148 matches
-
un punct, sunt -, mai multe aspecte se cer clarificate. Există un colaboraționism bun, care merge în sensul libertății, și un colaboraționism rău, care merge în sensul tiraniei? Era mai bine să se lase lucrurile în voia unei evoluții firești, de la antifascism, prin socialism și comunism, către - eventual - o Stângă nonmarxistă, apoi una antimarxistă, care să treacă prin „a treia cale” spre vreo formă de liberalism? A dat „terapia de șoc” rezultate durabile? Ce credibilitate are un liberalism cu simbrie? Se putea
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
revelații nu reușiseră să submineze decisiv fascinația exercitată de comunismul de stat asupra intelectualilor și artiștilor occidentali. Bine finanțați și sprijiniți logistic de Moscova, „tovarășii de drum” aveau după război un avantaj moral nesperat, un alibi etic greu de demontat: antifascismul. Mulți dintre intelectualii occidentali și est-europeni fuseseră actori sau simpatizanți ai organizațiilor și guvernelor de dreapta sau extremă dreapta, deci nu puteau reapărea prea ușor în public, iar responsabilitatea lor pentru dezastrul războiului și Holocaustului putea fi dovedită în numeroase
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
intelectului la lucruri, conștiința și etica magisteriului etc. Două au fost, în esență, traseele ideologice și politice ale primei generații americane studențești postbelice: a) activismul de stânga, mergând în anumite cazuri și împrejurări până la stalinism, dar în genere focalizat pe antifascism, pacifism, justiție socială, redistribuirea avuției create de relansarea economiei, lupta împotriva discriminării rasiale, temperarea a ceea ce ei divulgau ca fiind mecanismele alienante ale capitalismului; b) alegerea unor poziții conservatoare, la rândul lor organizabile în două clase - 1. economiste, având în
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
luni55, a discreditat profund DC și PSI. Pe scurt, acțiunea unei puteri neutre, precum justiția, a transmis cetățenilor nemulțumiți imboldul de a tăia legăturile cu partidele politice tradiționale, iar acest lucru a fost posibil deoarece nu era nimic de apărat (antifascism, anticomunism) și nici vreo ideologie de susținut. În plus, timp de decenii, tradiționala ineficiență decizională a instituțiilor guvernamentale a fost compensată de un "patronaj" politic eficient (Predieri, 1963) și de o practică continuă a "subguvernării", facilitată de existența unui sector
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
pe sprînceană (o anumită parte a sprîncenei)! De ce? Oricum, vizita la memorialul holocaustului îi vine mănușă președintelui republicii, cum i-a venit dintotdeauna comunismului cînd a fost vorba ca propaganda lui să producă diversiune, bătînd monedă falsă pe aceeași marotă: antifascism, antinazism, antihitlerism, etc. dar făcîndu-se că uită de propriile gulaguri, mult mai performante decît lagărele morții. Nici o umbră de remușcare nu pare să adie peste vizita aceasta, ca și cum, în propria țară, după ocupația din 1944, n-ar fi înflorit un
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
aliatele acestora. Pe de altă parte, țările Europei de Vest care se considerau asigurate împotriva acestui gen de accidente au trebuit să asiste,la ele acasă, la o expansiune a curentelor separatiste care nu aveau nimic balcanic. De la internaționalism la antifascism Sentimentul național înregistrează mai întîi unele inflexiuni generoase îndată după Marele Război. Aceasta este epoca în care Alfred Fabre-Luce reabilitează în cartea sa Victoria Germania cea plină de toate păcatele, în care alți francezi criti-că ocuparea Ruhr-ului, în care mai
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
al proletarilor împotriva tuturor "magnaților" oriunde s-ar afla aceștia, inclusiv în patria recuzată. Ruptura cu aceștia din urmă devine totală în 1928, cînd Internaționala comunistă lansează consemnul luptei de clasă în termenii unui soi de declarație beligerantă transnațională. De la antifascism la patriotismul național-democrat Această schimbare prezintă un inconvenient în măsura în care dislocarea patriilor îi lezează pe alți intelectuali a căror sensibilitate se situează de asemenea pe poziție de stînga. Aceștia ar vrea să concilieze predispoziția lor internaționalistă cu legăturile naționale pe care
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
deveni camarazi, partidele burgheze și burghezii din toa-te țările au fost acceptați drept tovarăși de luptă în ideea că ei manifestau o anumită voință de progres social și nu se considerau adversari ai comunismului, ci ai totalitarismului germano-italian. Internaționala antifascismului se născuse. Cea a Kominternului nu dispăruse, însă ea nu mai constituia acum decît nucleul, ceilalți "antifasciști" închizînd ochii față de această realitate. Dintr-o singură lovitură, internaționalismul de stînga sfă-rîmă constrîngerile revoluționare încetînd astfel să mai apară drept un curent
