3,535 matches
-
ale începuturilor. Altfel spus, nu cumva fața își conține de la începuturi reversul? Or, reversul impune ideea că Adevărul pe care îl caută Cioran e legat strictamente de identificarea unui sens. La începuturi, acest sens e căutat în Istorie; ulterior, în Neant. Astfel, nihilismul cioranian e un prag al Adevărului. Așa se explică de ce vorbește Cioran despre „dulceața nimicului” (22 aprilie 1939, 637), despre „fascinația răului” (6 aprilie 1972, 598) sau despre „resemnarea și plăcerile ei” (14 aprilie 1976, 609). Așa cum anonimul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Înțeleptul care ar fi vrut să devină și care se înșală cu iluzia adevărului privește și el cu nostalgie Ă dar cu o nostalgie mascată, flagelată, torturată Ă spre trecut. Oricum, în locul adevărului instituit prin angajarea în istorie, adevărul explorării neantului. Între ipostaze, un hău care trebuie el însuși umplut cu sens. Problema cu adevărat elocventă pentru destinul lui Cioran (în consecință, și pentru scrisul său) e ruptura, metamorfoza, coexistența chiar a ipotezelor care se exclud. Și Cioran e conștient, prea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă 7 august 1947). Fratelui îi dă în permanență sfaturi. Atât de străin de prezent Ă și atât de străin de prezent pentru a nu face din el preludiu al viitorului Ă, Cioran trăiește prezentul exclusiv ca manifestare a organicului. Neantului, el îi opune materia unui corp cenzurat de fragilitate, adică fizica. Într-un spațiu al lipsei de repere, precizia din sfaturile lui Cioran glisează parcă spre oniric și nu poate fi decât halucinantă. Îi scrie într-un loc lui Arșavir
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
s-a ridicat, demonic, deasupra bolii. Consecință tot a unei metamorfoze, ori a unei ciudate antinomii. Nu invocase el „postulatele contradictorii” ale lui Baudelaire?! Un astfel de postulat e însuși faptul că, prin excesul înregistrării formelor, Cioran substituie sau amână neantul, a cărui mărturie corpul este. Oricum, cu o atitudine care neagă romantismul său structural, nici un fel de dispreț față de corp și de materie la Cioran. Pentru el, nu materia e căzută. Mai mult, cum e o dovadă a neantului, materia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
amână neantul, a cărui mărturie corpul este. Oricum, cu o atitudine care neagă romantismul său structural, nici un fel de dispreț față de corp și de materie la Cioran. Pentru el, nu materia e căzută. Mai mult, cum e o dovadă a neantului, materia (a se citi corpul) este chiar o dovadă a lui Dumnezeu. În fine, evenimentele și lucrurile la care Cioran spune că nu mai participă, mulțumindu-se doar să le privească, sunt mai ales acelea ale propriului corp. Nimic pare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înstrăinarea pare una dintre ipostazele decisive sub care Cioran se arată, în vreme ce tema integrării seamănă mai degrabă a invenție critică. Ce argumente ar permite abordarea unei astfel de chestiuni? Cioran, care nu se identifică cu nimic, sau poate numai cu neantul, apare cu totul întâmplător în postura cuiva care, egal cu sine însuși, să se poată înscrie într-un model. Și totuși, privită separat, în afara unui context mai cuprinzător, înstrăinarea exprimă prea puțin din experiența lui Cioran în privința asumării propriei identități
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care n-au făcut nimic și se complac în inconștiență sau într-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu-i e rușine să-și bată joc de ea însăși, să-și scuture neantul în autodispreț sau să se compromită într-un scepticism dizolvant”. Admiră, așadar, explorarea neputinței. Or, aici se ascunde schița unui autoportret, căci termenii sunt aproximativ aceiași când, la Paris, Cioran vorbește despre sine însuși. Doar evaluarea e alta. Departe de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Cioran un sens. Într-o scrisoare către Noica, din 5 martie 1970 (593), Cioran e surprins