4,267 matches
-
apară. Diferite luări de poziție pe plan teologic și, inevitabil, filozofic, s-au cristalizat. Avem deci pe de o parte, preocuparea constantă a primilor teologi creștini ai Bisericii primare nu atât pentru interpretarea Scripturilor, cât pentru interpretarea lui Hristos în Scripturi. Peste veacuri, Sfântul Grigorie Palama va relua același îndemn: „Mai înainte de toți să-i vedem pe martorii oculari și apostolii singurului nostru Părinte, Iisus Hristos, prin care se numește orice părințime (patria), în plinirea sfintei Biserici (Ef. 3,15)”1
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
același îndemn: „Mai înainte de toți să-i vedem pe martorii oculari și apostolii singurului nostru Părinte, Iisus Hristos, prin care se numește orice părințime (patria), în plinirea sfintei Biserici (Ef. 3,15)”1. Grila hristocentrică adoptată de Biserică în interpretarea Scripturilor pare anacronică multor cititori de astăzi 2, așa cum lectura psihologizantă și sociologizantă a textelor sacre 3 li s-ar fi părut absurdă Părinților apostolici 1. Decizia creștinilor de a accepta Scripturile vechi (Legea, Psalmii și Profeții) împreună cu Hristos, a antrenat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
15)”1. Grila hristocentrică adoptată de Biserică în interpretarea Scripturilor pare anacronică multor cititori de astăzi 2, așa cum lectura psihologizantă și sociologizantă a textelor sacre 3 li s-ar fi părut absurdă Părinților apostolici 1. Decizia creștinilor de a accepta Scripturile vechi (Legea, Psalmii și Profeții) împreună cu Hristos, a antrenat cu sine obligația lecturii duhovnicești 2, singura care, prin inspirația Duhului, putea conferi unitate, coerență și semnificație corpului altminteri foarte divers (din punct de vedere istoric sau literar) al Bibliei 3
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
poziția ortodoxă rămasă intactă până la Fericitul Augustin 4. Cu toate acestea, unitatea revelației aceluiași Dumnezeu depindea de înțelesul dat dumnezeirii lui Hristos. Este Cuvântul - subiectul teofaniilor veterotestamentare - divin prin participare, sau prin consubstanțialitate deplină cu ființa Tatălui? La această întrebare, Scripturile nu mai puteau fi prin ele însele un răspuns. Canonul scripturistic - lista scrierilor autorizate de Biserică pentru lectura liturgică și gândirea teologică - nu putea furniza o viziunea organică asupra Revelației. Prezența intactă a notelor muzicale într-o partitură veche nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lista scrierilor autorizate de Biserică pentru lectura liturgică și gândirea teologică - nu putea furniza o viziunea organică asupra Revelației. Prezența intactă a notelor muzicale într-o partitură veche nu înseamnă nimic fără cunoașterea gamei în care acea piesă trebuie cântată. Scripturile sunt partitura teologiei creștine. Crezul ne indică gama în care muzica Revelației se cuvine interpretată. Lecția primelor secole creștine trebuie dedusă din împrejurarea extraordinară prin care teologi cu enorme înzestrări intelectuale, ghidați - cel puțin aparent - de bune intenții, ancorați chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de suferit. Într-un mozaic (o imagine foarte dragă Sfântului Irineu al Lyonului) esențialul îl reprezintă jocul de proporții cromatice și geometrice în linia de contur a întregului. Tradiția apostolică a decis să recunoască un singur Hristos - Cel vestit în Scripturi de către profeți. Implicațiile acestei afirmații, în plan dogmatic, urmau să fie gândite și formulate pe perioada câtorva secole, înainte și după sinodul ecumenic de la Calcedon (431). Odată canonul scripturistic stabilit, precum și principiul tacit care identifica pe Hristos ca subiect central
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