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
furnizează argumentele unei întreprinderi mai puțin meschine decît crisparea naționalismului burghez. În Franța, filozoful Alain, cantor al radical-socialiștilor, aderă în 1934 la Comitetul de vigilență al intelectualilor antifasciști, în compania foarte respectabilului Paul Langevin. Într-un sens mai general, transplantul antifascismului regenerează patriotismul unei vaste coaliții a liderilor de opinie sau a "tovarășilor de drum" mai mult sau mai puțin susceptibili de comunism, de la Jean Cassou la André Gide, cuprinzîndu-i printre aceștia pe André Chamson, Jean Giono, Jean Guéhenno sau André
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
n-a putut rămîne indiferent în fața acestui eveniment crucial, expresie nouă a mitului înfruntării dintre Bine și Rău. Războiul civil dintre "republicanii" și "naționalii" spanioli, fără a fi interstatic, a încarnat prin excelență cele două alegeanțe internaționaliste de sens contrar: antifascismul și anticomunismul. El a creat un soi de liturgie, un turism politic al "solidarității internaționale" devenind un loc de pelerinaj care a atras numeroase personalități, adesea de foarte departe, cum ar fi Nehru și Indira Gandhi cînd erau foarte tineri
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
popoarelor" Purgatoriul micro-naționalismelor 7 1917: Naționalismul și revoluția Europa solemnă Marele Război șovin Reabilitarea micro-naționalităților Naționalismul carierist 8 Pregătirea exploziei Noile închisori ale popoarelor Politica comunistă a naționalităților Explozia 9 De la patriile ideologice la separatismul la domiciliu De la internaționalism la antifascism De la antifascism la patriotismul național-democrat Separatismele la ele acasă 10 Pozițiile refractarilor Crepusculul vienez Formula helvetică Spania, un stat fără teritoriu? Concluzie Vestul sau elogiul eterogenității Estul caricaturizat Prescripții imposibile În aceeași colecție au mai apărut 1. *** Ortografia limbii române
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
micro-naționalismelor 7 1917: Naționalismul și revoluția Europa solemnă Marele Război șovin Reabilitarea micro-naționalităților Naționalismul carierist 8 Pregătirea exploziei Noile închisori ale popoarelor Politica comunistă a naționalităților Explozia 9 De la patriile ideologice la separatismul la domiciliu De la internaționalism la antifascism De la antifascism la patriotismul național-democrat Separatismele la ele acasă 10 Pozițiile refractarilor Crepusculul vienez Formula helvetică Spania, un stat fără teritoriu? Concluzie Vestul sau elogiul eterogenității Estul caricaturizat Prescripții imposibile În aceeași colecție au mai apărut 1. *** Ortografia limbii române 2. George
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
peloponeziene, „Haideți să guvernăm Împreună ca și cum nimic rău nu s-ar fi Întâmplat”. Cea mai importantă moștenire nevăzută a celui de-al doilea război mondial În Europa a fost această subminare a memoriei recente și căutarea unor mituri comode ale antifascismului - pentru o Germanie antinazistă, o Franță a Rezistenței sau o Polonie a victimelor. În varianta sa pozitivă, ea a facilitat redresarea națiunilor, permițându-le unor oameni precum mareșalul Tito, Charles de Gaulle sau Konrad Adenauer să le ofere compatrioților o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vechi bolșevici, troțkiști, deviaționiști de stânga și de dreapta, intelectuali, burghezi etc. - a căror origine evreiască părea un accident al soartei. În orice caz, comunismul excludea dogmatic orice prejudecată rasială sau religioasă și, odată ce cauza sovietică a devenit sinonimă cu „antifascismul” (din 1935 până În august 1939, apoi din nou după iunie 1941), cel mai bun prieten al evreilor din Europa a fost Iosif Stalin. Afirmația de mai sus nu e ironică decât pe jumătate. Partidele comuniste din Europa, mai ales din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o formulă proprie: „jumătate Croce, jumătate Stalin”. Formula a avut un succes uriaș. Oameni ca Giorgio Amendola, Lucio Lombardo Radice, Pietro Ingrao, Carlo Cassola și Emilio Sereni, care proveneau din lumea filosofiei și a literaturii, au urmat toți calea de la antifascismul liberal al lui Croce la marxism, devenind cei mai talentați lideri ai Partidului Comunist Italian. După 1946 li s-au alăturat cei dezamăgiți de incapacitatea Partidului Acțiunii de a transforma În realitate aspirațiile Rezistenței, vestind În viața publică italiană sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietice (modificând avantajos cronologia, pentru a da impresia că Sartre și prietenii lui erau la curent cu aceste probleme Încă din 1946). Pentru a-l contracara pe Rousset și a-i struni pe intelectualii „progresiști”, partidele comuniste au folosit pretextul „antifascismului”, care avea avantajul familiarității. Pentru mulți europeni, prima experiență a mobilizării politice fusese În fronturile populare antifasciste din anii ’30. Majoritatea Își aminteau al doilea război mondial ca pe o victorie Împotriva fascismului, sărbătorită ca atare În Franța și În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea avantajul familiarității. Pentru mulți europeni, prima experiență a mobilizării politice fusese În fronturile populare antifasciste din anii ’30. Majoritatea Își aminteau al doilea război mondial ca pe o victorie Împotriva fascismului, sărbătorită ca atare În Franța și În Belgia. „Antifascismul” amintea liniștitor, pacificator, de vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de stânga oficială se afla o viziune duală asupra apartenenței politice: noi suntem ce nu sunt ei. Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști. Ei reprezintă Războiul, noi - Pacea. Ei sunt forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar eu nu sunt și mă opun”. De vreme ce oponenții antifascismului Își defineau poziția În primul rând ca anticomunistă (de unde atracția exercitată de naziști asupra elitelor conservatoare, din Danemarca până În România), această simetrie perfectă Îi avantaja polemic pe comuniști. Filocomunismul - sau măcar anti-anticomunismul - era esența logică a antifascismului 9. Desigur, Uniunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
opun”. De vreme ce oponenții antifascismului Își defineau poziția În primul rând ca anticomunistă (de unde atracția exercitată de naziști asupra elitelor conservatoare, din Danemarca până În România), această simetrie perfectă Îi avantaja polemic pe comuniști. Filocomunismul - sau măcar anti-anticomunismul - era esența logică a antifascismului 9. Desigur, Uniunea Sovietică avea tot interesul să atragă atenția asupra meritelor ei antifasciste În anii de după război, mai ales când Statele Unite au Înlocuit Germania ca inamic. Retorica antifascistă viza acum America, acuzată mai Întâi că Îi apără pe fasciștii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fasciștii revanșarzi și prezentată apoi, prin extensie, ca fiind ea Însăși o amenințare fascistă. Eficacitatea tacticii comuniste se explică prin frica autentică și generalizată, În Europa, de o renaștere a fascismului sau de apariția din ruine a unor simpatii neofasciste. Antifascismul, conotând rezistență și alianță, profita și de imaginea favorabilă a Uniunii Sovietice din timpul războiului, de simpatia autentică pe care mulți occidentali o nutreau pentru eroii Învingători la Kursk și Stalingrad. Simone de Beauvoir nota În memoriile ei, generalizând ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani ai Războiului Rece, mulți occidentali ar fi spus mai sincer ce credeau despre Stalin, despre URSS și despre comuniștii locali dacă nu s-ar fi temut că dau apă la moară dușmanilor politici. Era și aceasta o moștenire a „antifascismului”: ideea fixă că „nu avem dușmani la stânga” (regulă ignorată cu dezinvoltură de Însuși Stalin). Încercând să-l convingă să nu scrie despre procesul Rajk, progresistul abate Boulier Îi explica lui François Fejtö: să atragi atenția asupra păcatelor comuniste Înseamnă „să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimbărilor de la Bonn, liderii RDG au Încetat și ei să vorbească despre „Germania” și au Început să menționeze cu siguranță crescândă RDG, ca stat german distinct și perfect legitim, cu un viitor propriu - Întemeiat, susțineau ei acum, nu doar pe antifascismul germanilor „buni”, ci pe teritoriul și patrimoniul Prusiei. Dacă În 1968 Constituția RDG amintea dezideratul unificării sub steagul democrației și al socialismului, În Constituția modificată din 1974 fraza lipsește, fiind Înlocuită cu promisiunea de a rămâne un stat „aliat permanent
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
amintirea comunismului inversând-o. Fostul adevăr oficial a fost discreditat de-a fir a păr - devenind, ca să spunem așa, oficial fals. Încălcarea tabuurilor comportă Însă riscuri proprii. Înainte de 1989, orice anticomunist primise În mod automat eticheta de „fascist”. Dar, dacă „antifascismul” fusese doar o minciună comunistă, devenea acum foarte tentant să Îi privești cu simpatie și chiar cu admirație retrospectivă pe toți anticomuniștii discreditați până atunci, inclusiv pe fasciști. Scriitorii naționaliști din anii ’30 au revenit la modă. Parlamentele postcomuniste au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]