274 matches
-
lucru se poate realiza prin conlucrarea dintre rațiune și voință; mai mult, lumina cunoașterii, oarecum ca în faimosul mit al peșterii din Republica, alungă de la sine întunericul instinctelor și al lipsei de control. Pentru această concepție, care omoară dionisiacul în numele apolinicului, l-a criticat Nietzsche pe Socrate, cel care l-a ajutat pe Euripide să distrugă tragedia (ca act al înfruntării perpetue dintre rațiune și instincte): "Să elimine din tragedie elementul dionisiac, originar și atotputernic, să înalțe o tragedie nouă pe
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
poet al norilor: Petru Creția, ST, 1980, 9; Al. Piru, Marginalia, București, 1980, 85-90; Nicolae Manolescu, Studii clasice, RL, 1981, 47; Mircea Ivănescu, „Epos și logos”, T, 1981, 12; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, București, 1981, 433-434; Mihai Zamfir, Apolinic și dionisiac în exegeza clasicistă, RL, 1982, 2; Gheorghiu, Reflexe, 15-18; Emil Nicolae, „Poezia”, CL, 1984, 4; Artur Silvestri, „Poezia”, LCF, 1984, 45; Braga, Sensul, 168-172; Grigurcu, Existența, 158-162; Cristian Bădiliță, Logos și contemplație, RL, 1991, 26; Ulici, Prima verba
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286486_a_287815]
-
factori multipli, condiția virtuală a postumanului poate avea sens uman. Intersectarea dintre existența fenomenologică, practica tehnologică, etica responsabilității pentru celălalt și arta întrupării poate fi o soluție viabilă la chestiunea dispariției trupului în virtualitate. Nu trebuie uitat că aspectele „diurne”, apolinice sau pozitive ale relaționării dintre uman și tehnologic (marcate prin avantaje și oportunitățiă sunt strâns legate aspectele „nocturne”, dionisiace sau negative care vorbesc de posibile pericole, de riscuri și dezavantaje în spațiul virtual al vitalității și al viralității. Mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
discipolii lui Durkheim, face din acest concept obiectul unei cărți. Cât despre antropologi, aceștia își concentrează interesele asupra fenomenului cultural care se manifestă în micile comunități. Ținând cont de valorile dominante, Ruth Benedict (1934) repartizează indienii din sud-estul Statelor Unite în "apolinici" și "dionisiaci". O tendință nouă și decisivă se creează sub impulsul lui Clyde Kluckhohn (1949, Cornell Values Study Group). Acesta lansează un proiect comparativ pe termen lung, care conduce la teoria orientării valorilor, dezvoltată de Florence Kluckhohn și Fred Strodtbeck
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
Universității „Adam Mickiewicz” din Poznan´, Polonia (1996-1997). În 1997 devine secretar științific al Cursurilor de vară „Constantin Brâncuși” ale Universității din Craiova. Încă din cartea de debut, Visele cuvintelor (1981), se conturează profilul unui liric elegiac, reflexiv, de o seninătate apolinică, cu o scriitură de factură blagiană, recurgând frecvent la metafore revelatorii. Discursul poetic apare tot mai interiorizat în Trăiri (1987), în care se remarcă o mai mare siguranță a experienței lirice și unde este valorificat, încă din titlu, conceptul diltheyan
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287360_a_288689]
-
a verbului virulent, care îi atrage atâtea critici în epocă. Cu privire la stilul jurnalistului, Al. Oprea afirmă: "în raport cu evoluția creației poetice, care ajunge treptat (...) la o apolinizare a fondului dionisiac, cursul gazetăriei pare a fi invers: în prima perioadă domină trăsături apolinice este un Eminescu majestuos, patetic (dar cu o siguranță suverană), cu o ținută polemică elevată, trăsături care se vor surpa treptat sub năvala unor reacții pătimașe, a unei subiectivități exasperate"198. Dacă problematica articolelor conferă unitate și continuitate publicisticii eminesciene
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
care poetul vedea un copac sacru, s-a prăbușit deodată, din cauza unei furtuni, peste mormintele mult-iubiților și credincioșilor săi câini. O reacție firească a naturii, la moartea unui poet de o originalitate stranie, intens expresivă și provocatoare: o sinteză de apolinic și dionisiac. În numai doisprezece ani, poetul care debutase în „Literatorul” lui Macedonski (1918, cu poezia Ființa) ajunge la o deplină consacrare. Frecventează asiduu cenaclul Sburătorul, publică versuri în revista cu același nume, ca și în „Umanitatea”, „Cuvântul liber”, „România
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
decorativă” e înlocuită prin Helada lui Nietzsche, a elanului „cutreierând dinamic ființele” și „ridicând extatic un cer platonician”. Distanțarea însăși lasă loc apropierii, până la limita contopirii contrariilor, altfel spus, până la sinteza, pe spirala spiritului, dintre teză și antiteză. Sinteza de apolinic și dionisiac, aspirația către absolut și experiența intensă, orgiacă, a trăirii, tensiunea dintre un acolo, sus și un aici, jos se vor dovedi extrem de fecunde pentru lirica barbiană. Un poem se intitulează chiar Nietzsche, un altul, Panteism, se încheie cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
