148 matches
-
prin susținerea acordată guvernului: „Programul nostru este acela de a reda națiunii toate bogățiile de care a fost jefuită”. și cu condiția ca guvernul să înceapă „lupta efectivă contra fascismului, în special prin dezarmare și prin dizolvarea ligilor”. De altfel, antifascismul alimentează campania victorioasă dusă de viitorul secretar al PCF, Jacques Duclos, ales deputat pe 28 martie 1926. în acest timp, Stalin*, care a triumfat împotriva adversarilor săi, lansează în 1928 primul plan cincinal*, după care începe colectivizarea*. în această situație
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Thorez este convocat la Moscova, unde Dimitrov îi ordonă să propună SFIO un acord politic; surprinsă la început, aceasta acceptă și, pe 27 iulie 1934, PCF și SFIO încheie, pentru prima dată, un pact de unitate de acțiune pe baza antifascismului, care se concretizează prin retrageri reciproce ale unor candidați la cel de-al doilea tur al alegerilor, în favoarea candidatului cel mai bine plasat. Trecând peste consemnul IC, pe 24 octombrie, Thorez invită Partidul Radical să se alăture celor două partide
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
comuniștilor o alianță cu naționalistul Cian Kai-și, în cadrul unui front antijaponez. De la sfârșitul tuturor alianțelor la alianțele cele mai largi După semnarea pactelor germano-sovietice* și intrarea în război, comuniștii se regăsesc pe linia uniunilor „de la bază”, condamnarea de către Stalin a antifascismului provocând respingerea comuniștilor de către toate forțele de stânga, cu atât mai mult de către radicali sau de dreapta. în majoritatea țărilor, PC sunt mai izolate decât au fost vreodată, IC revenind la teoria pregătirii imediate a revoluției socialiste, pe care înfrângerea
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Acestor adepți ai „sfaturilor” li se adaugă și alte facțiuni, ca aceea a lui Amadeo Bordiga, unul dintre fondatorii PCI*, din care el este exclus definitiv în 1929; dacă rămâne fidel concepției leniniste a partidului, el critică alianțele încheiate în numele antifascismului* și consideră URSS* drept un „stat capitalist”. Stalin* reia criticile la adesea stângismului și se servește de ele în lupta sa pentru putere între 1924 și 1930. El impune o interpretare ortodoxă a leninismului* - marxism-leninismul* - și se poziționează în centrul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în nord-vest o mini-republică sovietică. începând din iulie 1937, ținând cont de războiul Japoniei contra Chinei, Stalin impune un armistițiu în războiul civil. Odată cu instalarea lui Hitler la putere, Stalin inaugurează, în 1934, politica sa de Front Popular* fondată pe antifascism*, deosebit de eficace în cursul războiului civil din Spania*, unde comuniștii participă atât la războiul civil dintre republicani și franchiști - prin intermediul Brigăzilor internaționale -, cât și la războiul civil din tabăra republicană - cu represiunea comunistă împotriva anarhiștilor și a POUM. Rezistență, Eliberare
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
disciplinei lor, beneficiind de formidabilul prestigiu al URSS, sfătuiți îndeaproape și conduși direct de trimișii IC - îndeosebi Palmiro Togliatti și Victorio Codovilla -, comuniștii câștigă zi de zi teren în fața socialiștilor. Urmând linia celui de-al VII-lea Congres al IC - antifascism, apărarea democrației* și unitatea stângii -, ei impun unificarea Tineretului socialist și comunist sub conducerea fostului socialist Santiago Carrillo, care devine în acel moment unul din conducătorii istorici ai PCE, împreună cu Dolores Ibarruri, mai cunoscută sub numele Pasionaria. Ei încearcă chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
un model de centru minier când de fapt ea este unul din cele mai ucigașe șantiere ale Gulagului. în timpul Războiului Rece*, URSS și sateliții săi organizează campanii cu țintă precisă care țin mai curând de provocare. Vrând să activeze resortul antifascismului*, Stasi, poliția politică est-germană, profanează în 1954 sinagoga din Köln; apoi, ea îi inventează un trecut național-socialist președintelui RFG Heinrich Lübke - acuzat pe nedrept în 1966 că ar fi construit un lagăr de concentrare -; de asemenea, tot ea infiltrează, în
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
dizolvare a PC polonez simbolizează generalizarea represiunii, care duce la execuția a zeci de membri ai Kominternului, inclusiv a conducătorilor ei staliniști - Piatnițki, Bîla Kun, Knorin - și a mii de comuniști refugiați în URSS. De la pactele germano-sovietice la întoarcerea la antifascism După semnarea pactului Ribbentrop - Molotov, pe 23 august 1939, și după declanșarea războiului, Stalin efectuează un viraj radical în raport cu linia stabilită la Congresul al VII-lea. Pe 7 februarie, el îl primește pe Dimitrov și îi expune noua linie, în
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Frontului național -, fără a repune, totuși, în chestiune marile orietări ale politicii sovietice. Pe 22 iunie 1941, la puțină vreme după atacul german împotriva URSS, Stalin îi primește pe Manuilski și pe Dimitrov și le transmite directivele sale: întoarcerea la antifascism, dar nu atât în cadrul internaționalismului cât în acela al apărării URSS și al susținerii Marelui Război pentru Apărarea Patriei*: „Sarcina principală este în prezent obținerea victoriei de către poporul sovietic și distrugerea completă a barbarilor fasciști”. în contextul înaintării trupelor germane
