16,454 matches
-
bâza” mă izbesc în ușă și fug, doar sunt mai iute decât el, că este bătrân. Omul m-a primit cu o astfel de manifestare încât pe moment mi s-a părut a fi un zâmbet, dar nu era un zâmbet oarecare. Mi-am dat seama mai târziu că m-am înșelat... Era o strălucire a sufletului, care se transforma pe măsura secundelor într-o bucurie extrem de mare, ca atunci când realizezi ceva neașteptat, sau întâlnești pe cineva foarte drag. Ți se
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
nimic, doar boala de singurătate îl măcina. Era convins că singurătatea o să-l doboare. Îi spuneam despre activitățile mele școlare, îi povesteam despre peripețiile de prin pădure cât și despre cele de la undit. Mă asculta cu multă atenție, cu un zâmbet luminos, nu mă întrerupea și când terminam mă întreba din nou: „ce-ai mai făcut”? se vedea cât de mare este speranța lui de evadare din singurătate. Odată stăteam amândoi afară pe prispă și cu un băț scormonea colbul mărturisind
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
cu mintea așa ca noi. Deși avea o vârstă destul de înaintată, niciodată nu se simțea bătrân de sănătos ce era. Parcă ieri era, așa de clar îl văd și acum în imagine, fizicul lui puternic cu fața luminată cu un zâmbet zburdalnic, ochi șireți, puțin adus din spate, avea mintea învelită într-o platoșă de înțelepciune. Eu m-am lipit ușor de sufletul lui, așa că între spiritele noastre exista o puternică comunicare, de aceea probabil îmi înțelegea durerea vieții, deși eram
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
Mai târziu am călătorit, slavă Domnului, așa s-a întâmplat cum mi-a zis unchiul meu îmi era tare dor de locurile natale. Cu nostalgie îmi aduc aminte cum într-o zi, elev fiind, printr-o șoaptă însoțită de un zâmbet care mi-a mângâiat sufletul prin felul în care mi s-a adresat doamna învățătoare, m-a întrebat: „Dar ... ce ai, băiete, ai răbdare, imediat o să fie recreație și o să-ți trimiți gândul la stele dacă asta dorești, iar acum
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
puternic. În astfel de condiții nu poți decât să mulțumești divinității și să-ți umpli inima de bucurie. M-a întâmpinat aceeași gazdă, nașul meu, ce-și trăda vârsta prin încrețiturile ochilor care se înmulțiseră, în schimb purta nativ același zâmbet cu care l-am cunoscut. Întrebări și răspunsuri obișnuite la o revedere de câțiva ani, după care am continuat cu dialoguri de complezență sau istorisiri, mai mult sau mai puțin scurte, pline de amuzament sau umbre de întristare atunci când a
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
de piatră din piață. Exista ceva special În privirea căpitanului: pe de o parte era foarte clară și foarte Înghețată, albastru-verzuie ori verde-albăstruie ca apa băltoacelor În diminețile de iarnă. Pe de altă parte, se putea deschide deodată Într-un zâmbet cald și primitor, precum un val de căldură topind un strat de gheață, În timp ce fața Îi rămânea serioasă, inexpresivă sau gravă. Mai avea, În afară de acesta, și un alt surâs, mult mai neliniștitor, pe care Îl păstra pentru momentele de pericol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
să respire, și gestul acela al lui de a-și șterge mustața cu dosul mâinii, cu privirea pierdută pe peretele din față. Sticle pentru omorâtul nălucilor, obișnuia el să spună, dar niciodată nu izbutea să le ucidă chiar de tot. Zâmbetul adresat mie În dimineața aceea, văzând că l-am așteptat, făcea parte din prima categorie: cel ce Îi lumina ochii, dezmințind imperturbabila gravitate a chipului și asprimea pe care Îi plăcea s-o Împrumute spuselor sale, deși era departe de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
amenințătoare și toledană, care intra și ieșea din teacă cu un șuierat metalic interminabil ce-ți făcea pielea de găină. Apoi se privi o clipă În oglinda strâmbă, reflectându-i doar bustul, care se afla În Încăpere și schiță un zâmbet obosit: — Pe Dumnezeul meu, spuse Între dinți, că mi-e sete. Și fără alte comentarii mi-o luă Înainte pe scări În jos, apoi pe strada Toledo până la taverna Turcului. Pentru că nu avea pe el capa, mergea pe partea Însorită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
