25,546 matches
-
așa cum recomandă Poe în „The Philosophy of Composition”, Poe concepe o poveste bazată pe raționalitate și logică. Când Poe i-a scris lui Washington Irving cerându-i un cuvânt de apreciere, el a cerut în mod expres o părere față de povestirea „William Wilson”, pe care a numit-o „cel mai bun efort al meu”. Irving a răspuns: „Ea este realizată într-un stil extrem de pitoresc, iar interesul singular și misterios este bine susținut de-a lungul ei”. Thomas Mann a spus
William Wilson (povestire) () [Corola-website/Science/334284_a_335613]
-
intitulat "Spirits of the Dead" sau "Histoires extraordinaires". Filmul este compus din trei părți, regizate de Roger Vadim, Louis Malle și Federico Fellini și îi are în rolurile principale pe Alain Delon și Brigitte Bardot. Celelalte două părți au adaptat povestirile „Metzengerstein” și „Never Bet the Devil Your Head” ale lui Poe. El constituie sursa de inspirație a cântecului omonim al formației Smithereens de pe albumul „11” din 1989. Romanul „The American Boy” al lui Andrew Taylor, în care Edgar Allan Poe
William Wilson (povestire) () [Corola-website/Science/334284_a_335613]
-
ale lui Poe. El constituie sursa de inspirație a cântecului omonim al formației Smithereens de pe albumul „11” din 1989. Romanul „The American Boy” al lui Andrew Taylor, în care Edgar Allan Poe este un personaj, are câteva scene inspirate din povestirea „William Wilson”. Editora Taika din Brazilia a publicat în 1968 o adaptare pentru benzi desenate în "Album Classicos De Terror #6". Partea artistică a fost realizată de Osvaldo Talo. Cartea a fost retipărită în "Classicos De Terror" (seria a II
William Wilson (povestire) () [Corola-website/Science/334284_a_335613]
-
în vol. "Scrieri alese" (vol. I), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte edituri. O altă traducere a fost realizată de Liviu Cotrău și publicată în volumul "Masca Morții Roșii: schițe, nuvele, povestiri (1831-1842)", editat în 2012 de Editura Polirom din Iași. Eseul este important prin faptul că anticipează unele motive generale ale literaturii science fiction moderne. Poe începuse, de asemenea, să creeze o metodă analitică care va fi folosită în cele din
Jucătorul de șah al lui Maelzel () [Corola-website/Science/334303_a_335632]
-
fost unul puternic. Eseul a provocat răspunsuri în periodicele "Norfolk Herald", "Baltimore Gazette", "Baltimore Patriot", "United States Gazette", "Charleston Courier", "Winchester Virginian" și "New Yorker" (ultimul dintre ele a sugerat că singura vină a articolului era doar lungimea sa excesivă). Povestirea „Moxon's Master” (1909) a lui Ambrose Bierce se referă la un automat care joacă șah. „Jucătorul de șah al lui Maelzel” a fost sursa de inspirație a scurtmetrajului de televiziune "El jugador de ajedrez" sau "Le joueur d'échecs
Jucătorul de șah al lui Maelzel () [Corola-website/Science/334303_a_335632]
-
„” (în ) este o povestire de groază a scriitorului american Edgar Allan Poe, publicată pentru prima dată în 1843. Povestirea este narată de o persoană nenumită, care a ucis un bătrân cu care trăia sub același acoperiș. Naratorul se străduiește să-și convingă cititorul de
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
„” (în ) este o povestire de groază a scriitorului american Edgar Allan Poe, publicată pentru prima dată în 1843. Povestirea este narată de o persoană nenumită, care a ucis un bătrân cu care trăia sub același acoperiș. Naratorul se străduiește să-și convingă cititorul de sănătatea sa mentală, explicând că a comis crima înspăimântat de „ochiul de vultur” al bătrânului
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
că, probabil, „ochiul său de vultur” reprezintă un fel de secret voalat sau o putere. Ambiguitatea și lipsa de detalii despre cele două personaje principale se află în contrast puternic cu detaliile specifice ale complotului ce a condus la crimă. Povestirea a fost publicată pentru prima dată în numărul din ianuarie 1843 al revistei "The Pioneer" a lui James Russell Lowell. „” este considerată o scriere clasică a ficțiunii gotice și una dintre cele mai faimoase povestiri ale lui Poe. „Inima care
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
ce a condus la crimă. Povestirea a fost publicată pentru prima dată în numărul din ianuarie 1843 al revistei "The Pioneer" a lui James Russell Lowell. „” este considerată o scriere clasică a ficțiunii gotice și una dintre cele mai faimoase povestiri ale lui Poe. „Inima care-și spune taina” este o povestire relatată la persoana I de către un narator nenumit care insistă afirmând că este sănătos, dar suferă de o boală (nervozitate) care-i cauzează o „supraacuitate a simțurilor”. El are
