KorAP: Find »[drukola/base=alocutor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 >

71 matches

Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488

l-ar diferenția de discursul direct sau de discursul indirect: de exemplu, subordonarea de tipul (verb + că), specifică discursului indirect. Însă pot să apară eu și tu (este suficient ca aceste eu și tu să coincidă cu locutorul sau cu alocutorul din discursul care citează). În următoarele rânduri din François Mauriac: Protestă cu o fermitate neașteptată și pledă împotriva lui însuși. Eu nu pot, spunea el, să măsor amploarea greșelii sale200. În acest caz, eu desemnează naratorul, însă nu instanța își

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
fragmente de narațiune și fragmente care descriu gândurile personajelor. A doua caracteristică vizează mai direct partea lingvistică. Am văzut deja că, o dată cu discursul indirect liber, suntem confruntați cu o transpunere a cuvintelor, și nu cu niște cuvinte adevărate adresate unui alocutor: valoarea "expresivă" se păstrează, nu însă și interlocuțiunea, care depinde foarte mult de narator: discursul indirect liber se strecoară în firul narațiunii, integrând totodată și punctul de vedere al naratorului. La rândul lui, monologul interior se desprinde atât de interlocuțiune

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491

rol esențial. Studiile lui Freud despre cuvintele de spirit tendențioase au subliniat strânsa legătură dintre expresiile deocheate și sexualitatea masculină. Pentru autorul Cuvântului de spirit, expresiile deocheate ar fi, la origine, o strategie de substituție imaginară, care satisface locutorul și alocutorul masculini: "Apropoul obscen este destinat inițial femeii și poate fi echivalat cu o încercare de seducție. Dacă un bărbat aflat într-o societate de bărbați se distrează debitând sau ascultând apropouri obscene, atunci el se transpune pe calea imaginației în

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
orale și ale convivialității. Se regăsesc aici cele trei roluri ale povestirii deocheate pe care le evidențiază analiza freudiană (povestitorul, alocutorul complice, femeia agresată), dar povestitorul are în spatele lui un scriitor invizibil, care nu mai întreține nici un raport imediat cu alocutorul, transformat în cititor solitar. În plus, acolo unde enunțarea deocheată se mulțumește, în general, să reia, cu unele variațiuni eventuale, enunțuri deja cunoscute de comunitate (un stoc de glume, de istorisiri, de cântece sau calambururi...), povestirea pornografică pune autorul în

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813

presă, și sistemul onorificelor, specific unor grupuri sociale distincte, cu reguli proprii de adresare: Măria Ta, Alteța Voastră, Sfinția Voastră. Această a doua serie ridică mai multe probleme de uz: fiecare expresie trebuie folosită cu referire la un anumit tip de alocutor, individualizat prin funcția sa într-o enclavă socială. Regulile specifice respectivului grup sunt însă netransparente pentru vorbitorul obișnuit, care adeseori comite greșeli. 1.1. Formulele de adresare Mijloacele lingvistice prin care destinatarul unui enunț este indicat explicit se numesc formule

[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
pot îndeplini diverse funcții sintactice, inclusiv cea de subiect, sunt supuse mecanismului acordului și în vorbire indirectă se transformă în pronume de persoana a III-a. În descrierile sociolingvistice, formulele de adresare sunt un indicator al relației dintre locutor și alocutor, dar și al altor variabile - caracteristicile sociale ale vorbitorului și situația extralingvistică 2. Mai mult decât atât, cultura fiecărei țări sau ideologia momentului 3 explică selecția uneia sau a alteia dintre formule. Caracterul de formulă presupune ca expresiile să aibă

[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
necesară a principiului cooperativității și a raționalității ființei umane 5. Politețea se definește ca o acțiune redresivă, prin care locutorul încearcă să atenueze pericolul ca un act verbal al său, precum o cerere sau un compliment, să afecteze "obrazul"6 alocutorului, face, un concept greu de tradus, desemnând "imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de ceilalți"7. Face conține două serii de dorințe: de a fi integrat unui grup (positive face) și de a-și

[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
III-a. Locutorul își formulează intervenția ca și când destinatarul enunțului ar fi altcineva, iar destinatarul real ar fi persoana despre care se vorbește. Delphine Perret 31 asociază această situație cu trecerea uneia dintre instanțele discursului în nonpersoană, a locutorului sau a alocutorului. În acest sens, îl citează pe Erving Goffman 32, care observa prezența în discursul cotidian a nonpersoanei sociale: servitorul, copiii, persoanele foarte înaintate în vârstă și cele foarte bolnave. Despre ele se vorbește și în prezența lor ca și cum ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
Ce face fata?. Frecvența acestei situații face din enunțul citat un exemplu tipic de baby talk, limbajul pe care o comunitate îl consideră specific copiilor sau conversațiilor cu copiii. În cazul servitorului, locutorul devine nonpersoană; în exemplul de baby talk, alocutorul capătă acest statut. Evitând referirea la sine, vorbitorul suprimă existența vreunei relații personale (întrucât el nu există ca persoană socială) și mărește distanța discursivă. Persoana destinatarului este valorizată prin diminuarea importanței locutorului, prin contrast. Adresarea la persoana a treia apare

