148 matches
-
Ceea ce înseamnă, în definitiv, că această „civilizație a consumului” este o civilizație dictatorială. Pe scurt, dacă noțiunea de fascism înseamnă samavolnicia puterii, „societatea de consum” a realizat pe deplin fascismul. (...) Un rol marginal. De aceea am spus că a reduce antifascismul la o luptă împotriva acestor oameni înseamnă a comite o mistificare. Pentru mine, chestiunea este foarte complexă, dar și foarte limpede: adevăratul fascism, am spus-o și o repet, este cel al societății de consum, iar creștin-democrații s-au pomenit
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
rea, cea mai josnică, cea mai rece și mai nemiloasă. Deoarece este o intoleranță mascată de toleranță. Deoarece nu este adevărată. Deoarece este revocabilă ori de câte ori puterea simte nevoia s-o facă. Deoarece este adevăratul fascism din care se trage apoi antifascismul manierist: inutil, ipocrit, în linii mari, plăcut regimului. L’Europeo, 26 decembrie 1974 Hotărârea pripită a țapului ispășitortc "Hotărârea pripită a Țapului ispășitor" Insist. Casalegno 1 se comportă exact cu agresivitatea inconștientă a unui răufăcător sau a unei curve. Explic
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
banal pe care putea să-l etaleze doar el, dat fiind că toți gândesc și au gândit dintotdeauna că în Italia există o componentă fascistă „perenă”. „Doctrina mea foarte recentă” spune tocmai contrariul; că fascismul a luat sfârșit (și deci antifascismul e zadarnic), deoarece îl înlocuiește ceva mai rău: puterea consumistă și ideologia sa hedonistă. Într-adevăr, Casalegno însuși îmi atribuie că am spus „acela era un fascism arhaic, care de-acum aparține arheologiei, și nu politicii”. Îți trebuie o bună
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
1974. Altă previziune a victoriei la „referendum” 42 Martie 1974. Gol de Caritate, gol de Cultură: un limbaj fără origini 44 10 iunie 1974. Studiu asupra revoluției antropologice în Italia 49 24 iunie 1974. Adevăratul fascism și, prin urmare, adevăratul antifascism 54 8 iulie 1974. Îngustimea istoriei și imensitatea lumii țărănești 59 11 iulie 1974. Amplificarea „schiței” de revoluție antropologică în Italia 64 16 iulie 1974. Fascismul antifasciștilor 73 26 iulie 1974. În ce sens să vorbim despre o înfrângere a
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
Libîration (Zori întunecate. Partidul Comunist Francez în momentul Eliberării) (Presses de Sciences-Po, 1993). Le Communisme, une utopie en sursis (Comunismul, o utopie amânată, Larousse, 2001) și La Joie douloureuse. La libîration de la France (Bucuria îndurerată. Eliberarea Franței; Complexe, 2004) • Anticomunism; Antifascism; Război; Eliberare; Rezistență; Simbolistica comunistă. STÉPHANE COURTOIS, istoric, director de cercetări la CNRS (Sophiapol-Paris-X). Specialist în problemele comunismului francez și internațional și în problemele totalitarismului, director al revistei Communisme, director al colecției „Democrație sau totalitarism” (Le Rocher), este autorul a
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a ajuns la putere și că a fost obligat să trăiască într-o democrație l-a împiedicat să-și dezvolte acest potențial până la dimensiunile extreme atinse de partidele-stat. Valorificând în felul său victoria sovietică împotriva nazismului și folosind ca pretext antifascismul, PCF s-a făcut heraldul comunismului sovietic. El a refuzat să admită că, în Europa Centrală și de Răsărit, eliberarea de nazism n-a însemnat liberate. și până și în ianuarie 2006, el a protestat cu furie împotriva unei rezoluții
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
o pune la punct în toate secțiile naționale. Una din axele majore ale sale este propaganda în favoarea URSS iar apoi, după 1945, în favoarea țărilor „socialismului real”. Toate PC preiau marile campanii orchestrate de Moscova, dintre care unele sunt deosebit de reușite: antifascismul* în anii 1930, când comunismul german Willi Mönzenberg generalizează noi ritualuri - pumnul ridicat, opus brațului întins al naziștilor -; lupta pentru pace* în timpul Războiului Rece*, cu porumbelul lui Picasso; Revoluția culturală* din 1966, cu Mica Cărticică Roșie a lui Mao; antiimperialismul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
considerând că „în Peru nu există o burghezie progresistă, cu o sensibilitate națională, care să se poată proclama liberală și democratică”. Mariategui extinde această analiză la întreaga Americă Latină: revoluția latino-americană nu va putea fi decât socialistă. Stalinism, front și antifascism începând din 1934, IC abandonează linia sa sectară „clasă contra clasă” și inițiază strategia sa antifascistă, implicând colaborarea comuniștilor cu forțele democratice și moderarea discursului său. Această politică este impusă de situația europeană și nu ține cont de condițiile specifice
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în 1924 de către avocatul genevez Thîodore Aubert, prezentă în mai mult de douăzeci de țări, care-și multiplică publicațiile - la Revue internationale antibolchîvique (1926), la Revue anticomuniste (1938) - și încearcă să influențeze elitele politice și din presă. De la anticomunism la antifascism Instalarea lui Hitler la putere îl incită pe Stalin* să se apropie de Franța și de Societatea Națiunilor (SND) să adopte în 1934 politica frontului popular*; ca urmare, anticomunismul se atenuează puțin câte puțin, atât pe planul relațiilor interstatale, cât
