6,157 matches
-
el pune pe seama acestor neamuri denumiri precum Bahlui, Bârlad, Berheci, corhană, Covurlui, Fălciu, Galați, mire, răzor, Tecuci, Vaslui (II, 362 urm.), ceea nu se justifică etimologic. Menținerea constantă a bazei psihologice, alături de baza de articulație, în explicarea trecerii latinei la română este motivată, în concepția lui Philippide, de faptul că oricum am înțelege această trecere, mai rapid sau mai lent, ea are loc, conform gândirii neogramatice, în preluarea individuală a latinei de către români. Acumularea de elemente latine în conștiința individului trebuie
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
au românizat, preluând latina, șí latura semantică a acesteia, impunând astfel cuvintelor o nouă etimologie care ascunde în sine tot ce etimologia fonetică a savantului, preocupat numai de latinitatea cuvântului, nu poate explica. Se face astfel loc, prin etichetarea ca română a laturii semantice, pentru tot ce există în română și nu se explică prin latină. În această privință Philippide se deosebește de Hasdeu, care proceda invers, urmărind să absolutizeze caracterul latin al limbii române prin circulația sporită a cuvintelor de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
se înscriu în „legile” transformării latinei în limbi romanice. Philippide nu caută explicații în afara legilor fonetice, de a căror existență nu se îndoiește, dar punând baza fiziologică și etimologia populară, adică baza psihologică, drept cauză unică a trecerii latinei în română, rezultă că și legile fonetice acționează prin aceeași bază psihofiziologică. Exprimându-se contradictoriu și speculativ, Philippide își reafirmă poziția în legătură cu etimologia populară întrebându-se: „Și cum avem să putem elucida acest nămol de etimologie populară?”. Răspunsul îl dă tot el
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
I, 387). Deșertăciunea operei lui Philippide rezidă în absolutizarea bazei psihofiziologice prin care credea că s-ar putea explica nu doar fonetica, ci tot ce este nelatin în întregul limbii române, cu precădere în lexicul acesteia: autohtonii balcanici au creat româna introducând în ea împreună cu baza de articulație și o serie de cuvinte, neamurile barbare asimiliate psihofiziologic au adus și ele în procesul asimilării lor alte serii de cuvinte, iar populațiile cu care contactul a fost pasager au împrumutat cuvinte limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
după încercarea nereușită de a pune în valoare substratul. Astfel știința istorică tradițională a eșuat în imaginarea unui spațiu limitat de constituire a limbii române și în perceperea dialectelor ei ca fragmente dislocate dintr-un întreg pe care îl numește româna comună ca urmașă a latinei populare. Întrucât nu au izvorât din înțelegerea globală a limbajului uman și a constituirii limbilor, toate încercările cercetătorilor de a șubrezi schema istorică devenită dogmă au fost stopate și respinse ca erezii. Pentru aprecierea operei
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
tot în evoluția limbii, sistematizarea fonetică și structurarea gramaticală a materialului lingvistic sunt rezultatul evoluțiilor locale de la simplu la complex și nu al ramificării unui model preexistent, al unei protolimbi, cum își imaginează neogramaticii. Philippide și-a propus să reconstituie româna comună, acea limbă imaginară pe care o pune să se disperseze în dialecte și să constituie teritoriul romanității orientale pe parcursul secolelor VIIXIII, luând în discuție existența separată a sistemelor fonetic, gramatical și lexical ale limbii române. În acest scop el
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ni le dă limba românească prin formele și cuvintele ei asupra istoriei poporului român din timpul originii acestui popor” (II, 569). În al treilea rând, zona iliră, unde s-a constituit limba albaneză, care prezintă cele mai mari afinități cu româna, a fost desființată de Philippide ca spațiu romanizat. Astfel s-a încercat minimalizarea rezultatelor celorlalți cercetători care au analizat în manieră neogramatică limbile balcanice. Iorgu Iordan, elevul excepțional care a putut prelua de la profesorul său doar acribia cercetării, explică în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
pe de altă parte eșalonarea populațiilor care ar fi putut lăsa urme pe terenul substratului înainte de romanizare și apoi în limba română sub formă de împrumuturi. Ideea împrumuturilor este fundamentală în gândirea istorică a lui S. Pușcariu: dezbrăcată de acestea, româna nu încetează să fie continuatoarea latinei evoluate doar în sine. Imaginea creată de cuvântul subliniat este chemată să o înlocuiască pe cea de „fiică”. În fond nu este vorba decât de o substituire de sinonime, iar explicațiile date de profesorul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vorba 1) de schimbările interne produse în această continuitate de „evoluțiile firești la care este supusă orice limbă în dezvoltarea ei” și 2) de „împrumuturile” nelatine adăugate continuității pe parcursul istoriei, împrumuturi care nu afectează fonetic și gramatical continuitatea, astfel că româna rămâne latina evoluată în sine. Această imagine a limbii române constituie obiectul cercetărilor istorice, iar tot ce apare ca nelatin pe lângă această continuitate (sub aspect fonetic, gramatical și mai cu seamă lexical) constituie împrumuturi care nu au perturbat firea latină
