332 matches
-
de euforie, - mireasma - domină discursul, construit din modulații ale acestui singur motiv, în câteva versuri ce atribuie în chip insolit obiectului parfumul - stare evanescentă a materiei, permițând sugestia deplinei osmoze între eu și univers peste orice limită, de unde și structura anaforică a ultimei secvențe, ce precipită ritmul asocierilor: dar e mireasma ca un fior e mireasma sunt oglinzi cu parfum de garoafe sunt oglinzi cu parfum de busuioc sunt oglinzi prinse cu agrafe sunt oglinzi care nu se văd deloc cum
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ample, conservă un ritm sensibil, mai variat și mai capricios decît în poezie, însă un ritm care se impune imediat cititorului. Prozatorul conservă de asemenea toate atributele convenționale ale versului, utilizînd fără reținere aliterațiile și asonanțele, repetițiile sub diferite forme (anaforice și epiforice), paralelismele, refrenele, cuvintele-cheie prin care se marchează dominanta semantică, pentru a nu mai vorbi de toată galeria figurilor semantice (între care se detașează comparația, nu metafora - ca în poezie). Rezultă un gen de proză cu totul personal, neîntîlnită
„À la recherche du temps perdu” avant la lettre by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/6149_a_7474]
-
reprezintă o prelucrare asumată. Cantitatea de poeticitate nouă adusă de scriitorul român covîrșește uneori textul-bază. În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică, adică într-o proză cu cîteva trăsături stilistice marcate: repetiții anaforice și epiforice, ritm de diferite facturi, revenirea unor cuvinte-cheie, interogații și exclamații retorice etc. Versificîndu-l, Dosoftei aduce poemul sacru la o formă inedită. În varianta poetului român se află imbricate trei categorii diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor
Apariția poeziei românești culte: Dosoftei (1623-1692) by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/4307_a_5632]
-
este preluat destul de des de o întreagă serie de elemente lexicale specifice. Pentru a asigura coeziunea textului, explicitînd relațiile dintre elementele evocate, un cuvînt o dată introdus reapare însoțit de un semn de recunoaștere sau e substituit de un așa numit anaforic: un doctor... doctorul/ acel doctor... el/ acela. În același scop, se folosesc și anumite participii adjectivate și substantivizate, de genul: respectivul, numitul, pomenitul, citatul - care apar și în îmbinări mai mult sau mai puțin stabile, în variante compuse cu sus
Respectivul, împricinatul ... by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/17197_a_18522]
-
mai curînd negativ al obiectului despre care se vorbește, obiect nu numai al discursului sau al discuțiilor, ci chiar al unui gen de proces juridic. De la această interpretare vine, probabil, un element mai nou în seria de instrumente ale conectării anaforice: împricinat. În registrul colocvial, cuvîntul devine un substitut glumeț al lui respectiv: atestările scrise de mai jos provin, e drept, de la un singur publicist, dar cîteva exemple orale îi confirmă o oarecare circulație - în forma adjectivală - "vă mai zicem doar
Respectivul, împricinatul ... by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/17197_a_18522]
-
fac unile ca d’alte acestea". Rezumarea situațiilor nu e lipsită de simț ludic: "dumnealui ( ...) au cumpărat ce n-au știut, cum și vânzătorul i-au vândut ce n-au avut". Modernitatea lingvistică a textelor se manifestă în minuțioasa trimitere anaforică (numitul hoț, acel..., mai sus numiții, anume...), sau în sistemul, perfect identic cu cel din prezent, de marcare a distanței epistemice, prin cum că și modul condițional ("amăgindu-l cum că hoțul ar fi țigan al dumnealui"); ca și prin
Citind anaforale by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/13871_a_15196]
-
răpedziră. Ce, precum să dzice cuvîntul (Fată munții și născură un șoarece), că pre cîtă groază arătară atîta de batgiocură rămasără“ (Partea a IV-a). Autorul asigură prozei sale un ritm de diverse proveniențe. La loc de cinste găsim repetițiile anaforice, epiforice, ca și îmbinarea cuvintelor după accentul lor natural, pentru a se crea un ritm fonetic. Dar Cantemir are la dispoziție și mijloace de ritmare mai subtile: este maestru în formarea lanțurilor de sinonime totale sau parțiale, creînd astfel și
Barocul pe malul Bosforului: DIMITRIE CANTEMIR by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/4073_a_5398]
-
mult remarcată, a formei feminine cu valoare neutră asta, acceptată și în alte registre cînd e cuprinsă în expresii și îmbinări relativ stabile ("Asta e situația", "Asta e tot" etc.), celelalte continuă să fie puternic marcate. Utilizarea lor ca elemente anaforice (care trimit la un referent deja menționat în text) merită să fie studiată în mod mai amănunțit în sistemul limbii române. Analiza unui număr mare de texte scrise și de conversații orale ar putea stabili criteriile mai puțin evidente ale
Ăla by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/15844_a_17169]
-