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
PC german și prin asasinarea mai multor mii de comuniști, între 1933 și 1939 -, cu atât încrederea în Stalin crește, iar mișcarea comunistă iese din izolare. în Franța, Frontul Popular reintegrează PCF în jocul politic. Adoptând un discurs care amestecă antifascismul* și democrația*, comunismul atrage numeroși aderenți și tovarăși de drum. Aceasta până și în SUA, unde alegerea lui Roosevelt și politica sa de New Deal favorizează o anumită toleranță în privința sa. Războiul din Spania* relansează conflictul dintre comuniști și anticomuniști
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
lunii octombrie și condamnați în urma procesului din martie 1940; în aprilie 1940, un decret al socialistului Sîrol prevede pedeapsa cu moartea pentru comuniști. Dar atacul german contra URSS, în iunie 1941, răstoarnă din nou datele problemei și reconstituie antagonismul fascism/antifascism. Foarte curând, rezistența Armatei Roșii* din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei* suscită o admirație care, după victoria de la Stalingrad, se transformă în entuziasm în țările ocupate, dar și în Marea Britanie și SUA care au încheiat o Mare Alianță cu
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
paradoxal, pe anticomuniști - în particular pe cei din extrema dreaptă - de una din axele lor de luptă. Astăzi, comunismul nu mai este o miză ideologică, politică și strategică mondială, va constitui însă, din ce în ce mai mult, obiectul unei abordări critice din partea istoricilor. ANTIFASCISM Cu începere din 1934, antifascismul a fost una din principalele axe ale propagandei* și ale activității mișcării comuniste. Prin politica frontului popular*, apoi prin Rezistență* și în momentul victoriei asupra nazismului, comuniștii au încercat să capteze și apoi să monopolizeze
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pe cei din extrema dreaptă - de una din axele lor de luptă. Astăzi, comunismul nu mai este o miză ideologică, politică și strategică mondială, va constitui însă, din ce în ce mai mult, obiectul unei abordări critice din partea istoricilor. ANTIFASCISM Cu începere din 1934, antifascismul a fost una din principalele axe ale propagandei* și ale activității mișcării comuniste. Prin politica frontului popular*, apoi prin Rezistență* și în momentul victoriei asupra nazismului, comuniștii au încercat să capteze și apoi să monopolizeze sentimentul antifascist, care rămâne unul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
democrațiile populare*. Datorită liniei antifasciste - mai întâi între 1934-1939, iar apoi între 1941-1945 -, PC dobândește o legitimitate în sânul societăților respective. Unele, ca PCF* în 1936 și apoi în 1945, sau PCI*, în 1945, devin partide de masă pentru care antifascismul este ca și lupta pentru pace*, un mijloc de a-și mări influența. Totuși, dacă antifascismul reprezintă un formidabil vector de mobilizare, el mai este utilizat ca procedeu de stigmatizare prin amalgam, comuniștii calificând drept „fascistă” pe orice individ sau
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
legitimitate în sânul societăților respective. Unele, ca PCF* în 1936 și apoi în 1945, sau PCI*, în 1945, devin partide de masă pentru care antifascismul este ca și lupta pentru pace*, un mijloc de a-și mări influența. Totuși, dacă antifascismul reprezintă un formidabil vector de mobilizare, el mai este utilizat ca procedeu de stigmatizare prin amalgam, comuniștii calificând drept „fascistă” pe orice individ sau organizație susceptibilă, în ochi lor, de critică. Așa apar neologisme vizând social-dmocrația* - „social-fascismul” - sau troțkiștii* - „hitlero-troțkismul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de stigmatizare prin amalgam, comuniștii calificând drept „fascistă” pe orice individ sau organizație susceptibilă, în ochi lor, de critică. Așa apar neologisme vizând social-dmocrația* - „social-fascismul” - sau troțkiștii* - „hitlero-troțkismul”. Așa cum au arătat Annie Kriegel și Franșois Furet - în Trecutul unei iluzii - antifascismul este înainte de toate o noțiune de care comuniștii se servesc pentru a extinde la infinit sau a restrânge după plac câmpul de definire a adversarilor lor și a aliaților lor de moment. Astfel, pe toată durata scurtei companii care s-
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
aceștia ajunși la putere, URSS reprezintă o posibilitate de negociere, și chiar de șantaj, pentru occidentali, o amenințare cu reorientarea diplomatică, provocând o veritabilă cursă, îndeosebi în materie de ajutor economic. De pe la jumătatea deceniului 1950-1960, lupta antiimperialistă a devenit, după antifascism*, și împreună cu anticapitalismul* și lupta pentru pace*, una din cele patru axe ale propagandei* comuniste. în acest cadru, sovieticii încearcă să „comunizeze” unele mișcări naționaliste - în Etiopia, Nicaragua, Congo, Camerun -, dar caută mai ales să mobilizeze lumea a treia contra