sub unghie. Așteptând cu toții prilejul acela fericit care nu apărea niciodată. — De aceea am venit, Diego. Cineva are nevoie de tine. — De mine sau de spada mea? Își răsucea mustața cu strâmbătura aceea a lui care Îi ținea loc de zâmbet. Saldaña râse tare. — Asta-i o Întrebare neghioabă, zise el. Există muieri care interesează pentru farmecele lor, preoți, pentru iertarea păcatelor, bătrâni, pentru banii lor... Cât despre oamenii ca tine și ca mine, noi nu interesăm decât prin spadele noastre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
alcool curat. Din punct de vedere strict formal, tonul individului aceluia era respectuos; dar se ghicea o notă falsă În el. Un soi de insolență, bine disimulată, dar prin aceasta nu mai puțin neliniștitoare. Se uita la mascați cu un zâmbet care era În același timp prietenos și sinistru, mijindu-i de sub mustața tușinată. Nu era greu să ți-l imaginezi schițând același gest, pe când măgăoaia aia a lui de spadă reteza, hârști-hârști, veșmântul unui client cu toată carnea de dedesubt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
care Încuviință. Pungile le puteți păstra domniile voastre. Ca primă. Italianul fluieră Încet printre dinți o melodie asemănătoare ciaconei, ceva gen tirurí-ta-ta repetat de două ori, În timp ce Îl privea cu coada ochiului pe căpitan: — Cred că o să-mi placă trebușoara asta. Zâmbetul Îi dispăruse de pe buze ca să se refugieze În ochii-i negri, care scăpărară primejdios. Aceea a fost prima oară când Alatriste l-a văzut zâmbind pe Gualterio Malatesta. Și, În legătură cu Întâlnirea aceea, preludiul unei lungi și accidentate serii, căpitanul avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
văzut zâmbind pe Gualterio Malatesta. Și, În legătură cu Întâlnirea aceea, preludiul unei lungi și accidentate serii, căpitanul avea să-mi povestească mai târziu că, În chiar acel moment, Îl bătuse gândul că dacă vreodată cineva Îi va adresa un astfel de zâmbet pe o străduță lăturalnică, n-avea să mai aștepte un al doilea ca să ducă mâna la spadă și s-o tragă fulgerător din teacă. A-ți Încrucișa cărările cu personajul acela era totuna cu a simți nevoia nestăvilită de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
străbătuse. Lumina felinarului Îi dădea călugărului un aspect diabolic, iar amenințarea din cuvintele lui l-ar fi dat gata și pe cel mai viteaz dintre spadasini. Lângă căpitan, italianul era palid, de astă dată fără tiruri-ta-ta și fără zâmbet. Nici măcar mascatul cu capul rotund nu Îndrăznea să deschidă gura. O mică doamnă Poate și pentru că adevărata patrie a unui om este copilăria sa, În pofida timpului scurs Îmi amintesc mereu cu nostalgie de Taverna Turcului. Nici locul acela, nici căpitanul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
ce ni se spune? Au niciodată n-o să spunem ce simțim? Aplaudară Juan Vicuña și Licențiatul Calzas, iar Chiorul Fadrique Încuviință cu gravitate din cap. Căpitanul Alatriste Îl privea pe don Francisco, zâmbindu-i larg și melancolic; poetul Îi Întoarse zâmbetul, pe când Dómine Pérez, lăsându-se păgubaș, se concentră asupra tămâiosului său Îndoit cu multă apă. Dar acum poetul se dezlănțuise, recitând un sonet pe care Îl relua din când În când: Privit-am zidurile țării mele, cândva semețe, acum năruite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
gura ei, splendid desenată, cu suave buze pale, se curbă puțin, foarte ușor, Într-un gest minim ce putea fi interpretat ca un surâs distant, enigmatic, misterios. Am auzit biciul vizitiului plesnind, și careta s-a urnit ducând cu ea zâmbetul acela despre care nici În ziua de azi nu știu dacă a fost real sau imaginar. Iar eu am rămas În mijlocul drumului, Îndrăgostit până În ultima fibră a inimii, văzând cum se Îndepărtează mica domnișoară atât de asemănătoare unui Înger bălai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
bine de o jumătate interminabilă de oră de nemișcare. Straniu personaj. Venise la Întâlnire Îmbrăcat de sus până jos În negru, Învăluit În capa-i neagră, cu pălărie neagră, iar chipul lui ciupit de vărsat se Însuflețise puțin schițând un zâmbet numai când Alatriste Îi propusese să pună acolo fanarul ca să lumineze cotul drumeagului ales pentru ambuscadă. — Asta-mi place, se mulțumise să spună cu vocea aceea a lui Înfundată, aspră. Ei În lumină și noi pe Întuneric. Bună treabă. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
mână. De jos, incapabili să Înțeleagă ce se Întâmpla, ochii tânărului rănit se mutau de la unul la altul, buimăciți. — E ceva În neregulă, preciză căpitanul. Foarte În neregulă. Așa c-o să-i omorâm altădată. Celălalt continua să-l privească țintă. Zâmbetul i se intensifică plin de neîncredere și deodată dispăru de tot. Clătină din cap. — Domnia ta ești nebun, zise. Asta ne poate costa viața. — Îmi asum răspunderea. — Aha. Italianul părea să cugete. Când deodată, cu viteza fulgerului, Îi aplică englezului pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