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cu sânge străin, provenit de la neamurile pe care le-am asimilat în cursul veacurilor. Dar din punct de vedere lingvistic sântem un popor romanic și vorbim o limbă romanică” (p. 173 urm.). Din perceperea neevolutivă a istoriei limbilor, exprimată în privința românei prin aprecierea ei ca urmașă a latinei, în privința slavei și maghiarei prin aducerea lor din alte zone, a rezultat explicarea albanezei într-o nouă manieră și mai stranie. Se apreciază că această limbă este continuatoarea nemijlocită a limbii ilirilor menționați
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
acesta este mascată constituirea acestei limbi în procesul evoluțiilor etnolingvistice generale care au urmat cuceririlor romane în jumătatea de est a Europei. Așa se face că albaneza, considerată continuatoare a ilirei (dialect al limbii tracilor) în aceeași manieră în care româna continuă latina, ar fi singura sursă de informații despre substratul, dispărut lingvistic, al limbii române. „Pentru recunoașterea cuvintelor moștenite de la strămoșii noștri daco-getotraci, arată S. Pușcariu, avem un mijloc mai puțin nesigur [față de cel din epoca romantică a filologiei române
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
el, n-ar fi cu putință, dacă n-am avea decât textele vechi, căci acestea încep la noi târziu (în secolul al XVI-lea), când limba ajunsese la un stadiu de evoluție apropiat de cel de astăzi” (p. 244). Fantoma românei comune atrage după sine comunitatea geografică a străromânilor: „Ei erau supraviețuitorii acelor romani din sud-estul european care nu pieriseră în războaiele cu barbarii năvălitori și nu s-au deznaționalizat în masele popoarelor așezate în aceste regiuni”, iar existența lor trebuia
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
p. 252). S. Pușcariu se simte obligat de concepția urmată să remarce că în vest patria străromânilor ajungea „până aproape de albanezi (care, la rândul lor, se întindeau mai spre est decât astăzi)”, pentru a justifica în felul acesta prezența în română a unor cuvinte precum mânz, țap, baltă (p. 252). Totuși Pușcariu rămâne sceptic în privința posibilității de identificare a patriei primitive a românilor, „a vetrelor în jurul cărora s-a închegat poporul nostru”, întrucât „istoria nu le numește, iar lingvistica ne indică
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cuvinte decurge din impresia că limba iliră și limba traco geto-dacilor, deosebite una de alta, se aflau în vecinătate și astfel au făcut împrumuturi reciproce pe care latina lear fi preluat și supus legilor fonetice specifice evoluției sale, rezultând în română forme precum ceafă, grumaz, buză, mugur, zară, mazăre, sâmbure, viezure, mal, baligă, abure, țarc, țeapă, a grăpțăna, jimb „știrb, cu gura strâmbă”, cursă, fărâmă, bască, strungă, brad, căciulă, mânz, baltă, țap etc. Afară de cuvintele moștenite din graiurile strămoșești (traco-geto-dacic și
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
exemplu: CATÂR este analizat ca turcic pentru că el se găsește în turcă (katιr), în azeră, la tătarii din Crimeea și în alte dialecte turcice, de unde ar fi trecut în rusă (dial. káter, katâr), în bulgară (katắr), în română. Redând limbii române vasta conjunctură istorică a devenirii sale, constatăm că acest cuvânt conturează ideea largă de degajare, de mișcare spre ieșire (în jos), de aruncare sau scoatere cu efort, de forțare a trecerii și de finalizare... Româna are pe a scoate legat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
katắr), în română. Redând limbii române vasta conjunctură istorică a devenirii sale, constatăm că acest cuvânt conturează ideea largă de degajare, de mișcare spre ieșire (în jos), de aruncare sau scoatere cu efort, de forțare a trecerii și de finalizare... Româna are pe a scoate legat de lat. scato „a împroșca, a ieși izbucnind, a străbate, a curge”, de excutio „a scutura, a face să cadă prin forțare, zguduire, a arunca, a elimina”, de quatio „a agita, a face să avanseze
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ale limbii române este lipsa unei metode riguroase la cei care s-au încumetat să ia această cale și încrederea pe care au acordat-o unor asociații adeseori fantastice și arbitrare. Nu e suficient să constatăm prezența aceluiași fenomen în română și în albaneză pentru a trage de aici concluzia existenței unui asemenea fenomen într-o veche limbă balcanică, intrată în constituția acestor două limbi. E necesar să cercetăm mai întâi dacă fenomenul respectiv nu trebuie mai degrabă să fie considerat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
