KorAP: Find »[drukola/base=singular & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...98 99 100 ...264 >

6,584 matches

Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687

în ultimul rând a recomandat poezia quasimodiană Vânt la Tìndari pentru premiul Antico Fattore.158 Amiciția lor este ilustrata de epistolarul intitulat Scrisori către Qusimodo ce cuprinde scrisori din perioada 1930-1938, în paginile cărora se pot citi geneză și natura singulară a relației lor, dominate inițial de o atmosferă binevoitoare (bonaccia este adjectivul folosit de Maria Corti). Frecvență epistolelor din anul 1931, treizeci la număr, dovedește faptul că întâlnirile dintre poetul din Sicilia și cel din Liguria, care publicase deja volumul

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
între mare și țărm, între prezent și trecut. Dat fiind că însuși motorul revenirilor este de natură auditiva, peisajele ce apar în amintire au, s-a văzut, trăsături sonore. Imaginea acustică utilizată că vehicul al reîntoarcerii nu este o apariție singulară în poezia quasimodiană: parfumul și răpăitul ploii din Rugăciune către ploaie, creație ulterioare poeziei Ulicioara au aceeași funcție: Mireasma bun-a cerului / peste ierburi, / ploaie pe fruntea serii. Voce nuda, te-ascult: și inima scurmată-ncearcă trufandale dulci / de sunet

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
prin propriul filtru, tehnica care îl ferește de orice servilism. Prezența lor în versurile poetului novecentist nu numai că nu le știrbește acestora originalitatea, ci pune în lumina, cu atat mai evident, meșteșugul autorului lor. Este suficient să observăm modalitatea singulară cu care sicilianul rescrie motive leopardiene precum cel al tăcerii, al pieței inundate de glasul copiilor, al vântului și, nu în ultimul rând, meditația lirica de tip leopardian. 3.2.6. În liniștea atemporalității Ambii poeți utilizează atât motivele sonore

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
și fiecare pauză e cer în care mă pierd, / seninătatea arborilor în limpezimea nopții (Plajă răcoroasă, trad. PS).332 Mișcarea valurilor reda ciclicitatea ritmurilor naturale ancestrale. Eliberându-se din strânsoarea lor poetul pășește în atemporalitate și trăiește o experiență senina, singulară. Accede astfel către o dimensiune unică, plăsmuita de imaginație: o zonă de liniște ce se desfășoară în fața ochilor minții că o transcendere dorită (fiecare pauză e cer în care mă pierd) a lumii fenomenale și a timpului, urmată de un

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
Zibaldone și aplicate în versuri. Venti prin impresia nedefinita și vastă pe care o trezește în cititor se numără printre cuvintele vagi destinate să genereze o multitudine de idei. În poeziile quasimodiene toate ocurentele acestuia se prezintă la forma de singular. Cu aceeași impetuozitate regăsim vântul că suflu al furtunii în La nunta surorii Paolina: În lupta sprinten / se-aruncă vântul și pe cer la pândă / stau nori de plumb și-n munți răsună glasul / furtunii (vv. 50-53) unde reprezintă un

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
volumele quasimodiene înregistrează doar 3 ocurente, cum era de așteptat, lipsește cu desăvârșire din opera lui Leopardi. Adjectivul greco, cu 5 ocurente în poezia lui Quasimodo, în contexte ce evocă Sicilia natală, înregistrează la antecesor 3 prezente cu forma de singular masculin: una, substantivizata, apare în titlul fragmentului Din greacă lui Simonide iar o a doua în La nunta surorii Paolina, v. 70: precum spartanii, care, / aminte cu trecutul, / trăiau spre gloria patriei eline. Aici Leopardi subliniază virtuțile educației grecești pe

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
trădează ascendentă leopardiană a întregii poezii este vânt adânc vento profondo. Prin acesta creatorul ermetic a introdus în propria creație cunoscută epifanie sonoră leopardiană a vântului prin desiș. Solitudinea eului care ascultă ritmurile propriei interiorități, dar și experiența cu totul singulară, în urma căreia ființă depășește limitele spațiului și timpului, pășind într-o lume a armoniei, au confirmat, prin netăgăduita asemănare cu Infinitul, faptul ca poetul ermetic reformulase în propriul laborator ecouri ale rimelor romantice. Influență Poetica atunci când e vorba de doi

Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851

în general, ca mari configurații instituționale sau structurale, istorice, evolutive. Analiza sistemică este centrată mai curînd pe megainstituții decît pe microinstituțiile de care se ocupă instituționalismul contemporan. De asemenea, sunt privilegiate aranjamentele interdependente ale instituțiilor sociale, mai curînd decît regulile singulare considerate în mod izolat. Analiza sistemică în general e mai mult centrată pe temele complexității, ale interdependenței și reglării, insistînd asupra unei dimensiuni de "sistem" pe care îl are jocul dintre permanență și schimbare. Orice sistem evoluează, păstrîndu-și totuși propria