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
dată în numărul din ianuarie 1843 al revistei "The Pioneer" a lui James Russell Lowell. „” este considerată o scriere clasică a ficțiunii gotice și una dintre cele mai faimoase povestiri ale lui Poe. „Inima care-și spune taina” este o povestire relatată la persoana I de către un narator nenumit care insistă afirmând că este sănătos, dar suferă de o boală (nervozitate) care-i cauzează o „supraacuitate a simțurilor”. El are au auz puternic, părându-i-se că aude uneori „multe din
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
a periodicului "The Pioneer", o revistă cu apariție scurtă din Boston, editată de scriitorul James Russell Lowell. Această publicare a fost precedată de o lungă corespondență între autor și editor. Poe a fost plătit probabil cu 10 dolari pentru această povestire. Apariția acestei povestiri în "Pioneer" a fost unul din „primele semne” în relația pe termen lung cu un nou editor, dar la scurt timp după lansarea primului număr Lowell s-a îmbolnăvit, iar adjunctul său a condus revista cu stângăcie
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
Pioneer", o revistă cu apariție scurtă din Boston, editată de scriitorul James Russell Lowell. Această publicare a fost precedată de o lungă corespondență între autor și editor. Poe a fost plătit probabil cu 10 dolari pentru această povestire. Apariția acestei povestiri în "Pioneer" a fost unul din „primele semne” în relația pe termen lung cu un nou editor, dar la scurt timp după lansarea primului număr Lowell s-a îmbolnăvit, iar adjunctul său a condus revista cu stângăcie. Versiunea sa originală
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
long, and Time is fleeting, And our hearts, though stout and brave, Still, like muffled drums, are beating Funeral marches to the grave.</poem> „Inima care-și spune taina” a fost republicată de mai multe ori în timpul vieții lui Poe. Povestirea a fost ușor revizuită atunci când a fost republicată în ediția din 23 august 1845 a "Broadway Journal". Această ediție a omis epigraful din Longfellow deoarece, după cum credea Poe, poemul era suspectat a fi plagiat. Un pic mai târziu, povestirea a
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
Poe. Povestirea a fost ușor revizuită atunci când a fost republicată în ediția din 23 august 1845 a "Broadway Journal". Această ediție a omis epigraful din Longfellow deoarece, după cum credea Poe, poemul era suspectat a fi plagiat. Un pic mai târziu, povestirea a fost retipărită în ediția din 27 august 1845 a ziarului "Spirit of the Time" din Philadelphia. În 1857, poetul Charles Baudelaire a publicat o traducere în limba franceză inclusă în colecția «Extraordinaires Nouvelles Histoires». Prima traducere în limba română
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
o traducere sub titlul „Istorii estraordinare. Inima denunțătoare”, care se află în manuscris în Biblioteca Academiei Române (manuscrisul 5907, f. 30-44). O altă traducere în limba română a fost realizată de Nicolae Dașcovici și publicată sub titlul „Inima denunțătoare” în vol. "Povestiri Extraordinare", editat în 1911 de Editura Cartea Românească din București, în Biblioteca „Minerva”, nr. 118. Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și publicată sub titlul „Inima care-și spune taina” în vol. "Scrieri alese" (vol. I), editat în
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
manuscrisul 5907, f. 30-44). O altă traducere în limba română a fost realizată de Nicolae Dașcovici și publicată sub titlul „Inima denunțătoare” în vol. "Povestiri Extraordinare", editat în 1911 de Editura Cartea Românească din București, în Biblioteca „Minerva”, nr. 118. Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și publicată sub titlul „Inima care-și spune taina” în vol. "Scrieri alese" (vol. I), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte edituri. O traducere
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
I), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte edituri. O traducere nouă a fost realizată de Liviu Cotrău și publicată sub titlul „Inima destăinuitoare” în volumul "Misterul lui Marie Rogêt și alte povestiri", editat în 2005 de Editura Polirom din Iași și reeditat de mai multe ori. „Inima care-și spune taina” folosește un narator care nu-i de încredere. Exactitatea cu care naratorul povestește uciderea bătrânului, ca și modul ascuns în care
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
