163 matches
-
structurali să le adopte. Perceperea unui decalaj de raționalitate și științificitate între competența tehnică și cea social-umană a funcționării sistemelor sociale. Tehnicile de acțiune specifice diferitelor sisteme - tehnologia întreprinderilor industriale este cel mai clar exemplu - încorporează un înalt grad de științificitate, de raționalitate. Componentele sociale și umane, deși reprezintă în egală măsură surse de probleme și dificultăți, nu dispun de tehnici raționale, fundate pe știință, comparabile cu cele dintâi. În societatea actuală, raționalitatea științifică a căpătat un prestigiu deosebit. Se acceptă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
perspectivelor lor, al obiectivelor și al instrumentelor cu care lucrează. Ceva însă le leagă în mod structural: timpul. Temporalitatea ocupă în aceste discipline un loc central. În acest context, începe să se cristalizeze o problemă epistemologică generală: este modelul de științificitate formulat în secolul al XVIIII-lea, pe baza experienței fizicii, universale, o normă standard, sau el este adecvat doar unor științe? Nu cumva sunt posibile discipline științifice, structural diferite de fizică, având ca obiect realitatea umană și caracterizate în primul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de fizică, având ca obiect realitatea umană și caracterizate în primul rând prin faptul că încorporează în mod fundamental dimensiunea temporalității? Pornind de la experiența disciplinelor istorice, filosofii de inspirație neokantiană au pus în mod tranșant o asemenea problemă. Modelul de științificitate al disciplinelor istorice, considerau ei, este diferit de cel al disciplinelor naturii. Orice obiect poate, în principiu, să fie considerat dintr-o perspectivă sau alta:din punct de vedere nomologic, al legilor generale care îi modelează comportamentul, sau ideografic, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
pe știință” a secolului al XVII-lea, este „centrată pe evoluție”. Evoluția reprezintă, după părerea sa, elementul caracteristic al Weltanschauung-ului contemporan (Huxley, 1973). Există aici o problemă epistemologică ce merită toată atenția: putem descifra diferențe structurale în modelul de științificitate pe axa atemporal/temporal? Putem deci distinge științe structural atemporale de științe structural temporale? Există însă și o a doua dimensiune secundară, implicată mereu de dimensiunea temporalității, referitoare la obiectul propriu-zis al științei: general/individual. Modelul clasic de științificitate, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de științificitate pe axa atemporal/temporal? Putem deci distinge științe structural atemporale de științe structural temporale? Există însă și o a doua dimensiune secundară, implicată mereu de dimensiunea temporalității, referitoare la obiectul propriu-zis al științei: general/individual. Modelul clasic de științificitate, așa cum era fixat în celebra formulare aristotelică, este legat de general: știința, considera Aristotel, nu poate fi decât o cunoaștere a generalului. Ea se ocupă doar cu ceea ce este comun unei clase de obiecte, și nu de ceea ce este specific
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
asemenea definire a științei? Nu cumva putem concepe și discipline științifice al căror obiect să fie nu o clasă generală de fenomene, ci doar un singur fenomen? Aici este însă implicată o problemă mai gravă. Există un singur model de științificitate sau o pluralitate de modele? În acest capitol voi încerca să pun în evidență diferențele generate de cele două axe invocate mai înainte: temporal/atemporal și individual/general. Considerarea celor două axe sugerează următoarele patru tipuri distincte de științe: Să
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fi explicată și istoria. Explicația istoriei poate ficonsiderară că o desfășurare în timp a explicației oferite de științele generalului. Raționând după modelul fizicii, filosofii secolului al XVIII-lea considerau că întreaga istorie este complet explicabilă prin aplicarea modelului general de științificitate, în măsura în care sunt îndeplinite două condiții: a) cunoașterea legilor care guvernează dinamica lumii; și b) cunoașterea stării inițiale (sau la un moment dat) a acesteia. În acest mod, istoria oricărei comunități umane devine complet inteligibilă, ca orice obiect individual, prin aplicarea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a pune bazele unor științe ale socialului și umanului, inclusiv ale științelor istorice a fost formulată de abia în secolul al XVIII-lea, sub influența exemplarității științelor naturii. Caracteristică gândirii secolului al XVIII-lea era ideea unui singur model de științificitate pentru întreaga cunoaștere. Cunoașterea umanului, în măsura în care vrea să se constituie în știință, trebuie să adopte modelul științelor naturii. Raționalismul caracteristic filosofiei acestei epoci reprezenta un puternic sprijin pentru acest program. Rațiunea reprezintă izvorul universalității, al generalului din comportamentul uman. În măsura în care
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
și istorie, el distinge două tipuri de metode: explicația (Erklärung) și comprehensiunea (Verstehen). Distincția aceasta va fi preluată de William Dilthey, Karl Jaspers și Max Weber. Dilthey a fost cel mai activ susținător al ideii unui tip specific, autonom de științificitate a științelor umane. Marile teme legate de metodologia comprehensiunii au fost formulate de el. Principalele articulații ale proiectului său metodologic sunt următoarele (Dilthey, 1942). În primul rând, obiectul de cercetare al istoriei îl reprezintă individualul, singularul. În istorie nu există
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
i-a sugerat lui Spencer ideea de evoluție, sau invers, Spencer lui Darwin) (Harris, 1968), un lucru este cert. Conceptul de evoluție a societății s-a constituit în ambianța dezvoltării biologiei evoluționiste. Din biologie, conceptul de evoluție venea cu aureola științificității. Societatea putea fi gândită exact în aceeași manieră care s-a dovedit atât de fructuoasă în biologie. El aducea în raport cu perspectiva raționalistă a progresului filosofiei secolului al XVIII-lea speranța de a supune istoria umană unei analize științifice empirice riguroase
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
și societățile umane au trecut de la un tip la altul în mod necesar. Problema este detectarea caracteristicilor obiective afectate de trecerea în timp de la inferior la superior. Succesul conceptului de evoluție nu trebuie însă atribuit în exclusivitate nimbului său de științificitate, ci poate într-o măsură mai mare unui anumit potențial ideologic pe care îl conținea și îl făcea deosebit de acceptabil noii orientări a burgheziei. Societatea însăși reprezintă o realitate supraorganică. Ea este într-o continuă evoluție, după propriile sale legi
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a conferi prestigiu și legitimitate formelor statale curente. A doua evoluție notabilă ține de auctorialitate: numele autorilor manualelor școlare de istorie publicate în perioada regimului comunist nu apar pe copertele cărților, ci doar pe pagina de gardă. Însă, dată fiind "științificitatea" materialismului dialectic, ce rost ar și avea să apară numele autorilor, devreme ce glasul obiectiv al marxism-leninismului nu are nevoie de "portavoci" auctoriale pentru a se face auzit? Fiind produsul absolut al științei obiective, istoria României nu are nevoie de
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
160). După cum au punctat convingător o serie de critici, conceptul de "genocid", așa cum este definit în jurisprudența internațională și literatura de specialitate, nu poate fi aplicat cazului românesc (Shafir, 2007). În concluzie, Raportul este un document care se revendică de la științificitate, dar sfârșește prin a formula capete de acuzare, condamnând comunismul nu pe baza unui probatoriu prezentat în limbajul aseptic, formal și riguros al juridicului, ci exprimat poetic în stilistică metaforică. Critica cea mai temeinică vizează însă faptul că Raportul s-
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]