3,853 matches
-
cu al orașului... Există în noi ceva autonom și mai puternic decât natura și locurile, de pildă am putea muri râzând, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare și, dimpotrivă, la nașterea copilului nostru să ne simțim doborâți de o tristețe de moarte. Mama de pildă, în chinurile facerii și chiar pândită de primejdie, a pufnit-o râsul, cică nu vroiam să viu pe lume decât cu mâna la tâmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
fi fericită, chiar dacă, așa cum spunea cântecul, nu știa pe cine să aleagă; se adresa unei păsări: Spune-mi, puiule de cuc, măi, Duuupă care să mă duc... M-ași duce după cel nu știu cum, îmi scăpau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborât de vraja simplă a melodiei, care mi se părea cea mai frumoasă din câte auzisem. Simțeam însă în același timp cu neliniște că atracția urii e la fel de mare, dacă nu chiar mai puternică și mai răscolitoare decât iubirea. Căci ne
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată ființa și am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atât de împăcați ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil și ne-am scufunda euforic, ca și când am fi drogați (și nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă de la începuturi ființei monocelulare din care am devenit apoi conștiințe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
deschidea sub șuvoiul dușului de mână și spatele încovoiat cu inelele spinării dulci și fragede, să-ți dai viața pentru ea... Hî, hî! Hîîî... Clipe nemuritoare... Simțeam și eu că am pentru ce trăi... Și într-o zi m-a doborât... îmi lăsa bilețele... desene caraghioase cu mine și ea... și dedesubt, iscălit cu scrisul ei lat și bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu era al ei, mititica ta fetiță... Așa zicea. Vrea mereu surprize... Azi nu mi-ai
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mâna, cum intangibilă era și tenebroasa pădure, chiar dacă nu mâna ași fi pus-o pe copac, ci securea, și chiar dacă mii de securi ar fi doborât și întreaga pădure... Te simți, nici vorbă, copac, cum se simte călărețul cal sau cum ne simțim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolta cerească... Altă iluzie! Socrate însă privise doar în el însuși și s-a
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
ar fi durat mult, deoarece telefericul nu face decât cinci, șase minute până ajunge jos. Fără succes a fost obiecția mea bazată pe depoziția martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decât victima, care era un zdrahon în stare să doboare șapte inși, cum a făcut-o odată... Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă era așa de puternic, cum a reușit acuzatul să-l învingă, și nu într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o încleștare pe viață
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
ne-am ocupat de toate. ― Mai trebuie să accept. ― Evident. (Dădu din cap și se aplecă spre ea. Atitudinea lui nu era deloc imploratoare, te ducea mai mult cu gândul la un vânzător experimentat.) Este o nouă șansă. Majoritatea celor doborâți de comisia de anchetă n-au niciodată oportunitatea reluării funcțiilor. Dacă de vină e satelitul releu, n-ai dacât să rămâi la bord și să citești o carte până când tehnicii își vor termina treaba, și apoi să treci să-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
de asta. Executarea. Două minute. (Privi în stânga.) Și cineva să-l trezească pe Hicks. Se auziră câteva râsete, iar Ripley nu-și împiedică un zâmbet care-i lumină fața când dădu cu ochii de biograma caporalului șef, specifică unui om doborât de plictiseală. Secundul Apone dormea profund și visa fără îndoială locuri cu un climat mai blând. Ei îi părea rău că nu putea să se destindă ca el, dar se gândi că poate va fi în stare după această misiune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
Atât putem acoperi. Știu că sunteți stresați, dar încercați să fiți lucizi și vigilenți. Dacă Ripley are dreptate, ei vor încerca să testeze soliditatea pereților. Va trebui să-i împiedicăm să intre înainte ca situația să ne scape din mâini. Doborâți-i unul câte unul, pe măsură ce vor încerca să se infiltreze până la noi. Cei doi infanteriști dădură din cap. Hudson se ridică de la consolă, își luă pușca și se luă după Vasquez care pornise deja spre culoarul principal. Ripley remarcă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