determinant, la fel de mult ca de o indicare deictică, evident nepoliticoasă ("Cine e ăsta?"). Cazul deictic e foarte clar: anularea sau obiectualizarea individului prin persoana a III-a și demonstrativ e în multe limbi percepută ca grav nepoliticoasă, chiar agresivă. Cazul anaforic e mai complicat: cît timp cel desemnat nu are acces la formulă, ea poate fi considerată pur și simplu funcțională și neprotocolară (de pildă: "ăia de la poștă"); atunci cînd cel în cauză o "interceptează", reacția sa e adesea negativă (poate
Ăla by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/15844_a_17169]
-
într-un text descriptor Ocularizarea actorială este atunci cînd în text sînt prezente mărci de selecție perceptivă, precum verbe de percepție (a zări, a privi...), posesivele de persoana a 3-a (la stînga sa), deictice spațiale legate de un pronume anaforic al actorului (în față). Ocularizare zero este atunci cînd coordonatele spațiale sînt independente de poziția descriptorului: localizatori non-deictici (în vîrful, la baza), elemente informatoare geografice (nume de străzi, de locuri...). Vectorizarea spațiului în raport cu descriptorul În acest caz trebuie făcută distincția
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
sînt cu precădere metafore alternative antropomorfe, zoomorfe sau reificatoare, în funcție de tipul de modalitate pe care autorul vrea să o instaureze în această relație locuit-locuitor (tematica "bestiei umane", a omului-plantă, a omului-mașină). Ph. Hamon, 1972, p. 484 b) conferirea unei caracteristici anaforice descrierilor (redundanță) sau cataforice (previzibilitate), făcînd din secvențele descriptive locuri așa-zis textuale în care sensul este reluat pentru a fi mai bine înregistrat de memoria cititorului. Astfel, în Bestia umană, după ce Flore i-a reproșat lui Jacques interesul prea
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
un ten, un trup și o față care sînt, respectiv (tematizare + aspectualizare sub formă de proprietăți): în orbite, vinețiu, uscățiv, slab. Ultimele fraze din cele două portrete ale lui La Bruyère nu mai trec prin tematizare. Ele trec direct prin anaforicul "El" la cele două teme-titlu pentru a conferi o singură proprietate (aspectualizare) fiecăreia: bogat vs sărac. Această operație este la limita reformulării 2 (operația de asimilare descrisă mai sus) lui Giton în bogat și a lui Phédon în sărac (deci
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
avea ochi negri și părul lung unduind pînă la șolduri... ea se numea Nazaré Pereira. Télérama, nr.1665, 9-12-1981, p. 45 Structura secvențială a celui de-al doilea paragraf este următoarea: tema titlu "o tînără" este de trei ori reluată anaforic în cea de-a doua frază: "ea... ea... ea..." . Prima frază dezvoltă, sub forma unui predicat funcțional, o primă proprietate a temei-titlu, celelalte predicate fiind calificative; și, în final, cele trei reluări anaforice corespund, fiecare în parte, unei macro-propoziții. Ceea ce
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
o tînără" este de trei ori reluată anaforic în cea de-a doua frază: "ea... ea... ea..." . Prima frază dezvoltă, sub forma unui predicat funcțional, o primă proprietate a temei-titlu, celelalte predicate fiind calificative; și, în final, cele trei reluări anaforice corespund, fiecare în parte, unei macro-propoziții. Ceea ce poate fi rezumat astfel: Acest exemplu prezintă interesul de a dezvolta, concomitent, cele patru macro-propoziții descriptive, despre care s-a vorbit mai sus. Începutul articolului se caracterizează printr-o amplă punere în situație
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
ales asupra celei de-a doua, care este și cea mai lungă din text și al cărei tratament este facilitat de structura sa internă și reluarea în paralel: "una din acele pălăriuțe...// într-un cuvînt, unul din acele sărmane lucruri...". Anaforicul "ceea ce... era" face trimitere la "șapca", apărută în poziție rematică în P1. Prin anaforă și combinarea cu "una din acele", șapca este ridicată la rangul de temă (temă-titlu) a frazei și a paragrafului. Avem de-a face aici cu două
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
Gustave Flaubert, Doamna Bovary, p. 24 P3 apare ca o suită de trei sub-fraze marcate prin punctuație și doi conectori: P3; PE URMĂ P3'; APOI P3''. Structura frastică este la fel de importantă ca și pentru P2. Tematizarea, în sensul praghez, plasează anaforicul "ea" după predicatele care dezvoltă macropropoziția Pd. PROPR. După tranziția verbală cu cele două prelungiri ale ei vin de această dată cele două dezvoltări ale lui Pd. PART și Pd. ASM, cu respectivele lor aspectualizări. Se dă macro-schema "frastică": Temă
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
pe un șir de stînci înalte înconjurat de ape, se ridică un grandios castel feudal a cărui incintă, formată din treisprezece turnuri masive, se numără printre cele mai importante din Europa. b) Justificarea pauzei narative în roman printr-o focalizare anaforică a evenimentelor anterioare și o anticipare a evenimentelor ce urmează: Deoarece ultimele evenimente ale acestei povestiri au depins de dispunerea locurilor în care s-au petrecut, este absolut necesar să oferim o descriere minuțioasă, fără de care deznodămîntul ar fi dificil
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
