4,527 matches
-
care vor fi analizate pe larg în cursul capitolului de față, reprezintă punctul central al neoclasicismelor literare care au marcat debutul secolului al XVIII-lea. Importanța lor rezidă, mai ales, în faptul de a fi coagulat aspirațiile către idealul de perfecțiune pe care-l propunea clasicismul, dar și în ilustrarea dorinței de depășire a provincialismului cultural. De aceea, în ciuda numeroaselor minusuri pe care le au și, mai ales, în ciuda faptului că la o privire superficială ar putea fi judecate drept manifestări
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasicismul francez nu mai avea cum să fie repetat în aceleași coordonate și mai ales cu aceleași rezultate. Cu alte cuvinte, Franța propunea la sfârșitul secolului al XVII-lea o formulă estetică irepetabilă, dar care, tentând prin apropierea miraculoasă de perfecțiune, a indus totuși credința contrară, a repetabilității ei. Sub imperiul acestei dorințe s-au născut neoclasicismele variante impure ale originalului. Observând lipsa acestora de coagulare precum și forța lor redusă în a genera capodopere, se poate pune întrebarea în ce măsură modelul clasic
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-lea părea să fi epuizat prin valorificare la maxim, toate resursele literare ale timpului sau altfel privit, părea să fi creat la standarde atât de înalte încât a făcut aproape imposibilă atingerea acestora. Edgar Papu afirma, în acest sens, că "perfecțiunea este perenă, dar nu fecundă. Ea nu poate prolifera decât epigoni."115 Sentința pare dură prin absolutizare însă autorul român nu este singurul care gândește în acest fel, Paul Hazard și Henri Peyre afirmând același lucru, termenul folosit de aceștia
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
anterior cu privire la sterilitatea modelului clasic francez, răspunsul ar fi unul afirmativ, cu singura precizare, totuși, că această infertilitate se aplică domeniului strict al creațiilor literare și cu precădere speciilor pe care epoca lui Ludovic al XIV-lea le dusese la perfecțiune. Astfel că o specie precum cea a romanului a înregistrat totuși o evoluție, fiind eliberată de raportarea la exemple, după cum o demonstrează nume precum Daniel Defoe, Henry Fielding etc. De asemenea, nuanțări se impun și în ceea ce privește domeniul artelor poetice și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-i diminua superioritatea. Prin raportare la epoca precedentă, viziunea lui Voltaire asupra poetului grec un antic așadar implică descătușarea de prejudecata unei admirații apriori. Se observă evoluția în ceea ce privește relația cu Antichitatea, care, deși este apreciată, nu este așezată pe soclul perfecțiunii: "operele lor (ale Anticilor n.n.) merită, fără îndoială, citite; și dacă sunt prea pline de defecte pentru a fi acceptate, sunt în aceeași măsură mult prea bogate în frumuseți pentru a fi disprețuite în totalitate."131 Este câștigul pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
viziunii clasice la fel ca îndemnul de a lua natura ca reper esențial: "Mai întâi urmează natura și calibrează-ți judecata / după standardele ei drepte"152 Imitarea naturii are aici dincolo de semnificația realizării verosimilului și pe cea a accederii la perfecțiune. Totodată, Pope asociază imitarea naturii cu imitarea celor vechi: "Învață de a respecta regulile anticilor / Căci a copia natura-nseamnă, de fapt a-i copia pe ei"153 Se concentrează aici, prin exprimarea inspirată a lui Pope, justificarea venerației pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
deloc din Izvorul muzelor"158 Dincolo de existența intuiției, unui critic i se mai cere empatie în sensul subsumării la intențiile creatorului precum și răbdarea și înțelepciunea de a cerceta opera în întregul ei pentru a surprinde înțelesul deplin al acesteia. Nu perfecțiunea părților trebuie căutată, ci doar perfecțiunea întregului. Sunt observații deosebit de pertinente și logice, la fel cu cele privitoare la greșelile ce se pot naște din evaluarea creațiilor doar prin prisma formei. Această afirmație generează o serie de observații cu privire la raportul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
existența intuiției, unui critic i se mai cere empatie în sensul subsumării la intențiile creatorului precum și răbdarea și înțelepciunea de a cerceta opera în întregul ei pentru a surprinde înțelesul deplin al acesteia. Nu perfecțiunea părților trebuie căutată, ci doar perfecțiunea întregului. Sunt observații deosebit de pertinente și logice, la fel cu cele privitoare la greșelile ce se pot naște din evaluarea creațiilor doar prin prisma formei. Această afirmație generează o serie de observații cu privire la raportul conținut formă în ceea ce privește creația literară: "Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