relația între decizia de recunoaștere a Vechiului Testament ca epifanie a Cuvântului și dogma de la Niceea), să reținem aici aspectul hermeneutic al problemei. În confruntarea cu imensa sarcină de a articula în chip responsabil problema unității revelației lui Dumnezeu în Scripturi, teologia a trebuit să găsească un limbaj nou, gata pentru autocorecție. În fond, exercițiul teologic al Bisericii primare s-a menținut în relația de circularitate hermeneutică creată de două sarcini vitale: nevoia de a menține unitatea transcendentală dintre Vechiul și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
menține unitatea transcendentală dintre Vechiul și Noul Testament prin identificarea lui Hristos ca subiect univoc al Revelației și, apoi, căutarea unui limbaj care să-L definească pe Hristos în raporturile Sale cu Tatăl și creația Sa. Mai precis: pentru a interpreta Scripturile, teologii aveau nevoie de „mintea lui Hristos”, iar pentru a-L cunoaște pe adevăratul Hristos, ei trebuiau să-L mărturisească, precum apostolii, „după Scripturi” (1Cor. 15,3-4). Ieșirea din această aporie nu ar putea surveni, așa cum își imaginează unii teologi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
definească pe Hristos în raporturile Sale cu Tatăl și creația Sa. Mai precis: pentru a interpreta Scripturile, teologii aveau nevoie de „mintea lui Hristos”, iar pentru a-L cunoaște pe adevăratul Hristos, ei trebuiau să-L mărturisească, precum apostolii, „după Scripturi” (1Cor. 15,3-4). Ieșirea din această aporie nu ar putea surveni, așa cum își imaginează unii teologi contemporani, printr-o magie combinatorică în relație cu versetele, nici prin revendicarea unui adevăr subiectiv, însoțită, în manieră gnostică, de impresionante probe de puritate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ai Bisericii. Ar fi fost oare adepții credinței în literă și în conservatorismul dogmatic niște apărători ai Crezului nicean (modificat parțial la sinodul de la Constantinopol)? Fără îmbinarea discernământului vizionar cu inspirația Duhului, recunoașterea adevăratului chip al lui Hristos, prin lectura Scripturilor și interpretarea tradiției apostolice, n-ar fi cu putință. Dacă este eronat să ne fixăm momentul nașterii ortodoxiei doctrinare la sinodul de la Niceea, trebuie să observăm că gramatica limbajului teologic folosit în mărturisirea lui Hristos a avut, cel puțin în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
astăzi mult mai greu de imaginat setul de posibilități lingvistice și conceptuale pe care primii teologi creștini le-au avut la îndemână pentru a exprima dreapta credință. În formarea unei viziuni teologice totalizatoare, transmisia tacită a unei cunoașteri duhovnicești a Scripturilor și a adevăratei „minți a lui Hristos” (1Cor. 2,16), mai precis „arvuna Duhului”, a fost indispensabilă. Pentru a nu menține în obscuritate aceste comentarii, vom spune că diferența de viziune între episcopul Atanasie și presbiterul Arie din Alexandria nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cât faptul că hermeneutica lor nu beneficia de același „cadru aperceptiv”. În absența comensurabilității între paradigmele intelectuale pe care le adoptaseră, cei doi teologi alexandrini s-au găsit în imposibilitatea de a picta armonic - extrăgând culorile din vasul unicei lor Scripturi - aceeași icoană a aceluiași Hristos. „Cadrul aperceptiv” ar putea fi considerat aici și „interfața subiectivă” a tradiției pneumatice în care mărturisirea apostolică a lui Hristos ca „Domn și Dumnezeu” i-a oferit Bisericii singura ei rațiune de a fi. Controversele
