756 matches
-
pentru a asigura perpetuarea statutului individului, colectivității și naturii În ansamblul ei. Această constantă este sintetic exprimată (chiar dacă prin referire numai la sistemul relațiilor politice) de P. Stewart și A. Strathern (2004, p. 197): În termenii relațiilor de putere, identificăm ambivalența puterii. ș...ț Cei care dețin puterea politică se tem de vrăjitoria care ar putea veni de la supuși, pentru că Își Închipuie că aceștia sunt geloși pe bogăția și prestigiul lor. În mod reciproc, oamenii obișnuiți gândesc că cei puternici au
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
o relație prestabilită, ierarhizată și În mod unilateral antagonică. El Își propune să limiteze efectele negative care emană din polul superior și, În același timp, să obțină acceptul acestuia de a favoriza metamorfoza lui B În A. Mai profundă este ambivalență care marchează relația dintre imolare și consacrare. Așa cum a observat J. Gernet ( În analiza ritului Bufoniei din Atena antică): „Orice sacrificiu comportă un sacrilegiu: actorii se acuză aici pentru faptul că victima este un obiect al venerației și interdicțiilor. Căci
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
boul se desemnează pe sine Însuși ca victimă a sacrificiului. Omul care lovește este tot atât de ambiguu, el fiind „ucigașul boului”, dar, În același timp, și preotul lui Zeus Polieus, sacrificatorul calificat (M. Detienne, 1997b, pp. 145-146). O altă sursă de ambivalență provine din intruziunea actului violent, sângeros, În sistemul comunicării cu sacrul. Imolarea victimei este un gest de distrugere, asemănător aceluia specific crimelor, războiului sau vânătorii. Cum poate fi Împăcat gestul sângeros și distrugerea unui animal util, devotat omului, cu ideea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
În jurul unei inițieri-sacrificiu, include numeroase alte rituri de trecere, plasate atât la nivelul corpului social, cât și la cel al Întregii naturi. Inițierile Îi plasează pe cei care iau parte la aceste ritualuri Într-o poziție de „interstițiu”, caracterizată prin ambivalență: această poziție este definită de atribute precum pericolul, poluția, excesul, haosul, puterea fără limite, purificarea. În termenii consacrați de Mary Douglas (1965, pp. 96-97), inițiații aflați În etapa liminală sunt definiți de puritate și pericol: Pericolul rezidă În stările de
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
a fost supus unor operații de represiune, marginalizare, sublimare estetică și fragmentare („Totul ne invită să privim carnavalul modern ca pe un ecou muribund al sărbătorilor antice de tipul saturnaliilor” - R. Caillois, 1975, p. 233). Ceea ce Înseamnă că elementele de ambivalență și contestare Încă prezente În carnavalul contemporan nu ar reprezenta altceva decât ecoul confruntării dintre arhaic și modern, rural și urban, masele populare și grupurile conducătoare (D. Fabre, 1984; D. Gilmore, 1998, pp. 11-15; M.J. Goldwasser, 1987, vol. III, pp.
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
este acela al uniformelor din parada militară de ziua națională. Din contra, câmpul carnavalului este eterogen și adesea costumele extravagante conțin combinații care sunt total În afara „gramaticii” culturii de zi cu zi a brazilienilor (R. Da Matta, 1991, p. 40). Ambivalența funcțională a măștii (poate fi folosită atât În cele mai solemne rituri politice sau magice, cât și În cele mai hilare contexte carnavalești) este dublată de combinația măștilor. Punând În antiteză costumarea solemnă specifică paradelor militare („uniforma de gală” care
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
exprimare a rezistenței față de mai-marii zilei, o tehnică de contestare socială ce poate conduce la revoltă fățișă, un fel de rebeliune, miniaturală ca mijloace de luptă socială, dar efectivă ca rezultate; c) modelul simbolic (hermeneutic): carnavalul este „o celebrare a ambivalenței”, care afirmă atât dezordinea, cât și ordinea, care contestă organizarea socială, dar o și confirmă, care aduce În scenă atât simboluri ale diferenței, cât și metafore ale unității sociale. În prima versiune, promovată, pe urmele lui É. Durkheim, de M.