englezul, iar Diego Alatriste Începu să râdă Înfundat, printre dinți. — Nu-s cel mai interesat să se afle. Interlocutorul lui păru surprins de râsul acela, sau poate nu Înțelese bine sensul cuvintelor; dar după un moment surâse și el. Un zâmbet ușor, politicos. Puțin disprețuitor. — Sunt multe În joc, preciză el. Cu asta Alatriste era Întru totul de acord. — Capul meu, murmură. De pildă. Dacă englezul captase ironia, nu păru să-i dea atenție. Cugetă din nou. — Prietenul meu are nevoie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
Avea o frunte Înaltă, albă și nobilă, iar trăsăturile Îi erau fine, mâinile delicate și atitudinea elegantă. Toate acestea la un loc, În pofida costumului de călătorie, Îl trădau de la o leghe pe tânărul de familie foarte bună. Căpitanul Întrezări un zâmbet ușor pe sub mustăcioara-i blondă, Încă mătăsoasă. Se pregătea să-și Încline Încă o dată capul și să se retragă, când tânărul rosti niște cuvinte În limba lui care Îl făcură pe celălalt englez să se Întoarcă mirat. Cu coada ochiului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
care o avea atunci Angélica de Alquézar, poate zâmbi cineva așa cum a făcut-o ea În dimineața aceea În fața Casei cu Șapte Hornuri. Un surâs lent, foarte lent, de dispreț și de nesfârșită Înțelepciune În același timp. Unul din acele zâmbetele pe care nici o fată n-a avut timp să le Învețe În viața ei, ci sunt Înnăscute, plămădite din luciditatea și privirea aceea pătrunzătoare ce sunt patrimoniul exclusiv al femeilor; rod al nesfârșitelor veacuri de când ele, În tăcere, Îi văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
nesfârșitelor veacuri de când ele, În tăcere, Îi văd pe bărbați comițând tot felul de tâmpenii. Eu eram pe atunci mult prea tânăr ca să ghicesc cât de prostănaci suntem, prin comparație, noi, bărbații, și câte se pot Învăța din ochii și zâmbetul femeilor. De multe necazuri din viața mea de adult aș fi fost scutit dacă aș fi dedicat mai mult timp acestui studiu. Dar nimeni nu se naște Învățat; și adesea, când te-ai dumirit În sfârșit și ai priceput lecția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
plictisit, de parcă l-ar fi Învinovățit că a fost pus În situația aceea nedorită. Poți să-mi spui și mie ce se-ntâmplă, Diego? Nici nu-ți trece prin cap În ce rahat te-ai băgat. Alatriste Îi oferi un zâmbet strâmb, fără pic de umor. — M-am mulțumit să accept trebușoara pe care mi-ai recomandat-o. — Atunci blestemată fie ea și naiba să mă ia și pe mine! Saldaña scoase un lung și neplăcut suspin... Să moară mortu’ dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
mergem, Martín. Celălalt scutură din cap, ursuz. — Ți-am zis că nu pot. Nu la temnița municipală, nu? Tăcerea lui Saldaña fu grăitoare. Atunci am văzut desenându-se pe chipul căpitanului Alatriste strâmbătura aceea care uneori Îi ținea loc de zâmbet. — Trebuie să mă omori? Întrebă senin. Saldaña negă din nou din cap. Nu. Îți dau cuvântul meu că ordinele sunt să te aduc viu, dacă nu te opui. C-oi mai ieși tu de-acolo de unde te duc, asta-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
un gest de negație. — Vor să mă asasineze, zise cu simplitate. Asta nu-i prea grav În meseria noastră; se-ntâmplă, mai devreme ori mai târziu. Dar nu-mi place să le ușurez munca - din nou apăru strâmbătura semănând a zâmbet. Îți jur că n-o să-l folosesc contra ta. Saldaña Își scărpină barba de vechi soldat. Tăietura acoperită de aceasta, mergând de la gură până la urechea dreaptă, i-o făcuseră olandezii cu ocazia asediului orașului Ostende, la asaltul asupra redutelor Calului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
din punga dominicanului. Poți pleca, Îi zise lui Alatriste, după ce Îl privi de parcă abia atunci Își amintise de prezența lui. Căpitanul se uită la el, uimit. — Liber? — E un fel de-a zice, nuanță lucrurile fray Emilio Bocanegra, cu un zâmbet ce părea o excomunicare. Porți În spate povara trădării dumitale și a blestemelor noastre. — Nu mă stingheresc prea mult greutățile astea... Alatriste Își mută privirile de la unul la altul, suspicios. E adevărat că pot pleca așa, pur și simplu? — Ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]