unor jurnaliști). ANAFORĂ (în opoziție cu CATAFORĂ) După domeniul de utilizare (stilistică sau sintaxă), teremenul de anaforă își schimbă sensul. În stilistică desemnează repetarea unui cuvînt sau grup de cuvinte la începutul unor versuri sau fraze succesive. În sintaxă, elementul anaforic trimite la contextul lingvistic anterior (pronumele la nume, termenul generic "problemă", "fapt", "chestiune" la paragraful precedent). ANALIZĂ De la Louis Hjelmslev termenul desemnează ansamblul procedurilor utilizate în descrierea unui obiect semiotic considerat ca un tot de semnificație. Această descriere este considerată
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
lași codrul tot în floare / Și te duci când vine vara, / Și nu cânți în codru seara?"292 Enunțurile descriptive, diminutivale, retorica explicită, construită pe baza personalizării verbale și nominale, transformă discursul monologat în discurs dialogic, făcând posibilă prezentarea directă, anaforică: "Cuculeț cu pene sure, / Ce lași lenea să te fure, / Ce nu cânți colea pe cracă / De urât ca să-ți mai treacă. / Ai vreun dor, ai vreo durere, / N-ai ce inima îți cere? N-ai destulă pană-aleasă / Ori vreo
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
nu este suficient pentru obținerea semnificației literale a unui cuvânt care este parte a propoziției. 2.1.2. Textul/discursul - context pentru cuvânt, expresie, propoziție În Încercarea de a explica semnificația unor fenomene lingvistice cum ar fi referința definită și anaforică, elipsa, presupoziția, comentariile eliptice, pronominalizarea ș.a., cercetătorii au fost nevoiți să depășească granițele propoziției. Așa cum am văzut Într-unul din exemplele mai sus menționate, contextul la nivelul propoziției poate să nu conțină informațiile necesare dezambiguizării semnificației unui cuvânt sau expresii
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
referentul corespunzător semnului lingvistic căldura asta nu este căldura pe care interpretul o poate percepe la t0, ci o altă căldură. Identificarea referentului nu poate veni decît de la semnul indexical asta; acesta Însă nu trebuie interpretat ca demonstrative, ci ca anaforic. El nu trimite la un co-text anterior, În care referentul este explicit menționat, ci la un mediu cognitiv Împărtășit. Aici interpretul identifică următoarea ipoteză În ultima lună de zile a fost excesiv de cald. Această ipoteză nu mai intră În contradicție
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
gramaticale. Printre principalele mijloace de realizare a coeziunii limbajului politic se numără: * elipsa verbală, constând în suprimarea unor semne verbale exprimate anterior și ușor decodabile; * folosirea conectorilor discursivi: conjuncții, adverbe și locuțiuni adverbiale, cu funcție transfrastică; * utilizarea proformelor, cu funcție anaforică, respectiv cataforică (pronume, adverbe și locuțiuni adverbiale care, fie reiau o informație exprimată anterior, fie o anticipează); * prezența deicticelor; * unitatea sistemului pronominal; * omogenitatea exprimării modurilor și timpurilor verbale; * întrebuințarea conjuncțiilor (copulative, disjunctive, coordonatoare); * practicarea formele de reiterație (paralelisme, anafore); * recurența
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
unei idei și prezintă valențe eufonice remarcabile. f) Anafora constă în folosirea unui pronume care are același referent cu un termen anterior. În accepție retorică, anafora definește repetarea unui cuvânt sau a unei expresii la începutul unor propoziții succesive. Relația anaforică are la bază principiul echivalenței semantice. g) Epifora procedeu retoric care constă în repetarea aceluiași cuvânt sau expresii la sfârșitul unor propoziții succesive. h) Acumularea procedeu retoric care face legătura între structuri care prezintă asemănări sintactice și semantice parțiale. Conectorul
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
sensibilă în spațiul creației literare, își găsește manifestarea deplină în cadrul articolelor jurnalistice, având ca scop susținerea concepției social-politice a gazetarului. Limbajul publicistic eminescian are o cadență interioară care își trage sevele din perechile de rime care punctează textele, din exprimarea anaforică și din jocul de cuvinte pe care îl exersează gazetarul, în căutarea celor mai potrivite mijloace de semnificare. Construite pe calapodul unor simetrii savante, articolele valorifică valențe ritmice eufonice care imprimă textului tonalități emfatice: "Cu cât trec una după alta
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
reală, mai ales când n-a fost acest drept istoric cauza intrării noastre în război, mai ales când am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim (s.n.)"364. În funcție de poziția pe care o ocupă față de elementul substituit, distingem între substitute anaforice și substitute cataforice. Relațiile de tip anaforic presupun reluarea printr-un substitut a unui antecedent: " Sentimentul de naționalitate al poporului român e prea viu pentru ca guvernul lui să poată face abstracțiune de dânsul"365; relațiile de tip cataforic vizează anticiparea
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]