îmbină, la fel ca și în celelalte poetici discutate aici, cu impulsionarea culturii naționale spre dobândirea autonomiei și a faimei de altă dată. Intenția este, așadar, și de "a revitaliza poezia spaniolă, de a o ridica la un nivel de perfecțiune încât nu va mai trebui să invidieze alte națiuni, sau să se teamă de critica acestora..."184 Observăm și aici structura recurentă, pe care am discutat-o anterior, a raportării la modelul francez prin prisma unui complex de inferioritate care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
autor cu preluarea servilă a acestora, înțelegându-se perfect rolul pe care trebuie să-l joace imitația în cazul unei literaturi tinere acea imitație percepută în manieră clasică și anume de prelucrare a coordonatelor generale ale modelului în scopul atingerii perfecțiunii fără însă a se ajunge la depersonalizare: Așadar, ceea ce trebuie luat de la vechi e numai acel simțământ de perfecție a formei, atât în concepția și-n orânduirea sufletului, cât și-n amănuntele compunerii, acea simplitate care întreține liniștea în minte
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
237 Plasarea sub auspiciile frumosului, precum și transpunerea realității doar în esența sa ideală sunt principii familiare ce țin de clasicism. În aceeași linie este formulată și datoria criticii superioare care, în viziunea lui Radu Ionescu este de a descoperi mecanismele perfecțiunii și ale eternizării actului artistic, prin stabilirea unor reguli pe baza operelor ce-au rezistat timpului "La vederea acestor nepieritoare creațiuni ale geniului omenesc nu suntem, oare, datori a ne întreba pentru ce au ele acest caracter de viață și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
pentru ce au ele acest caracter de viață și majestate? Prin ce mijloace au putut să dobândească această putere încântătoare ce deșteaptă admirațiunea și entuziasmul? Cari sunt principiile și regulele ce au urmat ca să ajungă la un asemene grad de perfecțiune și sublimitate?" răspunsurile la aceste întrebări ar putea fi echivalate cu justificările clasicilor francezi, privind importanța modelelor și a imitației anticilor. De altfel, în partea a V-a a articolului autorul discută despre principiul imitației, înțelegându-l exact în sensul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
curat, de un ideal care există în sine." Ideea este reluată câteva rânduri mai încolo, accentuând această purificare a realității prin intermediul creației: "...adevăratul scop al artei este reprezentarea idealului care este cea mai înaltă espresiune a frumosului, cea mai mare perfecțiune a frumuseții ce există în natură." În ceea ce privește critica, aceasta este considerată o formă a rațiunii și trebuie să se realizeze în baza unor principii riguroase și mai ales obiective: "...critica nu trebuie să considereze ca reguli în judecata sa nici
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la un punct stabil destinul uman. În acest context, autorul nuanțează ideile exprimate deja în articolul Romantism și clasicism, mai ales cele cu privire la raportarea la limită "Omul e, prin natura lui, limitat și incapabil de ceva extraordinar. Nu poate atinge perfecțiunea din cauză că, fie prin natura sa, fie din cauza păcatului originar, sau ca rezultat al evoluției, închide în sine anumite antinomii." Imperfecțiunea creează astfel în plan interior adânci conflicte ce vizează instinctele, după cum afirmă mai departe Hulme. Viziunea clasică introduce în acest
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
limbii, lăsând astfel succesorilor săi o posibilitate în minus. Când poetul mare e și un mare poet clasic, el epuizează toate resursele limbii din vremea lui, iar limba din vremea lui, în formele în care a folosit-o el, reprezintă perfecțiunea unei limbi într-o anumită epocă." Chiar dacă semnificația termenului de clasic așa cum o concretizează aici Eliot nu vizează mișcarea din a doua jumătate a secolului al XVII-lea francez, articolul său rămâne important pentru lucrarea de față deoarece trasează o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
au preocupat, ceea ce lăsa o impresie de neșters tuturor celor care l au cunoscut bine.14 Și tot așa intransigența lui neînduplecată, lipsa de îngăduință pentru sine și de înțelegere pentru slăbiciunile celorlalți, în urmărirea unui ideal de neatins al perfecțiunii.15 Un crez care a făcut din viața lui o continuă escaladare, marcată de căderi și reveniri, către un pisc inaccesibil. O viață de erou? * * * Ca student la Cambridge, Wittgenstein s-a consacrat cu ardoare acelor probleme logico filozofice care
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
i se pare acceptabil în viață în afara producerii unei mari opere sau a delectării cu cele pe care le datorăm celor mai geniale minți ale omenirii. Wittgenstein respingea orice concesie care ar fi putut să aducă atingere acelui ideal de perfecțiune creatoare ale cărui ingrediente principale erau claritatea cristalină și simplitatea austeră. Cercetarea fundamentelor logicii îi apărea drept un domeniu de supremă puritate, comparabil, din acest punct de vedere, cu zonele înalte ale muzicii. În prima perioadă a relațiilor sale cu