unica formulă a lirismului său. Ciclul de sonete Cununa Ariadnei pare scris de un alt poet. Expresia s-a limpezit, versul bate cadențele unei prozodii sever normate. Abia acum, zelul clasicizant al eseistului află suportul care îi dă credibilitate. Forma apolinică a sonetului, în care poetul aduce unele inovații, satisface și nevoia de simplitate, și pe aceea de revelație. Obsesia absolutului și a purității spirituale se menține, dar vehicul, de data aceasta, este dragostea, nu însă cea profundă, Afrodita Pandemos, ci
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285841_a_287170]
-
Asemenea procesiuni se desfășurau și în Iran, America precolumbiană, India, cele mai cunoscute erau cele din Grecia: misterele eleusine (din Eleusis, în Atica), în cinstea zeiței agrare Demeter, misterele orfice, în cinstea poetului și cântărețului mitic Orfeu, misterele dionysiace, pitagoreice, apolinice. Procesiunile mistice organizate în cinstea zeilor Bachus și Dionysos erau animate de bacante și de menade ce se antrenau în orgii sexuale sub influența afrodisiacelor. În serbările liberalia, festivaluri romane ale fertilității, organizate în cinstea zeului Liber și a zeiței
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
Dumnezeul Facerii își încheie opera ca artist al formei (pe om sculptându-l pur și simplu), deci apolinizând. Căci apolinia, așa cum a definit-o Nietzsche, este tocmai nevoia de formă. Și înainte de a fi un principiu stilistic în creativitatea umană, apolinicul este o forță artistică (künstlerische Macht) care intră în regimul de funcționare al Unului Originar (das Ur-Eine). Cu alte cuvinte, el reprezintă însăși norma de comportament a Demiurgului. Dar de ce ajunge Unul Originar să se comporte apolinic? Sau, în termenii
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în creativitatea umană, apolinicul este o forță artistică (künstlerische Macht) care intră în regimul de funcționare al Unului Originar (das Ur-Eine). Cu alte cuvinte, el reprezintă însăși norma de comportament a Demiurgului. Dar de ce ajunge Unul Originar să se comporte apolinic? Sau, în termenii Genezei, de ce creează Dumnezeu Lumea? De unde setea lui de formă? Demersul lui Nietzsche este, în expresia sa, de factură filozofic-culturală, însă în miezul ei explicația întâlnește, dacă nu chiar conceptul psihiatric, cel puțin acea abnormal size pe
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
opera și o declară bună, el afirmă în primul rând o bunăstare psihică. Iar când în ziua a șasea Demiurgul îl face pe om „după chipul său“, ceea ce se obține nu este vulgara tranzitivitate „somatică“ a divinului, ci obiectivarea potențialului apolinic care a făcut cu putință Creația și deci o certitudine de echilibru prin crearea eliberatoare a formei. Cu facerea omului se recapitulează astfel instinctul artistic care a generat scenariul Creației, iar Creația însăși se deschide către propria ei posibilitate secundă
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
același lucru: la baza întregului comportament uman se află ambiguitatea fundamentală a jocului dintre văzut și nevăzut, material și spiritual, finit și infinit, pe care numai înțelegerea simbolului o poate face transparentă. Fie că este vorba de binomul nietzschean al apolinicului și dionisiacului, de prizonieratul cultural-simbolic al conștiinței descris de Cassirer, de teoria jocului a lui Huizinga sau de strania teorie heideggeriană despre opera de artă ca dispută între lume și pământ, Gabriel Liiceanu realizează de fapt, dincolo de această impresionantă paradă
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
căror exaltare nu face decât să confere un plus de intensitate reflexiei și un spor de vrajă imaginarului oniric. Lumini și umbre, culori mirobolante, sonuri misterioase compun ambianța unui ceremonial descriptiv ritmat în cadențe ample, de poem. Livrescul, de reflex apolinic, se transfigurează romantic sub freamătul trăirilor călătorului care, în acele „ținuturi ale distrugerii”, unde timpul pare că s-a oprit, descoperă cu înfrigurare „ideograme ale veșniciei”. În „țara umbrelor” deznădejdea nu-l covârșește pe căutătorul de esențe pentru că, în eterul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286067_a_287396]
-
păgână unui repertoriu care era în cursul secolului XIX fixat în formalism. [...] Böcklin, literalmente, dă un corp mitului, îl vivifică..."70. Acest revival aflat sub semnul Secesiunii, atât în Imperiul Austro-Ungar, cât și în Germania, insuflă culturii greco-latine, circumscrisă valorilor apolinice, spiritul dinonisiac al unei modernități care poartă amprenta sensibilității simboliste și decadente. Această metamorfoză subtilă era excelent dramatizată de către Thomas Mann în romanul său, Moarte la Veneția (1912). În opinia lui Rodolphe Rapetti, Böcklin "privilegiază aspectele violente ale fabulei, la