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
rostit un discurs, a decorat o femeie care, În ciuda unui handicap, era o prezență activă În viața comunității și a răspuns Întrebărilor presei. După cum observă M. Abélès (1990a, p. 132), vectorii simbolici ai unei astfel de ceremonii sunt Încărcați de ambivalență: Atunci când analizăm vizita lui F. Mitterand, dubla dimensiune a ritualului apare cu claritate: pe de-o parte, un grad Înalt de formalism, pentru că toate acțiunile sunt codificate, de la tăierea panglicii, la depunerea coroanelor de flori, la onorul dat noilor cavaleri
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
accepțiuni ale termenului, trecute în revistă în această parte introductivă, este, indiscutabil I. L. Caragiale, despre care mai toate comentariile, în notă elogiatoare sau denigratoare, lasă să se înțeleagă că "râde și mușcă în același timp", că derutează și captivează prin ambivalența mesajului deopotrivă senin și grav, vesel și trist, indiferent și combativ, chiar și în cele mai neutre dintre texte. Deși nu foarte frecvent, atunci când gravitatea neregulilor perpetuate în mod absurd și urbanitatea ironiei sau a zeflemelei i se pare că
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
degajat și ținuta cea mai extravagantă; prin constituție e mai aproape de mama sa, și oricare i-ar fi dispoziția, el nu se ferește niciodată de a provoca râsul.197 Din genealogia și caracterizarea metaforică propusă de Addison reiese eterogenitatea și ambivalența factorilor declanșatori ai umorului, responsabili de natura sa contradictorie, proteică. Esențială este mai ales combinația de afectivitate cu raționalitate, caracterul de "Ianus bifronte" (Pirandello) asupra căreia insistă cei mai mulți cercetători. R. Escarpit, de pildă, susține că umorul, acoperind îndeosebi regiunile conștiente
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
lui Caragiale, denotă mai degrabă tendința de ingenuă delectare umoristică pe seama spectacolului uman și pune sub semnul unei fugare dispoziții sufletești mărturisirea violentă de tipul "Îi urăsc, mă!". Lucrurile pot fi interpretate chiar și invers, dacă ținem cont de evidenta ambivalență caracterială a acestui scriitor, responsabilă, de altfel, și de abordarea literară din unghi umoristic prezentă incidental în opera sa. Astfel, în comedii, urme ale comicului de tip umoristic se întrevăd în paginile consacrate lui Pristanda, Cetățeanului și Catindatului. Profilul umoristic
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
punând în raport de contiguitate maxima fidelitate realistă cu transfigurarea, Mircea Tomuș găsea formula integratoare potrivită: "Specificul caragialian presupune iluzia feliei de viață, a fotografiei, dar această iluzie se realizează, paradoxal, tocmai cu materialul și elementele unei violente transfigurări"6. Ambivalența metodei artistice este în acord cu dubla funcționalitate a textului caragialian, de redare fidelă a unor împrejurări limitat istorice, sondând, în același timp, substratul etern-umanului. Obiectivă și subiectivă totodată, realistă, dar și fantastică, alcătuită simetric din comic și tragic, opera
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de botez, Mai. Configurarea dimensiunii interioare completează în spirit modernist fișa caracterului, umanizându-l, dar presupune, în același timp, și glisarea din zona satiricului în cea a melodramei, fandată abil prin replica din final (" Am calculat totul"), care poate revalida ambivalența și echivocul din structura unui astfel de personaj care-l făcea pe Caragiale să exclame: "Al dracului Mitică!". Mai puțin cunoscuta schiță caragialiană O blană rară, pare a prefigura in nuce, profilul astfel interiorizat al unui Mitică-Mișu sensibil, măcinat de
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Urmuz, op. cit., p. 24. 110 Idem, p. 48. 111 Idem, p. 74. 112 I. L. Caragiale, Opere, III, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, ed. cit., p. 354. 113 Urmuz, op. cit., p. 56. 114 Dan C. Mihăilescu inventaria, între alții, atributele ambivalenței din comportamentul și caracterul lui Caragiale, pe pagini întregi din articolul Fascinația și comedia puterii, apărut în Revista de Istorie și Teorie Literară, I, nr, 21, 1994. 115"It makes us suddenly discover the absurdity of the familiar and the
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
căutarea cetății"). Conducerea orașului se înfățișează astfel ca o prismă a interogațiilor noastre în privința modurilor, mai mult sau mai puțin democratice sau republicane, de a gândi liantul social. Analiza incidențelor concrete permite reformularea acestor orientări într-o manieră care depășește ambivalența obișnuită, pentru a o converti în obiect de deliberare. PROLOG: tendința istorică de scădere a autonomiei politice a orașelor De aproximativ douăzeci de ani, răspunsurile date crizei urbane sunt asociate în mod explicit cu necesitatea reînnoirii civice. Colocviile celebrează oportunitatea
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
dezorientată parcă, fără culoare, părul ei ud leoarcă m-au făcut să mă gândesc o clipă la scheletul mamei din Psycho al lui Hitchcock, dar imaginea voit terifiantă din film a fost pe dată transferată asupra lumii, cu spaimele, cu ambivalența ei. Mai importante sunt ultimele trei versuri, care nu se dezmint în nimic din tot ce am scris. Mila pentru lumea pe care ploaia o întinează cu astfel de pete întunecate mă copleșește. Vorbești de distopie, și se poate ca
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