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
s-o potrivești în această formă, căci atunci problematicul dispare.“ (L. Wittgenstein, Însemnări postume, p. 62.) 93 Fania Pascal a reacționat spunându-i că cel care se autobiciuiește în acest fel pare să fie motivat de o aspirație nerealistă spre perfecțiune. Engelmann i-a răspuns lui Wittgenstein, în iunie 1937: „Cred că înțeleg întreaga însemnătate a învinuirilor pe care vi le aduceți. Sunt departe de a vedea răul drept altceva decât ceea ce este el și de a-l minimaliza. Din punct
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
înaintea lor aceleași preocupări, au privilegiul unic de a cerceta o lume a formelor ideale, pure, eterne, pe deplin desprinsă de lumea comună a aparențelor și iluziilor. O lume despre care Russell spunea că este încântătoare pentru cei ce iubesc perfecțiunea mai mult decât viața. Prin însăși natura obiectului său de studiu, cercetătorul este pus aici la adăpost de amăgirea soluțiilor aparente. În contrast cu gânditorul care se îndeletnicește cu speculații asupra cauzelor ultime ale existenței, el se confruntă cu dificultatea problemelor autentice
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
a textelor doinașiene, refractară brumozităților, pune în valoare sensurile, reliefurile, semnificațiile mecanismele unui recitativ calm. Decantate lexical și perspectivizate filozofic, ideile (construcțiile aforistice) beneficiază de arta unui geometru al formelor limpezi care, făcându-și un miraj din logica ordonanței, din perfecțiunea și puritatea desenului verbal, ajunge la sublimare poetică. Lângă numele poetului s-au pus calificative ca neoclasic ori neo-parnasian, însă, dincolo de convenții, el năzuiește spre un cer al permanențelor, tinzând spre empireul Frumosului spiritualizat; mitologia sa cu tendințe eclectice convergente
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
insurgentului sub dictatură. Mărturisire fundamentală! Frondeur, recalcitrant, "copil teribil", Geo Dumitrescu era, de plano, un nonconformist. Însă, observă el, despicând sensurile între frondă și nonconformism "nu sunt decât asemănări, nu și identitate", de unde necesitatea departajării: "Nonconformistul este un însetat de perfecțiune, de progres. El măsoară toate lucrurile cu măsuri majore, dacă nu absolute, ideale, pe lângă care, firește, totul pare mai mic, susceptibil de creștere, de îmbogățire, de îmbunătățire. El îmbrâncește mereu lucrurile, cu bună credință, neobosit, cusurgiu, cu prețul propriei lui
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și, precum clopotul, traduce o energie solară generatoare" (Jean Chevalier, Alain Gheerbranat, Dictionnaire des symboles, 1982). Cezar Ivănescu se lasă în voia simbolismelor arhaice, cu solemnitățile lor semi-ermetice, drapându-se în călăuz știutor: Turnul se numea Turnul Prințului Fericit, Turnul Perfecțiunii Violate, Turnul Unghiului, Turnul, Turnul Cavalerului Plâns, Turnul Copilului mort, Turnul Blând, Turnul Palid, Turnul Iubitorului Morții: Blum-blum se auzea Viermele căzând cu capul de marmora treptelor: fratele meu, nu-ți pot veni în ajutor! Luminează-ți fața! Privește-mă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
decât în altele, ziditorul de poeme, acesta visând o "mănăstire de iubire". Cum însă devotata Ana din baladă nu se arată, poetul își asumă, subtextual, jertfa proprie: "Eu când văd că ea nu vine, / prind să mă zidesc pe mine..." Perfecțiunea, ni se spune în alt poem, cere totul! "Poeții nu au dreptul la eroare"; unii, "cei mai fericiți", iată-i "plătind cu viața"; alții, cei mai mulți "cu Vecinica uitare"! Rezonanțe durabile are Calul cu aripi ("Poem fantezist pentru canarul meu trist
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
familie ordonată, frumoasă. EDUCATORUL MIRAJUL PROFESIEI DE ÎNVĂȚĂTOR O componentă de bază a aptitudinii didactice este capacitatea educatorului de a comunica cu clasa de elevi. Acest aspect fundamental al actului educațional include, alături de limbajul oral (care trebuie să tindă către perfecțiune, spre artă) și așa numita comunicare nonverbală, aptitudine de mare finețe, complexitate și utilitate. Despre persoanele care viețuiesc împreună sau care conlucrează vreme îndelungată se spune că se înțeleg din priviri. Afirmația vizează acele modificări, aparent imperceptibile ale feței și
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
viitori învățători, stimulându-i să se autoperfecționeze în perspectiva devenirii lor profesionale și ajutându-i să-și elucideze noțiunile de model moral și model profesional; în fine, o ultimă concluzie, educatorul ideal, care de fapt nu există în realitate, întruchipează perfecțiunea spre care au tins și vor tinde formatorii din toate timpurile, precum și cei ce se formează ca viitori educatori. Oferindu-le elevilor școlii normale imaginea unui asemenea educator, le oferim o perspectivă, un țel spre care să aspire și care
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]