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
personaj masculin cu părul și barba foarte lungi, purtând flori în păr și ținând emblematic o liră. Lângă un cuplu de îndrăgostiți situat într-un plan mai îndepărtat pare să se afle o harfă. Asemeni harfei, lira este un instrument apolinic, menit să oglindească armonia, dar și emblemă a virtuților poetice, însoțindu-l pe Orfeu până și în moarte. Loghi pare să sugereze că spațiul privilegiat al basmului este implicit și un spațiu liric, al poeziei. Altfel, lira nu face parte
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
implicit și un spațiu liric, al poeziei. Altfel, lira nu face parte câtuși de puțin dintre instrumentele foclorice românești, pentru aceasta pictorul ar fi putut utiliza fluierul sau naiul, instrumente dionisiace, panice. Simbol al unei poezii care corespunde unor armonice apolinice în reprezentările clasice, în arta simbolistă a unui Klimt, Von Stück, Jean Delville, Alexandre Séon etc. lira devine simbolul unei vocații tragice a artistului sacrificat pe altarul propriei sale arte. Relevant pentru acest tablou al lui Loghi devine mixajul a
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
între diversele planuri ontologice, ea face trecerea de la o expresie a demoniilor eminesciene, de la beția simțurilor, la forma lor spiritualizată: poezia și înțelepciunea. Am putea spune că în spirit nietzschean, Himera, expresie a inspirației poetice, este cea care mediază între apolinic și dionisiac, care, așa cum credea filosoful german, au prezidat nu doar la nașterea tragediei, ci și a culturii moderne. Sensul sacrificial se regăsește simbolic în această osmoză superioară, având ca expresie capul poetului, adică vizionarismul propriu creației artistice. Fritz Storck
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
lui Eagru, regele Traciei, devine una dintre figurile esențiale ale simbolismului, incarnând poezia desăvârșită, instrument civilizator care operează metamorfoza estetic-alchimică a naturii în cultură, dar care se transformă și într-un straniu element de seducție, un opiaceu sonor. În ciuda instrumentului apolinic, lira, spre deosebire de flautul sau naiul dionisiac, primul va reda nu serenitatea și puritatea detașată a sunetului divin, ci muzica melancoliei, a unei ireparabile pierderi, ilustrată de tragedia orfică a pierderii Eurdikei, dar și a sfârșitului său. În ceea ce privește reprezentarea lui Orfeu
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
un bloc de piatră se află sculptată figura unui Silen. Nu muzica înlănțuire de sunete -, ci una internă, ca principiu activ al lumii, constituie tema lui Klimt în acest tablou. Tot în prim plan se află și o țiteră, instrument apolinic, însă prezența femeii asociată prin figura lui Silen menadei orgiace indică natura posibilă a acestei muzici: Dionysos. Esența tabloului este nietszscheană, bazat pe tensiunea între apolinic și dionisiac, așa cum o prezintă filozoful german în Nașterea tragediei. Există un filon tragic
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Klimt în acest tablou. Tot în prim plan se află și o țiteră, instrument apolinic, însă prezența femeii asociată prin figura lui Silen menadei orgiace indică natura posibilă a acestei muzici: Dionysos. Esența tabloului este nietszscheană, bazat pe tensiunea între apolinic și dionisiac, așa cum o prezintă filozoful german în Nașterea tragediei. Există un filon tragic în acest tablou, care subliniază prin intermediul simbolurilor prezența în muzică a pulsiunilor instinctuale într-un cadru care prin intermediul pietrei tombale face aluzie la prezența insinuantă a
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
în cadrul simbolismului german, cu care Loghi intră într-un contact direct. La rândul său, Gustav Klimt descoperea o vârstă mai veche a antichității, cea a Greciei preclasice, și odată cu ea, arta miceniană care-i influențează pictura. Nietzsche utiliza categoriile de apolinic și dionisiac nu numai pentru a explica apariția tragediei ca gen literar, ci și importanța ei în modelarea civilizației occidentale cu întreg câmpul ei de tensiuni și contradicții. Într-o mai mică măsură, și pictorii români sunt influențați de această
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
modelajul nu se schimbă, dar sensul da, atunci când sculptorul oferă o altă interpretare, schimbând titlul compoziției, intitulată Femeie plângând (1915). Sculptura devine ilustrarea unui afect și intră astfel în spațiul esteticii simboliste, mai ales că frumusețea corporală iese din sfera apolinică, cu accent pe o armonie a formelor care înscrie o perfecțiune a proporțiilor pentru a se integra celei dionisiace, în expresia ei rodiniană, ca spațiu de manifestare a afectelor, de la exuberanță, extaz, la tristețe sau suferință. Din tensiunea dintre cele
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]