să afle că, într-o variantă abandonată, acest poem se numise Nirvana. Continuă: „Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana însemnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Așadar: blestem și rugăciune, vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rost. A trecut de mult vremea când o astfel de constatare mă făcea să sufăr. Nu știu ce s-a rupt în mine, însă am pierdut orice legătură secretă cu neamul nostru” (5 ianuarie 1976 Ă 608). Să fie liniștea de după dezamăgire? Neantul de după remușcare? Iată pe scurt un traseu în care de la dispreț Cioran a trecut, prin admirație, la deliciile nimicului. Îi scrie lui Noica: „Nu mai știu unde și când, dar oricum înainte de război, scriam că mănăstirile noastre minuscule sunt imaginea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
531). De fapt, putem deduce că Cioran nu poate trăi decât într-un loc de nelocuit, într-un pământ blestemat, într-un spațiu al negativității. E încercarea, adică proba, prin care dă sens vidului. Nu spusese el că, până la urmă, „neantul provincial începe să fie un paradis” (1 aprilie 1971 Ă 494)? Așadar, Parisul, loc de tortură. Din toate acestea, în 1937, Cioran nu bănuia nimic. Sau aproape nimic. Îi scria lui Eliade: „Curios că n-ai iubit niciodată Parisul și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
jalnic și totodată fals. E incredibil cât de vie a rămas în mine imaginea Sibiului” (18 martie 1975 Ă 264). Sunt locuri la care Cioran revine obsesiv și dureros în scrisorile sale. De fapt, Sibiul și toate celelalte întruchipează provincia, neantul, anonimatul, ratarea, absența, modul elementar (adică natural) de a fi. Hiperlucidul crede în existență nativă. În fine, „Am nostalgia provinciei, spune, or Sibiul e încarnarea perfectă a ei” (1 aprilie 1971 Ă 494). Privind niște fotografii de-acasă, recunoaște: „Nimic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
modul livresc. Istoria religiilor, ce eroare! Spectacolul mării te îmbogățește mai mult decât dacă-l predai pe Buddha” (13 iulie 1986 Ă 476). De altfel, încă din 1940 îi scria lui Eliade: „Dacă niciodată n-ai pierdut vremea într-un neant infinit plăcut, atunci nu mă înțelegi. Numai în soarele Mediteranei se poate uita existența. // Eu am ajuns la limitele inutilității” (20 februarie 1940 Ă 562). Era aceasta o perioadă în care din inutilitate se nășteau voluptăți secrete ce nu lăsau
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
contemplativ? Da, dar numai în măsura în care acesta este prilejul uitării de sine. Astfel, uitarea de sine, pulverizarea sinelui Ă ca mijloc de a-l recupera, de a-l reinstitui, de a face suportabilă (și legitimă) ființa. De a face Ă prin neant Ă viața suportabilă. Nimic nu-l poate face pe Cioran să meargă, însă, cu uitarea (de sine) până la capăt. În fond, capătul acesta se sprijină de moarte, de neant. Dimpreună cu dacul din Rugăciunea unui dac, Cioran ar putea spune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a face suportabilă (și legitimă) ființa. De a face Ă prin neant Ă viața suportabilă. Nimic nu-l poate face pe Cioran să meargă, însă, cu uitarea (de sine) până la capăt. În fond, capătul acesta se sprijină de moarte, de neant. Dimpreună cu dacul din Rugăciunea unui dac, Cioran ar putea spune: „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă / Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă”. Or, capătul acesta, sprijinit de moarte, îi rămâne lui Cioran inaccesibil. Tocmai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
