10,333 matches
-
fost al treilea. Cei de la spital știau deja ce se întâmplase și, când le-am spus că urcasem în metrou, m-au dus imediat la urgență. Nu mi-au făcut nici un fel de control, dintr-odată mi-au pus o perfuzie. Nu, nu mă durea, dar atunci m-am gândit: «Chiar așa de rău să fie?». Până s-a terminat perfuzia, am stat nemișcat pe scaunul din spate. Doctorul a venit, m-a examinat și mi-a zis: «Nu e chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
m-au dus imediat la urgență. Nu mi-au făcut nici un fel de control, dintr-odată mi-au pus o perfuzie. Nu, nu mă durea, dar atunci m-am gândit: «Chiar așa de rău să fie?». Până s-a terminat perfuzia, am stat nemișcat pe scaunul din spate. Doctorul a venit, m-a examinat și mi-a zis: «Nu e chiar așa de grav, după ce se termină perfuzia, poți să te întorci acasă.» Chiar și după ceva timp, pupilele nu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
m-am gândit: «Chiar așa de rău să fie?». Până s-a terminat perfuzia, am stat nemișcat pe scaunul din spate. Doctorul a venit, m-a examinat și mi-a zis: «Nu e chiar așa de grav, după ce se termină perfuzia, poți să te întorci acasă.» Chiar și după ceva timp, pupilele nu-și reveniseră la mărimea normală. Au hotărât să mă mai țină în spital, pentru orice eventualitate. Câtă vreme am stat în spital, mi-au pus nu știu câte perfuzii. Patul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
termină perfuzia, poți să te întorci acasă.» Chiar și după ceva timp, pupilele nu-și reveniseră la mărimea normală. Au hotărât să mă mai țină în spital, pentru orice eventualitate. Câtă vreme am stat în spital, mi-au pus nu știu câte perfuzii. Patul era simplu, tare, sărăcăcios și nu prea am dormit. Adormeam pe la miezul nopții. Nu era un salon de spital obișnuit. Au aranjat o sală de sedințe mare și au pus niște paturi, să fi fost vreo douăzeci. Nu că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
fără suflare. Doctorul a chemat-o pe soția domnului respectiv și i-a spus: «Vă rog să acceptați condoleanțele mele!» Doamna a început să plângă în hohote. Noi, cei care stăteam pe un șir de canapele din hol și aveam perfuzii, eram cei mai puțin afectați. Ce lucru îngrozitor», am spus întristată. Văzând asta, m-am gândit din nou că, dacă greșeam cu un singur pas, puteam și noi să ajungem în aceeași situație și m-au trecut fiori. Atunci îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
de la Spitalul Sfântul Luca, unde au fost internate majoritatea victimelor. M-am uitat la televizor și le-am trimis prin fax informații spitalelor care erau menționate acolo. «Aveți ca antidot atropina sau piridinul, ar fi bine să folosiți la tratament perfuziile și ca tranchilizant diazepamul.» Cam așa suna faxul. Între 09.10 și 9:30, le-am telefonat prima oară celor de la Spitalul Sfântul Luca. Dar nu puteam deloc să-i prind. Când am încercat pe telefonul mobil, am prins imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
primesc îngrijiri, se vindecă de la sine. Dacă nu faci această împărțire și îi tratezi în ordinea sosirii, s-ar putea să nu-i mai poți salva pe cei în stare gravă. Dacă stai să le pui celor mai puțin afectați perfuzii, nu mai poți fi la fel de eficient în cazul pacienților serios afectați. Atunci când nu știi exact despre ce e vorba, și pacientul îți spune: Nu mai văd !», există posibilitatea să clachezi. Dacă sunt mai multe persoane care se plâng: «Respir greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
pupilele și mi-a zis: «Nu e nimic serios, dar ce-ați zice să rămâneți peste noapte la spital ca să prevenim?» Dacă mi se întâmpla ceva mai pe seară, eram în încurcătură. Tot pentru «orice eventualitate» mi-au pus și perfuzia. Pe la ora 19.30-20:00 , când am dat să mă ridic în picioare, am observat că nu eram în stare. Dacă nu mă prindeam de ceva, nu mă puteam ridica. Picioarele mi se clătinau, eram gata-gata să mă rostogolesc... Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