[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

413). Fenomenul intertextual, în special prin componenta sa reiterativă, propune o analiză asupra abolirii timpului (Eliade), aspirație care apropie omul modern de cel arhaic. Scriitorul/lectorul ar trebui să-și asume o metafizică textuală care presupune transcenderea textului, ca manifestare singulară, irepetabilă și definitivă a scriiturii: "Dacă ne străduim să pătrundem semnificația adâncă a unui mit, suntem obligați să constatăm că această semnificație revelează conștientizarea unei situații în Cosmos și că ea implică, în consecință, o poziție metafizică" (Eliade:1999, 11

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Cele patru categorii intratextuale vor confirma sau nu, în succesiunea lor, hărțile intratextuale menite să cartografieze spațiul unui illud tempus personal al scriitorului. Necesitatea raportării unui text la altul pentru înțelegerea tuturor semnificațiilor aseamănă intertextul cu mitul. Nu există gest singular, ci act ritualic: proiecția în sacru se realizează prin repetare. De aceeași manieră, nu rămâne izolat un text care dovedește că ascunde în paginile lui urme pretextuale. Literaritatea, dificultatea lecturii non-lineare, este condiționată de raportarea unui text la cele dinainte

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
s-ar contura o teorie, o abordare coerentă, pe o singură voce sau măcar un singur cor, pentru intertextualitate. După cum tocmai prezentul capitol punctează, la momentul în care ne aflăm, există doar clasificări, completări, corelații, dihotomii departe de o teorie singulară și bine definită. * Nu am vorbi despre intertextualitate în termeni de tehnică deviantă, nici metamorfică. Deviantă nu poate fi, dacă o considerăm un fenomen benefic, constructiv și necesar. Gr. meta= altul, morphe= formă nu ni se pare adecvat, în situația

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777

din The Piazza Tales/ Povestiri de pe verandă, unde titlul ales de Melville era doar Bartleby) fiind mai curînd un pretext pentru o alegorie a captivității într-un sistem competițional închis. Textul e curios de la bun început, printr-o prezență socio-psihologică singulară. Mă gîndesc, desigur, la Bartleby. Nu atitudinea lui de încremenire morală, psihologică și socială intrigă teribil, ci impenetrabilitatea ei. Bartleby pare un "antierou" de tragedie clasică, într-o operă, paradoxal, ne-tragică și într-o ipostază puțin obișnuită new-yorkeză -, susținută

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
și Anne, la proiectul liric colectiv, finalizat și tipărit în 1846, cu titlul Poems by Currer, Ellis and Acton Bell/Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell). De aceea, pentru mulți critici englezi (mai tîrziu, și americani), redactarea unei capodopere (singulare), în astfel de condiții, era, de departe, "suspectă". Bănuielile nu au încetat să se ivească, într-un secol și jumătate de hermeneutică literară, mergîndu-se pînă la ipoteza că autoarea reală a romanului (lui Emily) ar fi de fapt Charlotte care

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
doar, ultimativ, să fie un profesionist redutabil. Toate energiile lui sînt canalizate către îndeplinirea sarcinilor zilnice, nu din orgoliu personal, din teama pierderii poziției sau din vreo dorință patologică de înavuțire, ci voi spune un cuvînt prețios dintr-o deontologie singulară, construită pe palierele unei conștiințe-model. Revista la care e abonat eroul constituie un veritabil manifest teoretic asupra artei de a fi valet. Cum bine se observă, majordomul (în funcționalitatea sa primordială, conservatoare) nu reprezintă un subordonat obtuz si mai degrabă

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
apariția sa în literaturile europene cel puțin la nivelele elitiste ale prozei fiind improbabilă, dacă nu imposibilă. S-a spus, am spus-o eu însumi în Suplimentul de cultură, cu ceva timp în urmă, că prozatorii americani ating frecvent performanțe singulare în epicul scurt, întrucît acesta "se mulează" perfect pe orizontul lor existențial: dinamic, variat, concret, exact și mereu surprinzător, fără "stagnările" contemplativ-elaborate, atît de necesare, să recunoaștem, dintotdeauna, romanului european. Observația nu implică, desigur, că americanii nu ar scrie foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
dramatic al lui Eugene O'Neill (Long Day's Journey into Night/Lungul drum al zilei către noapte) nu reprezintă, mai sus, doar un exercițiu de captatio benevolentiae. Este metafora realității din spatele unei biografii artistice americane, într-un anumit sens, singulare. Mă gîndesc la scriitorul (și pictorul) Henry Miller o figură controversată și, totuși, plină de charismă a literaturii de peste Ocean, din secolul XX. Întreaga lui viață (de 89 de ani) derulată între 1891 și 1980, adică într-un interval de

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
aici, varietatea perso najelor și decorurilor ivite în etape diferite de creație și, mai ales, în contexte biografice specifice. Spuneam deja că alăturarea a două romane despărțite de jumatate de secol, precum Seize the Day și Ravelstein, ne oferă spectrul singular a unor lumi total diferite, istoric vorbind, deși complementare prin viziunea unificatoare a aceluiași autor. În mod similar, nuvelele din volumul de față (re)compun o Americă a "momentelor cruciale", ce se îmbină fabulos de la primii ani ai veacului trecut