de educație și de formare pentru rolurile adulților. În sfârșit, există autori care susțin nu numai că adolescența este prezentă în toate societățile, ci și că ea corespunde unei perioade de învățare și de restructurare a rolurilor sociale, marcată de ambivalența menținerii unei anumite subordonări față de adulți și de pregătirea pentru vârsta adultă. Indiferent de gradul de dezvoltare al societății, adolescența ca stadiu al dezvoltării individului este prezentă, dar manifestările sale sunt foarte diverse. II.2 Adolescența sau ” În căutarea unei
Instituţia şcolară şi formarea adolescentului by Andreea Lupaşcu () [Corola-publishinghouse/Science/1226_a_1882]
-
IV -a și a VI -a. S-a observat ă elevii cu performanțe scăzute din clasa a VI -a aveau cea mai mare nevoie de a primi ajutorul profesorului, dar și cea mai accentuată reținere de a-l solicita. Această ambivalență a elevilor (au nevoie de ajutor, dar nu îndrăznesc să spună) se acutizează la adolescență, când devin preocupați de felul cum sunt percepuți de colegi, dar și de beneficiile și costurile de a solicita ajutor). În cazul în care profesorul
Instituţia şcolară şi formarea adolescentului by Andreea Lupaşcu () [Corola-publishinghouse/Science/1226_a_1882]
-
blană de focă / și imediat după aceea / săniile pornesc din partea de sus a sânilor / trasează în goană lungi semne sângerii”. Discursul liric e mai puțin segmentat, eliptic și abrupt, conservându-și totuși adresa directă, tensiunea și urgența căutărilor, cum și ambivalența. Căci există în versurile lui P. un paradox al nihilismului, și nu întîmplător este citat Emil Cioran, „scepticul de serviciu” al veacului trecut. Fără să își confecționeze iluzii facile din paravane și ocheane colorate, poetul se află angajat într-o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288915_a_290244]
-
rușii puteau mătura Europa. Poate că n-ar fi făcut-o, dar nu era o posibilitate pe care s-o ignori”. Dar se putea conta pe americani? Diplomații britanici nu uitaseră Legea de neutralitate din 1937. și, desigur, Înțelegeau perfect ambivalența americanilor În materie de angajamente În străinătate, fiindcă și ei fuseseră cândva În aceeași situație. De la jumătatea secolului al XVIII-lea până la trimiterea Corpului Expediționar Britanic În Franța, În 1914, englezii preferaseră să lupte „prin procură”: fără o armată permanentă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost arestați, dintre care 1.400 condamnați la ani grei de Închisoare. Două sute de „agitatori” au fost Împușcați. Revolta din Berlin a fost pentru Bertolt Brecht ocazia unicului dezacord literar deschis cu regimul comunist pe care - nu fără o anumită ambivalență - Îl susținea: După revolta din șaptesprezece iunie secretarul Uniunii Scriitorilor a-mpărțit broșuri pe Aleea Stalin În care era scris că poporul și-a pierdut, pentru mult timp, Încrederea În guvern. N-ar fi mai simplu atunci ca guvernul să dizolve
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și urmărită cu Îndârjire de cabinetul lui Hans Modrow, a fost abandonată, iar la alegerile organizate În grabă În martie 1990, candidații creștin-democrați au susținut unificarea. „Alianța pentru Germania” a câștigat 48% din voturi: social-democrații, dezavantajați de bine cunoscuta lor ambivalență În această privință, au avut doar 22%1. Ex-comuniștii (acum Partidul Socialismului Democratic) au obținut un onorabil 16%. Dar Alianța ’90, o coaliție a foștilor disidenți, inclusiv Neues Forum al lui Bärbel Bohley, a câștigat doar 2,8%2. Primul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
experimentate numai în anumite condiții vis, transă, extaz"5. În teoria cu tentă cognitivistă propusă de Hofstätter persistă o ambiguitate structurală și fondatoare deopotrivă: simbolismul constituie deopotrivă "schema universală" inaccesibilă, dar și manifestarea ei proteică. În același timp, există o ambivalență constitutivă, pe care, simbolismul ca atitudine mentală, o presupune, exprimarea inefabilului se realizează simultan cu o hermeneutică a lui, mijloacele de expresie devenind și instrumente ale unei forme de cunoaștere, de inserție, care nu mai face apel la rațiune, ci
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
compoziție "Vârful cu dor", (inventar 1097). "Inventarul" este revelator pentru ponderea pe care a avut-o această lucrare în cuprinsul operei artistului. Capitolul V V.1. Misticism și alte inefabile simboliste Fenomenul decadent care caracterizează sfârșitul secolului XIX prezintă aceeași ambivalență fondatoare la nivelul relației cu religiosul. Sfârșitul secolului al XIX-lea aparține pozitivismului și raționalismului, dar și unei resurecții a religiosului sub forma misticismului, a ereziilor estetizante, precum catolicismul rozacrucian de coloratură dandy al lui Joséphin Példan, sau a ermetismelor
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
edificării creației artistice. În mod evident, această tensiune se joacă în jurul abiguității figurii feminine pe baza asocierii măreției creației cu sacrificul de sine, a frumuseții cu supliciul. Tema simbolisto-decadentă a investirii sacrificiale în artă, ca secretă soteriologie, este recuperabilă din ambivalența feminității ca factor emulativ, deopotrivă Muză și Meduză, femme fragile și femme fatale. Interesantă aici este și impresia de mască mortuară, contrastând paradoxal cu o fluditate acvatică a acestui chip, aflat parcă în transă onirică. Acest dinamism înghețat, devenit instantaneu
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]