părinților lui situația. Legătura telefonică nu era prea bună și părinții lui au venit la spital după ora 14.00. Atunci spitalul era deja plin de victime ale sarinului. Până și pe hol era o mare de oameni care aveau perfuzii. Pentru că eram acolo de dimineață, mă împrietenisem cu asistenta care mi-a spus: «Dacă tot ești aici, ar fi bine să-ți facem și ție niște analize.» Am fost de acord și am făcut analizele de rutină. Da, eram destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
mea s-a înrăutățit. Oare nu a fost o imprudență din partea mea? Am stat jumătate de zi la spital și nu am făcut nici măcar o analiză... Cu toate că aveam pupilele contractate, nu vedeam întunecat. Da, din precauție, mi-au pus o perfuzie de șaizeci de minute. Îmi aduc aminte de săracul tâmplar care a venit la spital cu degetul tăiat, plin de sânge. Însă nimeni nu s-a îngrijit de el. «Acum ne ocupăm de cazurile cu sarin, nu avem timp de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
s-a îngrijit de el. «Acum ne ocupăm de cazurile cu sarin, nu avem timp de așa ceva!» Eu îl compătimeam pentru că el, care era plin de sânge, avea nevoie de o intervenție mai rapidă decât mine. După ce s-a terminat perfuzia, m-am întors la muncă și mi-am făcut treaba. Nasul îmi curgea șiroaie, însă asta nu mi-a afectat munca. Apoi m-am întors acasă, așa cum fac în mod normal. Pentru că vagonul în care mă aflam eu era departe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
afectate, însă, pentru că mă simțeam destul de bine, m-a lăsat mai la urmă. Mi-a făcut analizele și mi-a spus: Nu e atât de rău. Dacă azi nu ți se întâmplă nimic, o să fii bine.» Nu mi-a pus perfuzie. Nu mi-a dat medicamente. M-am întors imediat la firmă. Nu am avut probleme mari cu contracția pupilelelor, de aceea nici nu știu cât timp a durat sau când s-a vindecat. După atac, nu știu din ce motive, am fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
mașini de la companie la Spitalul Facultății de Medicină Shōwa. Atunci nu simțeam nici o durere. Nu mă înțepau nici ochii. Tusea se oprise. Doar că totul în jur mi se părea cam întunecat. Cum am ajuns la spital, ne-au pus perfuzii. Medicii știau deja că era vorba despre sarin. Primiseră prin fax informații despre simptomele intoxicării cu sarin de la alt spital și despre acordarea primului ajutor. «Acestea sunt simptomele», «Vă rugăm să-i tratați astfel.» Unul dintre simptomele menționate acolo era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
-i tratați astfel.» Unul dintre simptomele menționate acolo era contractarea pupilelor. Ne-au făcut analiza sângelui și urinei și ne-au examinat ochii. Ne-au întins pe toți șase în aceeași cameră și, timp de două ore, ne-au pus perfuzii. Cei mai grav afectați au rămas acolo, dar, pentru că nu eram într-o stare chiar atât de proastă, m-am întors la muncă. Nici cei rămași nu au fost internați, au plecat acasă în seara aceea. Când am ajuns la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
Mai întâi mi-au făcut analiza sângelui, și, pentru că nivelul colinesterazei era scăzut, mi-au spus să mă internez imediat. Nu-mi amintesc exact, dar nivelul era parcă de 60-70. Nivelul normal trebuia să fie de 140. Mi-au pus perfuzii. Nu, nu mi-au făcut injecții. Cică nu aveau medicamente. Am stat în spital trei zile într-un salon de patru locuri, unde se aflau numai persoane cu afecțiuni grave. În afară de mine mai era o victimă a sarinului, ceilalți pacienți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
într-o rezervă, dar, când deschideam ochii, vedeam o siluetă și îmi era foarte frică... Dormeam puțin, mă trezeam, mă culcam iar și mă trezeam. Figura asta s-a repetat de câteva ori. Cât timp am fost internată și avem perfuziile, nu mi-a fost rău. Eram mai curând plină de energie. În seara aceea, senzația de amorțeală și de frig din mâini, respectiv din picioare a dispărut. A doua zi îmi era puțin cam rău. Atât. Am stat în spital
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
pentru o vreme nu mai puteam să mă mișc. În luna mai starea amigdalelor s-a înrăutățit și am stat la pat o lună. Timp de o săptămână am mers în fiecare zi la spitalul din apropiere, să-mi pună perfuzii. Tare aș fi vrut să mă duc la Universitatea de Medicină și Stomatologie și să le arăt în ce stare am ajuns, dar nu mai aveam putere să fac nici atât. Acum, după un an, nu mai simt amorțelea. Când obosesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