De când n-ai mai dormit? Douăzeci și patru de ore? Ea ridică din umeri, nesurprinsă de întrebare. Tensiunea constantă o epuizase. Numai dacă jumătate din oboseală răzbătea din aspectul ei, atunci expresia îngrijorată a lui Hicks era de înțeles. Oboseala o va doborî mai devreme decât creaturile. Când răspunse, vocea-i era depărtată și indiferentă. ― Ce mai contează? Tot ce facem e inutil. ― Parcă spuneai altceva. Cu capul, ea arătă culoarul în care dispăruseră Hudson și Vasquez. ― Voiam să-i liniștesc. Și poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
Ellen. Hicks dădu din cap și se întinse din nou satisfăcut. Glasul său era umbra celui cu care se obișnuise Ripley. ― Vino repede, Ellen. Ea înghiți și ieși privind drept înainte. Ușa se închise. Vântul o împingea, amenințând să o doboare de pe platformă. Poate că ar fi reușit dacă n-ar fi fost atât de îngreunată de echipament. În peretele turnului, exact în fața navetei, se aflau ușile a două lifturi de marfă. Comenzile se conformară de cum le atinse. Aici nu lipsea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
din nou auzită. Acum avea o nuanță de intonație mecanică. ― Personalul dispune de unsprezece minute pentru a ajunge în perimetrul de securitate. Se afla în preajma sursei semnalului ei atunci când grenada explodă în urma ei. Unda de șoc fu gata să o doboare. O a doua deflagrație, încă și mai puternică, se produse în adâncurile stației. O sirenă porni să geamă și ansamblul instalațiilor se cutremură. Ripley trecu de o altă cotitură, pregătită să suporte un șoc, fiindcă telemetrul localizatorului ajunsese la zero
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
groază și simpatie, aproape că-mi venea să-i adun și să-i căsătoresc între ei: doamna Pârțac cu domnul Căcană, tovarășa Poponete și tovarășul Flocea, tanti Fufă și nenea Găureanu. O nuntă uriașă, prostească, superbă, cu milioane de invitați doborâți de solemnitatea momentului. Singurii cu care mă înțelegeam rămăseseră prietenii, niște zevzeci parcă scoși din romanele de aventuri interbelice: Mihnea, matematicianul ratat, care putea să-și schimbe culoarea ochilor; Cezar, desenatorul politehnist, bâlbâit și nebun (în timpul meciurilor de fotbal, își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu spadă aurită și coif înaripat sau Loup-Noir, indianul fără trib, exilat în Far-West-ul ticsit cu șerpi, coioți și albi răi. Pe-ăștia îi citeam pe sărite, mi se păreau mari și vulnerabili, o lovitură de bâtă i-ar fi doborât, un glonț le-ar fi putut sfârteca țeasta, împrăștiind cerneală și bucăți de os peste iluziile mele de puști răsfățat. Anticarii îmi știau deja nebunia; unii poate o și înțelegeau. Titi și Titu, pe Moșilor, săreau de la jocul de table
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
parte într-alta, Lepidopteros nu-mi putea răspunde la întrebări. Mă simțeam ca-n documentarul științific despre Pompei, ghiceam corpurile gri, asfaltate, dar nu reușeam să le recompun povestea. Studiam cerul întunecat de gaze toxice și ploaia de piatră ponce doborând acoperișurile și plutind în bazine și-arteziene, printre corpuri. Urmăream explozia piroclastică și înțelegeam cum țesuturile moi au fost întâi lichefiate, apoi vaporizate. Așteptam norii magmatici și-aproape că simțeam cele trei inhalări care plimbau cenușa din aerul încins în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cald, cu poftă: savoare, în contrast cu austeritatea salatei de crudități care se presupunea că trebuie să-l declanșeze. Veniseră bunătățile, așa că ne-am oprit din discuții. Am pus mâna pe tacâmuri, hotărât să fac dreptate printre mititei, sarmale și castraveciori. Te doborau aromele. Sadoveanu greșea: nici un străin, fie el abate de Marenne sau mai știu eu ce trimis papal, nu putea aprecia finețea bucătăriei autohtone. În primul rând, pentru că nu era autohtonă; în al doilea rând, pentru că n-avea nimic fin. Până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe vremea aia, Schitu Măgureanu plimba de sus până jos tramvaie), care făceau geamurile să zăngăne și podeaua să vibreze, cu tot cu scaune, scară și masa la care se citea. Gino părea în culmea fericirii. Când nu basculai din cauza trepidațiilor, te doborau manevrele portarilor: imediat după ora 9 seara, stingeau și-aprindeau ostentativ lumina, umblând de jos la siguranțele tabloului electric. La 9 și-un sfert, curentul cădea pe etaj, tăiat cu totul de la poartă. Te simțeai important, clandestin, ca-n povestea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
