pariziană - Scene, reflecții, fragmente, situat în continuarea reflecțiilor despre „scena” literaturii, și Journal en miettes cu Eugène Ionesco - e inserată și evocarea unor momente din viața literară românească a anilor ’50-’60. Se dovedește cu acest prilej că
RAICU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289117_a_290446]
-
În adolescență a învățat multe despre literatură de la poetul brașovean Darie Magheru. A activat în cenaclul revistei „Astra” (1969-1973), apoi în cenaclul de la „Echinox” (1975-1979), iar după decenii a devenit unul din principalii animatori ai dezbaterilor în cadrul unor importante cenacluri bucureștene: din 1998 la cenaclul Asociației Scriitorilor (condus de Nora Iuga), din 2002 la cenaclul „Euridice” al Uniunii Scriitorilor (condus de Marin Mincu). Rolul lui de „descoperitor” al unor talente nu poate fi trecut cu vederea, numeroși tineri poeți datorându-i
SOVIANY. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289806_a_291135]
-
numeroase conferințe despre artă, despre formarea gustului artistic sau despre istoria picturii românești. Participă la toate expozițiile de artă plastică din capitală și organizează saloane oficiale anuale. A făcut parte aproape patru decenii din Comitetul de lectură al Teatrului Național bucureștean, iar din anul 1887 i se încredințează conducerea instituției. Atitudinea conservatoare îi va aduce mulți adversari, care îl vor sili să demisioneze atât de la direcția teatrului, cât și de la Școala de Arte Frumoase, al cărei director era în 1894. Printre
STANCESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289863_a_291192]
-
era în 1894. Printre elevii săi figurează Camil Ressu, Constantin Brâncuși, Jean Steriadi. Activitatea literară a lui S. e puțin cunoscută. A fost redactor, în 1866, la „Satyrul”, gazeta lui B. P. Hasdeu, a scris câteva comentarii despre viața artistică bucureșteană, prilej, între altele, de a-l elogia pe N. Grigorescu. O schiță, Costin și Radu, de fapt povestea redactării unei reviste, îi este găzduită în „Sfârșit de veac” (1897). S. s-a bucurat însă de notorietate ca autor de piese
STANCESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289863_a_291192]
-
Râmnicu Vâlcea și o continuă la Liceul nr. 2 din Pitești. Din 1961 este studentă a Facultății de Filologie a Universității din București. După absolvire, în 1966, va fi profesoară la Titu, apoi bibliotecară la Facultatea de Matematică a Universității bucureștene. Din 1990 publică editoriale și comentarii politice în cotidianul „România liberă”. Locuiește un timp (1991-1993) în Statele Unite ale Americii. Debutează în 1982, cu proză scurtă, în „Luceafărul”, colaborează la „Argeș”, „România literară”, „Viața românească”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Calende
STANESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289879_a_291208]
-
liceul la Râmnicu Vâlcea (1942-1950) și Facultatea de Filologie a Universității din București, absolvită în 1954; devine doctor în filologie în 1972. Lucrează mai întâi ca reporter la „Scânteia”, din 1961 fiind cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universității bucureștene, cu excepția perioadei 1963-1967, când este diplomat UNESCO la Paris și atașat cultural la Ambasada României în Franța, și a perioadei 1982-1986, când este profesor în Finlanda, la universitățile din Turku și Helsinki. Debutează cu versuri în 1953, la „Tânărul scriitor
STAVARUS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289889_a_291218]
-
capitală și se angajează funcționar la Cooperativa „Prestarea”, apoi la Uniunea Scriitorilor, iar după 1990 devine redactor, apoi redactor-șef al revistei „Contrapunct”. În prezent este cadru didactic la Catedra de limbi romanice a Facultății de Limbi Străine a Universității bucureștene. Debutează în 1976, la „Luceafărul”, cu schița Vigilența. Prima prezență editorială o are în 1983, în antologia Desant ’83, îngrijită de Ov. S. Crohmălniceanu, în care îi sunt incluse trei povestiri. Cel dintâi volum de autor, Casa, conține proză scurtă
STANCIULESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289867_a_291196]
-
aici cursurile Facultății de Litere și Filosofie (1946-1950), lucrarea de licență, susținută în 1957, intitulându-se Concepțiile estetice ale pașoptiștilor. Frecventează în aceeași perioadă și cursurile Institutului de Teologie, încheiate în 1956. Își desăvârșește formația filosofică prin elaborarea, în cadrul Universității bucureștene, a tezei de doctorat Conceptul de natură în arta modernă (1974), bază a cercetărilor ulterioare despre Constantin Brâncuși, care o vor impune ca pe una din cele mai importante figuri românești în recuperarea moștenirii artistice a marelui sculptor. Cariera sa
STANCULESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289871_a_291200]
-
Universitate, timp de un an, un curs de istoria teatrului, iar la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică predă literatura dramatică. Cursul Istoria comparată a literaturii dramatice la popoarele europene (Timpul modern) a fost publicat parțial. E profesor la liceele bucureștene „Gh. Lazăr” și „Matei Basarab”, precum și la o școală de institutori (1890-1900). Pentru uzul elevilor de liceu și de școală normală, a scris zeci de manuale de gramatică, de „compozițiuni” și de lectură, iar pentru cei din prima clasă a
SPERANŢIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289825_a_291154]
-
care o va da în 1944. În 1948 Mihai Șora întreprinde o călătorie în România; nu se mai poate înapoia la Paris și întreaga familie se repatriază. Ș. devine, în 1950, asistentă la Catedra de germană a Facultății de Filologie bucureștene, de unde va fi destituită în 1952, apoi lexicograf la Institutul de Lingvistică, calitate în care participă la elaborarea dicționarului german-român (1957) și a celui român-german (1963). Desfășoară o prodigioasă activitate de traducere în și din română, precum și dintr-o limbă
SORA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289792_a_291121]
-
școli militare, ține cursuri despre metodele de scriere rapidă, despre „cum se vorbește”, precum și despre istoria Țărilor Românești ori despre cea universală. Concomitent, face loc și preocupărilor publicistico-literare. Însemnări de călătorie, schițe, „reportaje” având în centrul lor monumente și zone bucureștene mai puțin cunoscute îi apar în „Revista politică și literară”, „Lupta” (Budapesta), „Neamul românesc”, „Neamul românesc literar”, „Ramuri”, „Drum drept”, „Cosinzeana”, „Drapelul” (Lugoj), „Convorbiri literare”, „Lumina literară” ș.a. Majoritatea textelor sunt strânse în volumele Bucureștii ce se duc (1910), De la
STAHL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289842_a_291171]
-
Cuget clar”, „Evenimentul zilei” ș.a. Prima carte a lui S., Bucureștii ce se duc, năzuiește să perpetueze în memoria colectivă monumente dărâmate sau pe cale de a fi dărâmate, dar și „fizionomia” de la începutul secolului al XX-lea a unor cartiere bucureștene. Demersul pornește atât din spiritul pozitivist al vremii, cât și dintr-o înclinație romantică, manifestată prin pietatea față de trecut și prin gustul pitorescului. În acest sens, descrierea monumentelor ascultă, fără pedanterie, canonul scientist, în timp ce imaginea orașului rezultă din tablouri cu
STAHL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289842_a_291171]
-
franceză, engleză, germană și rusă. În 1968-1969 ține, în calitate de cadru didactic asociat (asistent), cursuri și seminarii de istoria prozei italiene în secolul al XX-lea, istoria filosofiei italiene, în cadrul Catedrei de limba italiană a Facultății de Limbi Străine de la Universitatea bucureșteană. A fost bursier, în Italia, la Fundația Ciri (Veneția, 1969) și la Universitatea pentru Străini (Perugia, 1971). Din 1990 va fi, scurtă vreme, secretar executiv la Fundația Culturală Română, devine apoi angajat al Ministerului de Externe: consilier cultural la Ambasada
STATI-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289886_a_291215]
-
fiind considerat chiar atunci „anul lui Sadoveanu” (N. Iorga). În 1905 dă la lumină Povestiri din război, Comoara dorobanțului..., romanul Floare ofilită, iar alte câteva culegeri de proză scurtă sunt datate 1906. Neagreând însă munca redacțională și nici mediul literar bucureștean, S. revine la Fălticeni, unde își clădește, în 1906, o casă cu pridvor, înconjurată de livadă și grădină, și ia hotărârea să trăiască exclusiv din scris. E cel dintâi exemplu, la acea dată, de scriitor liber-profesionist care, printr-o prolificitate
SADOVEANU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289422_a_290751]
-
precum și despre avatarurile biografice, ideatice și editoriale ale unui tânăr critic din generația '80, o imagine elocventă se conturează, chiar dacă indirect, din corespondența cu criticul și prozatorul Paul Georgescu, pe care S. o editează în volumul Învățăturile unui venerabil prozator bucureștean către un tânăr critic din provincie (1999). Altă carte, Rebreanu dincolo de realism (1997), continuă și amplifică, într-o masivă cercetare doctorală, interesul lui S. pentru autorul lui Ion, manifestat și în Diferența specifică, și în Revizuiri. Criticul procedează, pe de
SIMUŢ. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289692_a_291021]
-
Cluj-Napoca, 1985; Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură. Valea Frumoasei. Poveștile de la Bradu-Strâmb, pref. edit., Cluj-Napoca, 1987; Tudor Arghezi, Între două nopți, pref. edit., București, 1994; Mircea Streinul, Ion Aluion, pref. edit., Oradea, 1995; Paul Georgescu, Învățăturile unui venerabil prozator bucureștean către un tânăr critic din provincie (Corespondență către Ion Simuț), Cluj-Napoca, 1999; Dinu Nicodin, Revoluția, pref. edit., București, 2000; E. Lovinescu, Revizuiri, introd. edit., pref. Mircea Martin, Pitești, 2003. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Critică și restituire, RL, 1982, 31; Ion
SIMUŢ. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289692_a_291021]
-
repetă, obsedant, tâlcuirile gesturilor care duc la monahism) ca mărturisirea pe care o va insera în propria cronică, peste secole, marele vornic Radu Popescu, și el autor al unui gest asemănător ce l-a „ transformat” în monahul Rafail de la Mănăstirea bucureșteană Radu Vodă (unde și-a așteptat moartea, ce va veni înainte de 23 mai 1729): „[...] ca fiind vornic mare eu, Radul Popescu, în cinstea și în dragostea măriei sale [ Nicolae Mavrocordat - nota mea, D.H.M.], și viind la vreme dă bătrânețe, și dă
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]