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pneumatice în care mărturisirea apostolică a lui Hristos ca „Domn și Dumnezeu” i-a oferit Bisericii singura ei rațiune de a fi. Controversele dogmatice consemnate de istoricii ecleziastici timpurii provin, în ultimă instanță, dintr-un „conflict al interpretărilor” pe marginea Scripturii 1. Numeroase manuale de dogmatică ortodoxă continuă să ne prezinte istoria doctrinei creștine ca pe un triumf sistematic al marilor Părinți ortodocși (pe umerii cărora stăm ca niște pitici, împărțind lumii aspre judecăți) împotriva ereticilor slujitori ai duhurilor răutății. Totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fără să decretăm neapărat o stare de necesitate în dezbaterile teologice curente. Creativitatea teologică n-are nici un sens atunci când nu răspunde unor întrebări reale - așa cum au fost cele adresate de ereziarhi. Or, așa cum spuneam, în propovăduirea lui Hristos Cel „după Scripturi”, dezbaterea dogmatică revine la problema conflictului hermeneutic. Înțelegerea unor fragmente separate din Vechiul și Noul Testament presupune o anumită viziune despre unitatea Scripturilor însele. Or, conceptualizarea hermeneutică a acestei unități oferă premisele dezbaterilor teologico-dogmatice de mai târziu. Or, în mod evident
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
întrebări reale - așa cum au fost cele adresate de ereziarhi. Or, așa cum spuneam, în propovăduirea lui Hristos Cel „după Scripturi”, dezbaterea dogmatică revine la problema conflictului hermeneutic. Înțelegerea unor fragmente separate din Vechiul și Noul Testament presupune o anumită viziune despre unitatea Scripturilor însele. Or, conceptualizarea hermeneutică a acestei unități oferă premisele dezbaterilor teologico-dogmatice de mai târziu. Or, în mod evident, limbajul în care a fost exprimată unitatea Scripturilor n-a avut întotdeauna aceeași formă. Dacă lexicul Ortodoxiei continuă să varieze, gramatica teologică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Înțelegerea unor fragmente separate din Vechiul și Noul Testament presupune o anumită viziune despre unitatea Scripturilor însele. Or, conceptualizarea hermeneutică a acestei unități oferă premisele dezbaterilor teologico-dogmatice de mai târziu. Or, în mod evident, limbajul în care a fost exprimată unitatea Scripturilor n-a avut întotdeauna aceeași formă. Dacă lexicul Ortodoxiei continuă să varieze, gramatica teologică a dogmelor Bisericii a rămas aceeași. Putem vorbi, de aceea, despre o dezvoltare doctrinară de-a lungul istoriei Bisericii? O încercare de a răspunde acestei vaste
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
epistemologic: „acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față” (1Cor. 13,12). Cu alte cuvinte, criza (sau judecata) hermeneutică a reprezentat un element indispensabil al formării conștiinței teologice a Bisericii apostolice. Revenind, textele ca atare ale Scripturii ca atare, privite ca documente relatând o experiență religioasă colectivă (cea a poporului Israel, sau a Bisericii proaspăt constituite), nu puteau oferi premisele consensului teologic. După o primă separație a Bisericii de sinagogă, comunitățile creștine au făcut trista experiență a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
să gândească teologia în raport deschis față de trecut (prin studiu și învățătură), față de prezent (prin rugăciune) și față de viitor (prin atenție profetică), sesizarea rolului formator și euristic al tradiției este indispensabil. Tradiția apostolică este responsabilă pentru articularea hermeneuticii unitare a Scripturii, care, în diversitatea sa textuală, ascunde din fața privirii grăbite și viclene adevărata icoană a lui Hristos. Formularea limbajului Ortodoxiei ține de problema unei situări hermeneutice în raport cu Revelația lui Hristos Cel „după Scripturi”. Aderența la mărturisirea de credință a Ortodoxiei nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
apostolică este responsabilă pentru articularea hermeneuticii unitare a Scripturii, care, în diversitatea sa textuală, ascunde din fața privirii grăbite și viclene adevărata icoană a lui Hristos. Formularea limbajului Ortodoxiei ține de problema unei situări hermeneutice în raport cu Revelația lui Hristos Cel „după Scripturi”. Aderența la mărturisirea de credință a Ortodoxiei nu înseamnă astăzi nimic atunci când nu dispunem de o înțelegere la fel de clară a relației dintre Biserică, tradiție și Scripturi. Propovăduirea Ortodoxiei dogmatice în absența unui legământ de fidelitate față de tradiția apostolică a Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