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Spania* - inclusiv al unui tovarăș de drum ca Andrî Malraux, trecut în 1944 la gaullism - comuniștii reușesc să impună ideea că lupta lor se identifică acum cu apărarea valorilor umane occidentale și să-i atragă astfel pe unii intelectuali. Dacă antifascismul* corespunde unei mobilizări spontane a intelectualilor democrați în fața amenințărilor venite din partea regimurilor autoritare, Stephen Kock a arătat, în Sfârșitul inocenței, că mișcarea a fost infiltrată și, în parte, deturnată în interesul URSS de către agenți staliniști - îndeosebi de către Willi Münzenberg și
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
au dreptul nu numai să corecteze simfoniile, ci să se pronunțe și în domeniul biologiei sau al fizicii. Condamnarea „clicii lui Tito”, în 1948, provoacă un prim moment de nemulțumire, în special în rândul tovarășilor de drum recrutați pe baza antifascismului - în Franța, Casou, Vercors, Marguerite Duras, Jean Duvignaud -, pentru care Tito pare mai credibil asupra acestui punct decât unii lideri care, ca Thorez sau Togliatti, au petrecut anii războiului în URSS. Dar primul val de ruptură între comunism și intelectuali
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de către liderii IC - G. Dimitrov* și P. Togliatti -, conceptul de „democrație de tip nou” era destinat să fondeze în teorie o tactică* politică care afirma posibilitatea concilierii democrației parlamentare cu trecerea pe cale pașnică spre socialism; această politică era bazată pe antifascism*, pe apărarea proclamată a democrației* și pe unitatea forțelor de stânga - eventual unificarea lor - sub o conducere comunistă. Reapărut la sfârșitul războiului sub forma „noii democrații” sau a „democrației poporului”, termenul „democrație populară” - o tautologie specifică limbii de lemn* a
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
companie internațională pentru eliberarea sa, organizată de Willy Münzenberg. în urma unui acord între URSS* și Germania, el este transferat cu avionul la Moscova, pe 27 februarie 1934. Imediat după sosire, Stalin* se gândește la el, devenit acum simbolul mondial al antifascismului*, ca la omul cel mai potrivit pentru a prelua conducerea IC. întrevederea celor doi, pe 7 aprilie 1934, și scrisoarea adresată de Dimitrov lui Stalin, pe 1 iulie 1934, semnalează acordul lor asupra necesității unei schimbări a direcției politice, chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
încredere ai Moscovei dispun, încă din anii 1930, de posturi de emisie-recepție susceptibile de a asigura legături urgente, secrete și codificate. în perioada dintre cele două războaie, sprijinindu-se pe pasiunea revoluționară și prosovietică, dar și pe amploarea căpătată de antifascism* după 1933, sovieticii reușesc câteva operațiuni remarcabile, cum ar fi infiltrarea comunistului Richard Sorge în sânul ambasadei germane de la Tokyo, sau înființarea rețelelor vizând Germania nazistă - „Orchestra roșie” condusă de germanul Harro Schulze-Boysen; cea ungurului Sandor Rado -, sau recrutarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
această evoluție diplomatică cu o schimbare completă a strategiei IC, care abandonează linia „clasă contra clasă” în beneficiul unei politici de front* popular. Această strategie de alianță se concretizează printr-o creștere considerabilă a influenței IC europene, bazată pe temele antifascismului*, a luptei pentru pace* și a unității mișcării muncitorești. Unele PC interzise reintră în legalitate, ca în Grecia, în Iugoslavia, în România. Altele devin partide de masă, ca în Franța sau în Spania. Creșterea puternică a PC spaniol (PCE) în timpul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
îndepărtează de grupurile militante, nu mai frecventează locurile de întâlnire comuniste (municipalități, cafenele, mitinguri, manifestații etc.). Acest tip de plecare poate fi masiv; astfel, în septembrie 1939, în urma încheierii pactelor germano-sovietice, numeroși membri ai PCF, intrați în partid pe calea antifascismului*, îl părăsesc fără zgomot din același motiv. După 1956*, în urma destalinizării* și a zdrobirii revoluției ungare*, numeroși intelectuali părăsesc PCF și jumătate din aderenți părăsesc PC din Marea Britanie. Chiar și în afara acestor perioade de criză, PC cunosc un important turn
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
se caracterizează prin existența unor acorduri încheiate în mod transparent cu conducerea cutărui sau cutărui partid muncitoresc. Frontul popular este o extindere a Frontului unic incluzând și organizații de stânga - Partidul Radical, organizații republicane - considerate ca întruchipând clasele mijlocii. în cadrul antifascismului*, el urmărește neutralizarea mediilor considerate ca expuse tentației extremei dreapta, lărgind programul Frontului unic muncitoresc astfel încât să cuprindă și revendicările lor. Revalorizând posibilitățile tactice oferite de regimul parlamentar, Frontul popular se transformă în alianță electorală și parlamentară. Frontul național sau
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]