seminție fără rost” (5 ianuarie 1976 Ă 608)? Viziunea sumbră e dublată, din orgoliu, din speranță, poate chiar din credința în fatalitate, de convingerea că absența din istorie e o participare la sens, că suferința este acces la adevăr, că neantul legitimează, ca o temelie, lumea. Trecutul deocheat și înțelepciunea din urmtc "Trecutul deocheat [i înțelepciunea din urm\" Să fie Cioran un înțelept? Cum să fie înțelept un nihilist, nostalgic și cinic, un hipersensibil, histrion și locvace?! Oricum, cuvântul înțelepciune nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile îl instituie și îl legitimează mai ales pe celălalt; prin celălalt, și pe sine. O dovadă că Cioran nu putea să reziste în fața neantului, pe care cu orice rând îl edifică. De aici, până la urmă, admirația pentru fratele său. „Fratele meu abia a sosit. Ar fi multe de spus despre starea lui. Vorbăreț cum sunt, îl invidiez pentru că nu vorbește; pe de altă parte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întemeierea sinelui decât sentimentul că propria identitate ține de iluzie, că el Ă asemenea lumii Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant. Dar, până la sens, spaima. La un moment dat, Cioran notează: „Să percepi partea de irealitate din orice, semn sigur că înaintezi spre adevăr...” (I, 12). Apoi, la distanța numai câtorva rânduri: „Acum câteva zile... Mă pregăteam să ies și, ca să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
La un moment dat, Cioran exclamă, aparent în afara oricărui context: „Această febră în stare pură, sterilă, și acest strigăt înghețat!” (I, 21). Exclamație greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dacă întreg universul ar fi împotriva mea, dacă aș fi detestat deopotrivă de oameni și de zei, nimic nu m-ar putea atinge și nici zdruncina: ce se poate face împotriva unui punct? Un punct în mijlocul unei întinderi de culoarea neantului? Un nimic în nulitate?” (idem). Când, peste timp, Cioran notează că „nimic nu mi-a dat vreodată senzația de realitate pe care mi-o dă un copac” (III, 385), suntem tentați să credem că această senzație de realitate nu-i
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
II, 186). Iată, în fond, cauzele lașității și pe acelea ale disprețului de sine. „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită uneori înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al înstrăinării deliberate, al proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întotdeauna sunt certat cu propria-mi «ființă». Furia mea e fără margini, oricare-ar fi obiectul ei Ă eu însumi, sau universul” (II, 47). O furie fără margini, dar care nu aduce cu sine nici sinuciderea, nici aruncarea lumii în neant. La un moment dat, Cioran mărturisește că a încetat să mai creadă în nimicire. Se și numește, de aceea, un „demon dezabuzat” (II, 372). Ce ar fi vrut să fie Cioran? Oricum, altceva decât este: „Toată viața am vrut să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aici prototipul originar al faptei, la care el nu mai are acces. Regretă că, sceptic fiind, nu poate fi diavolul însuși. Din neputința de a avea un destin, de a și-l construi, Cioran Ă pentru a-și „compensa cumva neantul vieții” (I, 149), cum spune Ă începe să se intereseze de cei care au avut unul. Tocmai de aceea se apropie de istorie: „Chiar și azi, dacă am de ales între un scriitor și un istoric, prefer să-l citesc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cunoaștere, ci pur și simplu de orgoliu. „Suferința nu duce neapărat la modestie: se întâmplă mai degrabă exact pe dos. Căci cu cât suferi mai tare, cu atât te crezi mai mult cineva, chiar dacă excesul de suferință duce la sentimentul neantului. Sentiment, de altminteri, perfect compatibil cu orgoliul” (I, 205-206). Există un orgoliu mai ales în înfrângere: „Nimeni nu e modest, fiindcă nimic nu te face să devii modest. Orgoliul înfrângerii. // Purta pe frunte stigmatele succesului” (I, 236). La oricine s-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
De n-ar fi reversul dezgustului de sine, l-am recunoaște aici pe acel Cioran din tinerețe. Or, în fața unei astfel de situații, gloria comună i se pare de domeniul derizoriului. În 1961, notează: „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit și eu la «asta»! Sunt însă lecuit pe vecie. E singurul progres adevărat cu care pot să mă laud după atâția ani de bâjbâieli, de eșecuri și de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]