închipuiam pe Maria pionieră, hangiță, milițian, bucătăreasă pe-un vas (reminiscențe Julieta Szöny din copilărie); Maria mă făcea boxer, securist, patron, Mihai Viteazul (ca-n filmul unde, în lupta de la Călugăreni, sclipește un ceas electronic pe mâna călărețului). Aventurile noastre doborau paturi și fotolii, străbăteau culoarele pline cu pantofi și se terminau pe balcon sau în baie, pe capacul closetului. Nu puteai găsi locuri mai potrivite pentru deghizările noastre mizerabile: făceam sex în praf sau în mirosul de conopidă emanat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mai mult de-un sfert de secol. Invadatorii, cutremurele și prostia oamenilor se înghesuiau să pună la pământ tot ce se ridicase cu-atâta grijă. Degeaba te căzneai să aduni cât mai mult, se găsea mereu ceva care să te doboare. Blocurile cădeau, forfecate de grinzi putrede și țevi sparte. Casele scrâșneau din temelii. Halele postmoderne, copiate pe verticală, scuipau praf și noroi prin mii de panouri sticloase: 280 de tone pe kilometru pătrat. Când veneau ploile, cartiere întregi pluteau, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
adus vreo 300 000, direct cu camionul, din provincie); să-l fur noaptea, bucată cu bucată, în mici containere izolate (cum făcea cu machetele nea’ Nicu, în timpul vizitelor de lucru); să-l scufund în deșeuri (mi-ar fi plăcut să dobor Titanul sub tone de moloz și praf); sau, mai rău, să-i dau locuitorii pe mâna acarienilor, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea (nimeni n-ar fi suspectat bacteriile fojgăind prin blocuri, atacând arhitectura pielii și înlocuind-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu urechea la pândă. Ultimul lucru de care aveam nevoie era să dau nas în nas cu vreun nene în pijama. Am traversat din câțiva pași culoarul, după care am cotit în holul mare, singurul luminat cât de cât. Te dobora o liniște blândă, spitalicească. Nu tresărea un fir de praf, frigul ricoșa fără zgomot pe ciment și pe marmură. Dormeau cu toții: Eminescu, Odobescu și portarul. Nici unul nu m-a observat ieșind din facultate. Afară, am tras adânc o priză din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și, în nici un caz, imprudent. Pe mine nu mă chema nici Măriuca (experta în topometrie militară, care sfârșește-n pădure, găurită de-un obuz german), nici Maria din Butoieni (care îi predă steagul turcesc lui Mihai Viteazul, înainte să cadă, doborâtă de-un teanc de suliți). Nu fusesem înzestrat cu vreun blindaj corporal, și nici cu limbajul răspicat și invulnerabil al eroului de manual, care își recită sloganurile patriotice în timp ce dușmanul îi pulverizează câteva sute de gloanțe în ficat. Eram un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al porridge-ului, vremea urâtă sau politica imperialistă a Majestății Sale. Dimpotrivă, a fost provocată de-un amănunt mai degrabă anecdotic: fuga verișoarei Emma Maria Frieda von Richthofen cu scriitorul britanic D.H. Lawrence. De atunci, de fiecare dată când își doboară adversarii, Manfred von Richthofen coboară din avion și lasă un buchet de trandafiri roșii pe aripile ciuruite, înainte de-a colecta plăcuța aparatului dușman și a-și nota numele pilotului într-un carnețel. „Poate măcar așa voi spăla rușinea familiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Leordeni și Robani, cu bătăliile de la Moroieni, doar-doar vei renunța. Un număr din revistă tot a scăpat. Și s-a nimerit să ajungă tocmai la dumneata.“ „Pif-ul inginerului Grosescu!“, am recunoscut. „Da. Nu numai că bunicu’ Vitalian nu l-a doborât pe Baronul Roșu, dar i-a și vândut, fără să știe, secrete de Economie Mentală elaborate în 1918. În schimb, ar fi primit o cutie ciudată, care mișca înăuntru niște butoane ca de mașină de scris. Harta de la Moroieni, recuperată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
a întrebat cine era la manșa aparatului căzut între Corbie și Bray, și nici dacă aparatul avea vreun copilot: australienii au găsit un cadavru cu-o cască roșie și-o scrisoare pe numele Richthoffen. Logic, au presupus că l-au doborât pe Baronul Roșu. De manualele de istorie, nu mai vorbesc: știi și dumneata cum se scriu.“ „Bine, dar urmele n-aveau cum să se șteargă... Chiar dacă a fost ajutat să iasă viu de pe front, lumea putea să-l recunoască bine-mersi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]