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
ezoterice de misticism islamic, axate pe actul "recuperării inimii" și "dăruirii purității ei", necondiționat, lui Dumnezeu), revenind, într-un final, după peregrinări culturale extreme, la civilizația-matcă, Doris Lessing ar fi părut ca romancieră înzestrată de destin cu șansa unor epifanii singulare. Romanele propriu-zise nu confirmă totuși, în plan psihologic, ipoteza de mai sus. Cu toate că investigația de adîncime nu lipsește din ele (exegeții descriu chiar o "etapă psihologizantă" a scrisului lui Lessing), personajele nu revelă mutații majore de identitate, așa cum ai aștepta

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
motive, să le spunem, culturale. Mai întîi, opera poetică în discuție se află în plină derulare, autorul continuînd să publice noi volume, cu ritmicitate aproape anuală, volume care, în mare măsură, revizuiesc și reconfigurează vechile sale strategii artistice (o traducere singulară poate deveni, de aceea, insuficient de relevantă). În al doilea rînd, Heaney ca majoritatea scrii torilor irlandezi din ultimul secol și jumătate este un autor fundamental local, cum bine s-a spus, focalizîndu-se, din punct de vedere estetic, pe o

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
Andrei Corbea. Colecția studii socio-umane. București: Paralela 45, 2005. Mitul american. O variantă sovietică Jurnalul de călătorie, scris de Ilia Ilf (Ilia Arnoldovici Fainzilberg) și Evgheni Petrov (Evgheni Petrovici Kataev), intitulat, în traducere românească, America fără etaje, este o carte singulară pentru momentul în care a apărut. Redactat între 1935 (noiembrie) și 1936 (ianuarie), perioadă în care cei doi scriitori au călătorit în Statele Unite, volumul surprinde, măcar în teorie, imaginea oferită de însăși inima capitalismului decadent unor intelectuali europeni, descinși din

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
identitatea nealterată și că, într-un sens mai larg, își va salva sufletul. Finalul romanului este totuși neașteptat. Viktor află, din întîmplare, că a fost înlocuit, la ziar, cu un nou autor de "cruciulițe" și, confruntîndu-l pe acesta, are ocazia (singulară) de a-și citi propriul "necrolog". Adevărul complet i se dezvăluie, ca atare, în cele din urmă și protagonistul înțelege că a ajuns practic "dispensabil" (înțelegem că fusese membru, fără acordul său, într-un grup ultrasecret al Securității Statului, axat

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
Ushikawa angajat de secta Pionierilor pentru a o localiza pe Aomame (ucigașa Liderului lor) are toate datele posturii "hermeneu tice", așa-zicînd. Dizgrațios fizionomic (oamenii îl evită, spe riați de înfățișarea sa), extrem de inteligent, el a fost înzestrat cu un talent singular acela de a intui situații complexe, prin simpla sesizare a codurilor lor exterioare. Pornind de la informații sumare, Ushikawa (Exegetul prin excelență, în ecuația metaforică a textului) deslușește straniile ambiguități generate de "poarta dintre lumi", scoțînd la lumină relația sentimentală cu

[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752

însuți, pentru că, în momentul în care poetul încearcă să fie asemenea celorlalți, să placă altora, să impresioneze, poezia sa își pierde din valoare"49, după cum Joaquín María Aguirre Romero precizează, receptându-i poetica. Desigur, acest mod de receptare nu este singular, în perspectiva criticii. Originalul, născut din profunzimile unei ființe, care preferă să stea sub semnul tăcerii, sau al modestiei intelectuale, transpare și din naturalețea, prin intermediul căreia Ana Blandiana se lasă exprimată, în poezie. Creația devine, astfel, ritualul epifanic al unei

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
elementului comun și redarea lui diferențiată, la nivel individual. Trebuie menționată, însă, "propensiunea spre general, specifică modernității, prin desprinderea actului poetic din cadrele strâmte ale unui fapt reperabil de biografie pură este rezultatul investirii lui cu o funcție de cunoaștere, experiența singulară devine o cale de descoperire a umanității omului, un mod de revelare a unei esențe"57. Condiția poetului drept salvator și reprezentant al unei generații capătă, astfel, contururi raționale, dincolo de cele exclusive senzoriale, în consecință trăirea acestuia ca militant al

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
104. Am numit aceste volume, volumele metaforizării, datorită permanenței metaforelor din interiorul lor, care se dedublează și se restrâng, cresc și descresc, se înalță și se prăbușesc, într-un permanent joc al căutării sinelui și al refugiului în universul său singular. Metaforele succesive sunt toate acele metafore care caracterizează fiecare volum în parte, regăsindu-se pretutindeni și generând, continuu, altele noi. Deși metaforele succesive se întretaie, pe alocuri, cu metaforele deschise și cu metaforele opace, totuși, ele devin stigmatul acestor volume

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]