limbajului Ortodoxiei ține de problema unei situări hermeneutice în raport cu Revelația lui Hristos Cel „după Scripturi”. Aderența la mărturisirea de credință a Ortodoxiei nu înseamnă astăzi nimic atunci când nu dispunem de o înțelegere la fel de clară a relației dintre Biserică, tradiție și Scripturi. Propovăduirea Ortodoxiei dogmatice în absența unui legământ de fidelitate față de tradiția apostolică a Bisericii ne transformă în simpli lozincari. Învățarea limbii folosite de Părinții mărturisitori este, de aceea, o sarcină care depășește cu mult simpla competență academică. Dinamica istorică a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Varietatea acestor poziții include atât blasfemiile fățișe, cât și numeroase mostre de rea-intenție. Totuși, trebuie să acceptăm că problemele cu care ereticii s-au confruntat erau nu mai puțin și problemele teologilor ortodocși: în primul rând, înțelegerea unității transcendentale a Scripturilor și recepția Revelației în Biserica de tradiție apostolică. Ortodoxia nu poate fi înțeleasă decât în complexa întâlnire de orizonturi între idiomul prin excelență divin al Revelației - adică Cuvântul lui Dumnezeu - și limbajul Scripturilor modelat de tradiția apostolică a Bisericii. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în primul rând, înțelegerea unității transcendentale a Scripturilor și recepția Revelației în Biserica de tradiție apostolică. Ortodoxia nu poate fi înțeleasă decât în complexa întâlnire de orizonturi între idiomul prin excelență divin al Revelației - adică Cuvântul lui Dumnezeu - și limbajul Scripturilor modelat de tradiția apostolică a Bisericii. Pentru a înțelege virtuțile unui algoritm matematic, dificultățile ecuației nu se cad a fi subestimate. Atașată doar unor propoziții dogmatice, izolată de stilistica și ritmul unei vieți duhovnicești adăpate la izvoarele tradiției, Ortodoxia degenerează
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unor formule de credință, a unor scheme exegetice sau a unor cronologii patristice. Pentru a înțelege sensul binefăcător și terapeutic al răspunsurilor oferite de Crezul Bisericii, învățăceii teologiei ortodoxe vor sesiza fără pripeală, complexitatea planului hermeneutic de conversație cu Verbul Scripturii. Totul, doar pentru a duce la lumină adevăratul chip al lui Hristos. Confesiunea apostolică n-a degenerat niciodată în confesionalism, ci a rămas o dreaptă mărturie: „mărturia Domnului este credincioasă și înțelepțește pruncii” (Ps. 18,8). Mărturia tradiției, rostită pe
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Flp. 1,15). Mărturisirea apostolică n-a substituit discursul apologetic cu psihologia integristă și defensivă a celor care, la limită, se tem că Dumnezeu ar putea fi înfrânt. Ancorat în tradiția Bisericii și locuind în spațiul liturgic de expresie a Scripturilor, teologul nu își constituie niciodată obiectul de discurs; în cuvintele sale este vorba despre Cuvântul însuși. Cum s-ar putea ca o revelație să fie autentică dacă supraviețuitorii ei n-ar fi chemați, instituiți și consacrați ca martori și păstrători
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
n-ar fi chemați, instituiți și consacrați ca martori și păstrători ai „comorii ascunse”? Teologia, prin urmare, nu poate fi decât darul Cuvântului care se cere predat tuturor celor care-L doresc în Liturghia Bisericii. Căutând Cuvântul dumnezeiesc printre cuvintele Scripturii transmise de tradiția apostolică a Bisericii, teologul creștin urmează lui Hristos. În drumul către Emaus, Hristos S-a descoperit ucenicilor ca senior al teologiei în hermeneutica euharistică a Scripturii (Lc. 24,29-32). Lecția înțelegerii Revelației trece prin evenimentul pascal al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]