[Corola-publishinghouse/Science/85027_a_85813]
Corola-publishinghouse/Science/85023_a_85809

demnitarilor, clișeul vreau să (vă) spun nu are conotația "autoritate", ci îndeplinește o funcție discursivă fatică sau/și emfatică. Stati (1982: 223) menționează, printre enunțurile metadialogice cu funcție fatică, pe cele eu-orientate și tu-orientate, care servesc pentru a atrage atenția alocutorului asupra mesajului transmis în aceeași intervenție, putând fi parafrazate "Anunț al unui mesaj important" . Ele pot să preceadă secvența care trebuie focalizată (Vrei să-ți spun adevărul?, Auzi?) sau pot să o urmeze (știi?, înțelegi? etc.)23; cele mai frecvente

[Corola-publishinghouse/Science/85023_a_85809]
Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732

sînt vizați de ceea ce se spune și pot reacționa eventual; nu sînt considerați destinatari participanții neratificați, adică diferitele instanțe care asistă la schimbul verbal în calitate de ascultători sau de martori. În schimburile diadice, se face deci diferența între destinatari direcți sau alocutori (adică vizați de locutorul prezent) și destinatari indirecți sau ascultători. Determinarea acestor configurații interlocutive are drept repere alternanța schimburilor verbale și prezența regulatorilor. Cu toate acestea, distingerea între diferitele tipuri de destinatari se confruntă cu două tipuri principale de dificultăți

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
acordată actanților comunicării, pentru ca, mai tîrziu, accentul să fie pus pe funcțiile îndeplinite de aceștia. Astfel, O. Ducrot și T. Todorov, în 1972, definesc termenul interlocutor ca element constitutiv al procesului de enunțare reprezentat prin locutor (cel care enunță) și alocutor (cel căruia îi este adresat enunțul). A. J. Greimas și J. Courtès, mai tîrziu, în 1993, numesc interlocutori pe cei doi actanți ai dialogului dintr-un discurs: destinatarul și destinatorul. Ulterior, în definirea termenului accentul este pus pe funcția interlocutorului

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
mai tîrziu, în 1993, numesc interlocutori pe cei doi actanți ai dialogului dintr-un discurs: destinatarul și destinatorul. Ulterior, în definirea termenului accentul este pus pe funcția interlocutorului ca subiect de enunț, adică aceea de a asigura intermitent rolul de alocutor (eu/voi) reversibil în locutor (eu/noi). O perspectivă definițională mai amplă o întîlnim la Patrick Charaudeau, unde termenul interlocutor este definit dintr-o dublă perspectivă: cea a sensului comun și cea a lingvisticii limbii și a lingvisticii discursului. Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
simplu consumator al ideilor sau al informațiilor, el accede la o "manieră de a fi" traversînd o "manieră de a spune". V. etos. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN ÎNTREBARE. Actul de vorbire performat de locutor pentru a obține un răspuns din partea alocutorului este o realitate pragmatică, numită întrebare, noțiune ce trebuie distinsă de cea de "enunț interogativ", care constituie o realitate sintactică, avînd o organizare specifică, o intonație corespunzătoare sau alte mărci distinctive (pronume și adverbe interogative). În cercetarea procesului de comunicare

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
actul de vorbire întrebare și actualizarea acestuia prin structuri (non)interogative; de regulă, întrebării îi corespunde, la nivel sintactic, o propoziție interogativă, dar există și situații în care întrebarea se formulează prin structuri lingvistice care nu presupun un raspuns din partea alocutorului (interogativele indirecte, interogativele retorice). V. act de vorbire, enunț. GA 2005. RN L LANȚ ANAFORIC. Lanțul anaforic este o succesiune de expresii referențiale dintr-un discurs ale căror interpretări referențiale sînt toate condiționate de introducerea anterioară în discurs a aceluiași

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
regulile sale, altfel, se face vinovat de trișare. La fel, cine se servește de limbaj se supune legilor sale. Nu putem ignora faptul că, pe de o parte, orice enunț este formulat în funcție de capacitatea de înțelegere și de evaluare a alocutorului, iar, pe de altă parte, locutorul este, concomitent, în chiar momentul enunțării, emițător și receptor. Oswald Ducrot demonstrează că un anumit enunț, într-o anumită situație de discurs, este susceptibil de sensuri diferite, ce-i pot fi date efectiv. Doar