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
viitoarea RDG, după o fază militară deosebit de violentă și marcată de o succesiune de jafuri și de violuri în masă la care s-au dedat trupele sovietice, accederea la putere a comuniștilor nu e contestată, în schimbul unei ficțiuni memoriale: în numele antifascismului* „natural” al populației care s-a opus nazismului, instrument al marelui capital, este îndepărtată introspecția colectivă a trecutului, precum și orice urmă a culpabilității naționale. Iugoslavia și Albania reprezintă cel de-al doilea caz de figură. Marginalizându-i și eliminându-i
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
ideii de comunism în secolul XX (1955); el îi contestă anumite puncte, insistând asupra fascinației violenței și a respingerii democrației care-i animau pe intelectualii comuniști (Complicația, 1999). Mecanismele psihologice ale comunismului Dacă Furet insistă asupra dimensiunii de manipulare a antifascismului* comunist fără a întârzia prea mult asupra mecanismelor psihologice de la originea adeziunii sau a rupturii și a comportamentelor militante, acestea sunt abordate de italianul Ignazio Silone (Ieșire în caz de pericol, 1966) - care, înainte de război, scrisese remarcabilul studiu școala dictatorilor
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în competiție cu extrema dreaptă pentru a recupera resentimentele naționaliste contra „păcii tâlharilor” de la Versailles. Partidele comuniste regăsesc accente antirăzboinice în timpul conflictelor coloniale - războiul din Rif, în Maroc în 1925 - și atunci când stânga democratică denunță imperialismul iatlian. Spre deosebire de anii 1934-1939, antifascismul* interior nu are un echivalent pe scena internațională: când forțele antifasciste republicane atacă ambițiile teritoriale ale lui Mussolini, PCF* vede în atitudinea lor masca imperialismului francez! Acest discurs este reactivat în 1928, când proletariatul occidental este întreținut în ideea unei
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
declarat până la o dată recentă. O anumită clarificare se schițează în etapa inaugurată în august-septembrie 1939 prin încheierea pactelor germane-sovietice*. URSS și IC îi denunță la unison pe „ațâțătorii la război” anglo-saxoni, în vreme ce Molotov înfierează imaginare ambiții imperialiste ascunse sub masca antifascismului occidental. După înfrângerea Franței, în iunie 1940, cadrul genral rămâne neschimbat: nici vorbă să fie salutată rezistența britanică a unui Churchil (pentru comuniști, el rămâne animat de intenții „imperialiste”), iar PCF îi denunță pe francezii care, la Vichy ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
opune ortodoxia „leninistă” devierii „staliniste”, Mao revendică ortodoxia „marxist-leninistă” împotriva „revizionismului” sovietic, alimentând astfel schisma dintre URSS și China, dintre pro-sovietism și maoism. P PACIFISM → Luptă pentru pace PACTE GERMANO-SOVIETICE Deși, din 1934, URSS* și Internaționala Comunistă* au promovat un antifascism virulent ale cărui ținte privilegiate sunt Hitler și nazismul, spre surpriza generală, Stalin* încheie în august-septembrie 1939 o alianță cu Germania care nu se va destrăma decât odată cu atacul Wehrmachtului din 22 iunie 1941. Pactul de neagresiune și declanșarea războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pentru pace*. Frontul Popular Criza economică mondială lovește Franța începând din 1931, ducând la o creștere puternică a șomajului: PCF și CGTU organizează solidaritatea cu cei nevoiași. Răzmerița extremei drepte la Paris la 6 februarie 1934 provoacă un acces de antifascism* în opinia de stânga, care cere unitate. Or, în urma sosirii la putere a lui Hitler, Stalin* își modifică politica externă* și caută o alianță antifascistă internațională. După ce a respins ideea unei alianțe cu SFIO și exclus pe unul dintre conducătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și va merge până acolo, încât le va întinde mâna catolicilor. în mai 1935, după pactul de asistență mutuală franco-sovietic, se raliază apărării naționale. Continuând să se proclame avangarda clasei muncitoare*, PCF pretinde să se erijeze în mesagerul națiunii. îmbinarea antifascismului, a apărării intereselor muncitorești, a unui patriotism de-acum revendicat și din mitologia sovietică se dovedește rodnică. PCF înregistrează un succes electoral după altul în timpul alegerilor municipale din 1935, mai ales în regiunea pariziană unde se încheagă „periferia roșie”, și
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