Inima care-și spune taina” folosește un narator care nu-i de încredere. Exactitatea cu care naratorul povestește uciderea bătrânului, ca și modul ascuns în care a realizat crima sunt dovezi ale sănătății sale, evidențiindu-i monomania și paranoia. Naratorul povestirii „Inima care-și spune taina” este presupus în general a fi de sex masculin. Cu toate acestea, unii critici au sugerat că o femeie ar putea fi cea care narează; nu sunt folosite pronume pentru a clarifica acest aspect într-
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
unui medic sau (în mod anacronic) unui psihiatru. În orice caz, naratorul se explică în detaliu. Ceea ce urmează este un studiu al groazei, dar, mai ales, amintirea terorii așa cum o simte naratorul pe măsură ce relatează evenimentele din trecut. Primul cuvânt din povestire, „Adevărat!”, este o recunoaștere a vinovăției sale, precum și o asigurare a autenticității. Această introducere servește, de asemenea, pentru a obține atenția cititorului. Fiecare cuvânt contribuie la scopul de a împinge povestea mai departe, exemplificând teoriile lui Poe cu privire la scrierea povestirilor
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
povestire, „Adevărat!”, este o recunoaștere a vinovăției sale, precum și o asigurare a autenticității. Această introducere servește, de asemenea, pentru a obține atenția cititorului. Fiecare cuvânt contribuie la scopul de a împinge povestea mai departe, exemplificând teoriile lui Poe cu privire la scrierea povestirilor. Povestirea este condusă nu de insistența naratorului asupra „nevinovăției” lui, ci de insistența lui asupra sănătății sale mentale. Acest lucru, însă, este auto-distructiv pentru că în încercarea de a-și dovedi sănătatea, el recunoaște pe deplin că este vinovat de omor
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
Adevărat!”, este o recunoaștere a vinovăției sale, precum și o asigurare a autenticității. Această introducere servește, de asemenea, pentru a obține atenția cititorului. Fiecare cuvânt contribuie la scopul de a împinge povestea mai departe, exemplificând teoriile lui Poe cu privire la scrierea povestirilor. Povestirea este condusă nu de insistența naratorului asupra „nevinovăției” lui, ci de insistența lui asupra sănătății sale mentale. Acest lucru, însă, este auto-distructiv pentru că în încercarea de a-și dovedi sănătatea, el recunoaște pe deplin că este vinovat de omor. Negarea
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
pentru un comportament irațional. Această raționalitate este subminată, totuși, de lipsa lui de motivație („N-aveam nici o pricină. Nu mă mâna nicio patimă.”). În ciuda acestui fapt, el spune că ideea crimei „m-a bântuit zi și noapte”. Scena finală a povestirii arată manifestarea sentimentelor de vinovăție ale naratorului. Ca multe personaje din literatură gotică, el permite ca nervii să-i influențeze propriul comportament. În ciuda eforturilor sale de a se apăra, „hiperacuitatea simțurilor”, care îl face să audă inima bătând sub podea
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
The Colloquy of Monos and Una” (1841). Nu este clar, cu toate acestea, dacă naratorul are de fapt simțurile foarte acute sau dacă el doar își imaginează. Dacă starea lui este considerată a fi adevărată, ceea ce aude el la sfârșitul povestirii nu poate fi inima bătrânului, ci insectele care mișună sub podea. Naratorul admite mai întâi că aude gândaci mișcându-se pe perete, după trezirea bătrânului din somn. Potrivit superstiției, apariția gândacilor sunt un semn de moarte iminentă. Un singur soi
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
de bine și rău. Uciderea ochiului este atunci o eliminare a conștiinței. Ochiul poate reprezenta, de asemenea, un secret: crima are loc doar atunci când ochiul este găsit deschis în ultima noapte, penetrând vălul secretului. Cu toate acestea, punctul central al povestirii este planul pervers de a comite crima perfectă. Richard Wilbur a sugerat că povestirea este o reprezentare alegorică a poemului „Sonet - Către știință”, care descrie o confruntare între imaginație și știință. În „Inima care-și spune taina”, bătrânul poate reprezenta
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
reprezenta, de asemenea, un secret: crima are loc doar atunci când ochiul este găsit deschis în ultima noapte, penetrând vălul secretului. Cu toate acestea, punctul central al povestirii este planul pervers de a comite crima perfectă. Richard Wilbur a sugerat că povestirea este o reprezentare alegorică a poemului „Sonet - Către știință”, care descrie o confruntare între imaginație și știință. În „Inima care-și spune taina”, bătrânul poate reprezenta astfel mintea științifică și rațională, în timp ce naratorul ar reprezenta imaginația .
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]