admite, cu oarecare probabilitate, că ne găsim în fața unei particularități proprii vechii ilire. Și chiar și atunci trebuie să căutăm în alte elemente dovezi suficiente pentru întărirea unei asemenea supoziții... Înainte de a admite originea tracă a unui fenomen lingvistic din română, filologii nu s-au întrebat întotdeauna dacă o asemenea ipoteză concordă cu cronologia fenomenului...” (p. 33). Am subliniat în citatul din urmă ideea de împrumut cu privire la elementele pe care lingvistica tradițională le atribuie substratului. Este evidentă aici tendința de a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
subliniat în citatul din urmă ideea de împrumut cu privire la elementele pe care lingvistica tradițională le atribuie substratului. Este evidentă aici tendința de a se transfera, cel puțin parțial, și aceste elemente în sfera celor „nelatine” care urmează cronologic după constituirea românei numai din latină. Se mai practică și soluția pătrunderii acestor elemente în latina balcanică înainte de transformarea acesteia în română. O. Densusianu intenționează eșalonarea cronologică a acestora pentru a scădea numărul lor ca împrumuturi în română. Speculațiile pe tema elementelor autohtone
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Densusianu intenționează eșalonarea cronologică a acestora pentru a scădea numărul lor ca împrumuturi în română. Speculațiile pe tema elementelor autohtone își pierd însă obiectul în viziunea realistă asupra constituirii actualului peisaj etnolingvistic din jumătatea de est a Europei. Latina și româna, două limbi distincte la toate capitolele (fonetică, lexic și gramatică), sunt văzute de neogramatici într-o continuitate în care latina devine treptat română fie pe un teren golit de autohtoni, fie pe un teren, mai cu seamă cel iliric, pe
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ale unei limbi de bază cum a fost latina pentru limbile romanice și protolimba i.-e. pentru limbile indoeuropene. Pentru a concepe trecutul limbii române ca punct de plecare a dialectelor ei (dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân) a fost inventată „româna comună” care trebuia să se nască într-o zonă restrânsă din „latina vulgară”. Această zonă a fost creată, la O. Densusianu, prin „evacuarea Daciei în anul 271” și concentrarea latinității în Iliria. Pentru atenuarea contradicției dintre proporțiile spațiului latinizat inițial
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
din „latina vulgară”. Această zonă a fost creată, la O. Densusianu, prin „evacuarea Daciei în anul 271” și concentrarea latinității în Iliria. Pentru atenuarea contradicției dintre proporțiile spațiului latinizat inițial și zona restrânsă în care latina vulgară a trecut la româna comună autorul introduce „păstrarea unui element latin, fără îndoială destul de important, în Dacia și Moesia” (p. 189). Denaturarea istoriei prin anularea substratului și restrângerea spațiului de constituire a romanității orientale numai din latină a atras după sine șirul de falsuri
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vedea din încercarea Academiei de a oferi o imagine completă asupra constituirii limbii române și asupra răspândirii ei ulterioare. Istoria limbii române a Academiei Abordarea constituirii limbii române în manieră neogramatică a necesitat o terminologie adecvată: patria primitivă, latina dunăreană, româna comună, străromâna etc. Formarea limbii române este urmată de răspândirea dialectală a românei comune, cu dacoromâna ca cel mai important dialect, venit și el din sudul Dunării. Falsitatea schemei imaginate de gândirea tradițională culminează cu transformarea în diasporă românească a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
române și asupra răspândirii ei ulterioare. Istoria limbii române a Academiei Abordarea constituirii limbii române în manieră neogramatică a necesitat o terminologie adecvată: patria primitivă, latina dunăreană, româna comună, străromâna etc. Formarea limbii române este urmată de răspândirea dialectală a românei comune, cu dacoromâna ca cel mai important dialect, venit și el din sudul Dunării. Falsitatea schemei imaginate de gândirea tradițională culminează cu transformarea în diasporă românească a tot ce se află dincolo de granițele dacoromânei. Academia a proiectat Istoria limbii române
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și 3. Transformările limbii române de după secolul al VIII-lea, volum care nu a putut fi elaborat întrucât volumul precedent nu oferă baza teoretică necesară continuării. Volumul al doilea al ILR, publicat în 1969, conține capitolele: A. Latina dunăreană, B. Româna comună, C. Influențe. În Introducerea la acest volum, I. Coteanu justifică această reconstituire, în fond fără substrat, prin faptul cunoscut și general acceptat că în structura limbii române componenta latină este singura care unește totul într-un sistem pe care
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]