lui 1941, la imboldul IC, cu formarea unui Front* național. Intrarea în rezistența activă se realizează după invadarea URSS de către Wehrmacht, la 22 iunie 1941. încă o dată, PCF își negociază una dintre marile schimbări de poziție: se apropie iar de antifascism și duce acțiunea patriotică la apogeu. Prezența sa pe ansamblul teritoriului, practica ilegalității, terorismul* pe care îl declanșează și care se va dezvolta în luptă armată*, disciplina militanților săi, curajul acestora în fața unei represiuni intense îl transformă încetul cu încetul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în exil în Franța sau în URSS, unde Togliatti se refugiază în mai 1940. Lupta antifascistă și întoarcerea în legalitate în iunie 1941, invadarea URSS de către Germania modifică total situația. PCI iese din marginalitate și, încă din toamnă, relansează unitatea antifascismului*. în martie 1943, susține marile greve din orașele din nord. După destituirea lui Mussolini în iulie, militanții închiși sunt eliberați și, în toamnă, dezlănțuie în mod decisiv lupta armată împotriva ocupantului nazist și a fasciștilor Republicii de la Salò. Conducerea comunistă
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
adoptată de sovietici pentru a se îndrepta spre socialism. Deși proiectul eșuează, Togliatti și tovarășii săi țin în continuare să producă o reflecție teoretică despre „calea italiană spre socialism”: astfel, în decembrie 1947, PCI votează o Constituție democratică și, în numele antifascismului, îi devine un apărător plin de zel. Pe de altă parte, el, care se proclamă „partid nou, se transformă într-un adevărat partid-societate, format din mai bine de 2250000 aderenți repartizați pe întreg teritoriul, cu zone de forță în Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în procesul legislativ european. Cu 3940000 euro în 2005, grupul are o intensă activitate politică. Reunește partide comuniste ortodoxe*, neocomuniste*, postcomuniste* și formațiuni cu înclinații „roșii-verzi”. în ciuda acestei diversități ideologice, se regăsește în jurul anticapitalismului* și al respingerii globalizării „neoliberale”, al antifascismului*, al luptei pentru pace* și al anti-rasismului*. în mai 2004, 14 formațiuni comuniste sau postcomuniste creează Partidul Stângii Europene (PSE), ai cărui inițiatori sunt Rifondazione Comunista (Italia) și PDS (Germania). PSE dorește să reunească formațiuni care dispun de aleși în
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
ocupate, acolo unde independența națională nu mai există, Rezistența prezintă forme masive. în Germania, ca și în țările sale satelite, Rezistența este mult mai slabă. Cazul italian este revelator. Atâta vreme cât statul mussolinian rămâne pe poziții, singurul motor al revoltei este antifascismul politic, care nu suscită nici o forță semnificativă de rezistență. Rezistența nu se naște cu adevărat decât după căderea fascismului, la 25 iulie 1943, și ocuparea Italiei de Wehrmacht, care se luptă cu armata italiană. în cadrul acestor două blocuri foarte diferite
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de front popular, ales în Spania în februarie 1936, se ciocnește de pronunciamento-ul generalului Franco, care declanșează un război civil* în fața căruia, grație susținerii din partea URSS, micul PC spaniol distruge în scurt timp puternicul Partid Socialist și controlează statul. în numele antifascismului* și al luptei împotriva nazismului, al doilea război mondial favorizează integrarea partidelor comuniste în viața națională. însă după 1945, problema alianței între socialism și comunism rămâne crucială. în democrațiile populare*, social-democrații - în viitoarea RDG, în Polonia și în Cehoslovacia - sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de gherilă. Obiectivul este, mai întâi, începerea unui ciclu de provocare/reprimare, în scopul stigmatizării ocupantului și a colaboratorilor lui, apoi incitarea maselor la revoltă și la intensificarea gherilei până la victorie. Această etapă a Rezistenței generează o mitologie hrănită cu antifascism*, care va fi revendicată de grupuri stângiste* europene după momentul Mai 1968* și consolidată prin susținerea din partea mișcării comuniste a Vietminului, în războiul din Vietnam*, și a luptătorilor de gherilă ai revoluției cubaneze, apoi prin răspândirea scrierilor militare ale lui
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Hergî, care, din 1929, în Tintin în Țara Sovietelor, descrie, în mod fals-imaginar, în esență foarte realist, situația din URSS. Povestirea cea mai celebră, însă, este cea a lui Andrî Gide, „tovarăș de drum” al PCF și figură mondială a antifascismului*; invitat în URSS, în 1936, Gide își publică în noiembrie 1936 întoarcerea din URSS, apoi, în iunie 1937, Retușuri la a mea „întoarcere din URSS”, în care nu se teme să scrie: „Mă îndoiesc ca în vreo altă țară de
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
cultură. Desigur, noua schimbare de tendință este mai puțin radicală decât la sfârșitul anilor 1920, dar se caracterizează prin dispariția eclectismului în materie de cultură. Celebrul film al lui Aleksandrov, Circul (1936), personificare a filmului stalinist care dorește să simbolizeze antifascismul*, egalitatea etnică și promovarea progreselor socialismului*, a noului urbanism, a Constituției staliniste, a bucuriei de a trăi, cuprinde un Cântec pentru patria-mamă care, în virtutea succesului său, devine tema muzicală a postului de radio moscovit. Inspirându-se dintr-un vechi cântec
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]