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
sensuri; acestea depind, în primul rînd, de valoarea referențială a discursului, respectiv, de informațiile pe care acesta le oferă, în funcție de împrejurările în care este folosit. După Dominique Maingueneau, instanța pertinentă în materie de discurs este cuplul format din locutor și alocutor; prezentul enunțării nu aparține doar locutorului, ci este un prezent al interlocuției. Înlănțuirea replicilor în cadrul dialogurilor se fundamentează nu doar pe ceea ce a spus locutorul, ci, mai ales, pe intențiile care l-au condus să spună ceea ce a spus. Procesul

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
ca, în cazul unor formulare tipizate, locutorul să fie cel care semnează, iar nu realizatorul formularului. De aceea, locutorul se distinge de enunțătorul care produce efectiv mesajul, cu posibilitatea de fi considerat un hiperonim al acestuia, și, în aceste condiții, alocutorul este receptorul susceptibil de a fi considerat ca auditorul sau lectorul posibil, iar interlocutorul partenerul într-o discuție. Totuși, distincția dintre locutor și enunțător rămîne incertă în multe modele discursive, deși se poate stabili că, atunci cînd locutorul este considerat

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
să trateze problema polifoniei discursive. Unii cecetători consideră locutorul ca fiind subiectul vorbitor responsabil de actul de vorbire, dar este exterior lui și se opune subiectului care receptează actul de vorbire, fiind și el exterior, reprezentat de interlocutor, receptor sau alocutor. Pornind de la faptul că unele discursuri pornesc de la partide, sindicate sau alte grupuri organizate, în lingvistica franceză s-a propus denumirea locutor colectiv, pentru "individul social general", autor al unei opere discursive. Se pornește în acest caz de la ideea existenței

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
diferiților parametri prozodici (înălțime, ritm) între vorbitori etc. În această viziune, mărcile prozodice nu au un sens referențial precis, ele primesc sens în context, fiindcă sînt indici de contextualizare ce se combină cu alte modalități prin care locutorii semnalează și alocutorii interpretează natura activității în desfășurare, maniera de înțelegere a conținutului trebuind a fi înțeleasă deopotrivă cu maniera în care fiecare frază se raportează la ceea ce precedă și la ceea ce urmează. Se pune accent astfel pe valoarea intențională și interacțională a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
auditori (la o conferință, de exemplu), receptori al căror răspuns la mesajul transmis de emițător este concretizat într-o manieră diferită (în scris). C. Kerbrat-Orecchioni a propus, în 1997, ca denumirea generală de receptor să includă cîteva tipuri distincte de alocutori. Într-o perspectivă comunicativă asupra analizei discursului, P. Charaudeau propune teoretizarea a două tipuri de receptori, individualizați terminologic ca subiect interpretant - cel care primește mesajul și trebuie să-l interpreteze avînd o identitate psiho-socio-lingvistică - și subiect ideal - un subiect destinatar

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
terminologic ca subiect interpretant - cel care primește mesajul și trebuie să-l interpreteze avînd o identitate psiho-socio-lingvistică - și subiect ideal - un subiect destinatar construit de actul enunțării și care satisface dezideratul decodării adecvate a intenției de comunicare aparținînd locutorului-emițător. V. alocutor, destinatar, interlocutor. DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. MT REFERENT. Se numește referent obiectul, fenomenul sau procesul din realitatea extralingvistică la care trimite semnul lingvistic, așa cum a fost delimitat de experiența unui grup uman. Referentul (sau desemnatul) nu trebuie conceput ca

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
atunci cînd produce sau înțelege enunțul în situațiile de comunicare. De aceea, s-a încercat o diferențiere a rolului din aceste situații, pe de o parte, locutorul, emițătorul sau enunțătorul și, pe de altă parte, receptorul, auditorul, interlocutorul, destinatarul sau alocutorul. Pentru a realiza clasificarea acestor denumiri, au fost propuse două criterii care se intersectează în parte: 1) opoziția dintrte locutorul extern și locutorul intern al discursului și 2) opoziția producere - recepție. În primul caz, se pleacă de la ideea că, în

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247

Pentru a ceda cuvântul, vorbitorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările, directivele, scuzele, invitațiile, ofertele sunt acte de vorbire care cer, conform principiului perechilor de adiacență, producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul); (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvențe de apel adresate interlocutorului - vocative, întrebări de confirmare); (iii) să recurgă la un contur intonațional terminal; (iv) să tacă; (v) să-i ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl privește fix, îl invită prin mimică

[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
ca termen generic pentru diverse stări afective, fără a face disocierile curente din psihologie (emoții, sentimente, pasiuni, afecte, stări etc.). Emițătorul își concepe monologul din perspectiva destinatarului potențial; în cazul monologului oral (nu scris), emițătorul poate monitoriza vizual și auditiv alocutorul și își poate reorganiza în permanență mesajul în funcție de reacțiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Emițătorul produce acte de limbaj prin creație și imitație. El folosește în mod creativ limbajul, producând enunțuri personale

[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]