până acolo cumva. Am fost transportat cu salvarea până la spitalul Tajima din fața gării Ryōgoku. Acolo au fost internate multe victime, însă, dintre toate, eu am fost cel mai grav afectat. Mi-am recăpătat cunoștința pe la 12.00. Mi-au pus perfuzie și se pare că am adormit. Am recunoscut fața șefului meu, care venise să mă vadă. Era acolo și băiatul meu cel mare. L-am recunoscut după voce. Cineva m-a rugat: «Spuneți-mi numele, adresa și numărul de telefon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
au însoțit. Am stat acolo o săptămână. La Spitalul Forțelor de Autoapărare continuă studiul despre armele chimice, deci a fost bine că m-au trimis la ei. Două, trei zile mi-au făcut injecții cu antidot, apoi mi-au pus perfuzii. În acea perioadă am avut numai vise ciudate. Visam de multe ori ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas acolo. De aceea visele erau stranii. La sfârșitul lunii martie m-am externat și, după aceea, migrenele m-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
înfășurat în ziare când am coborât la Kodemmachō. M-am uitat în jos și am mirosit să văd de unde venea duhoarea, dar ceilalți nu s-au sinchisit. Am stat o noapte în spital. Nu mi-a mai fost rău după perfuzie și vederea mi-a revenit treptat. Acum nu mai am nimic. Doar că sunt mult mai uituc decât înainte. Sau, mai bine zis, pur și simplu îmi pierd memoria. Dispare complet. Sunt oameni care se întreabă: «Oare ce trebuia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
frică să nu orbesc. I-a spus șefului: Nu mă simt bine. Nu pot să stau la telefon. Mă duc la spital.» Și am plecat. M-au băgat imediat în camera de terapie intensivă de la spitalul Bokutō. Mi-au pus perfuzii timp de două zile. Cel mai greu a fost în prima seară. Nici nu puteam să urinez. Îmi venea să urinez, îmi aduceau o ploscă, dar nimic. Parcă mă prostisem. M-am certat zdravăn cu asistentele. «Eu am plecat acasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
au mutat într-un salon normal. Dar cei de acolo m-au gonit. «Tipul ăsta e un scandalagiu.» Îmi făcusem bagajele în toiul nopții. Bolboroseam ceva de genul: «Trebuie să iau astea și să mă întorc acasă.» Am plecat cu perfuzia în mână. Eram «confuz». Cei de acolo n-au putut să doarmă și m-au mutat în altă parte. A fost mai bine așa. Acolo aveam și televizor (râde). Am fost internat trei nopți și patru zile. În stația Kodemmachō
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
și mai rău. Asudasem tot. «Oare de ce nu pot să inspir? Probabil că sunt pe ducă», îmi ziceam. M-au transportat la spitalul Kyōbashi. Am fost primul pacient intoxicat cu sarin. Mi-au pus o mască de oxigen și trei perfuzii. Am continuat să vomit până spre seară. Noaptea am stat întins în pat, dar n-am adormit. Deloc. N-am închis un ochi. Am citit o carte. Un roman polițist. Asta am făcut toată noaptea. — Toată noaptea ați citit o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
nu puteam să mă uit nici un pic măcar la titlurile mari din ziare. Mă uitam o secundă și aveam o senzație ciudată în cap. Mă dureau ochii. Trebuia să-i odihnesc. În a treia zi după atac mi-a scos perfuzia și am putut mânca. Normal că atunci când mănânci, te uiți în farfurie. Și la mâncare, dacă mă uitam, mă dureau ochii. Mâncam și mă uitam în altă parte. După o săptămână m-am externat și m-am dus la muncă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
erau cam amețiți. Am deschis toate geamurile la maximum. Pe drum era ambuteiaj. La Tsukiji circulația era oprită. Am mers drept înainte pe bulevardul Harumi. Era foarte, foarte aglomerat. Ne-au făcut consultație la ochi și ne-au pus imediat perfuzii. Părea un spital de pe frontul de luptă. Era plin de perfuzii pe hol... Mie mi-au pus două. Atunci nu îmi era chiar atât de rău. Nu m-au internat, m-am întors acasă. L-am întrebat pe doctor: «Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]