274 matches
-
sînt filozofii, ci fizicienii, iar ceea ce este de două ori mai umilitor e că la ea filozofii nici măcar nu au acces. Sînt complet depășiți de o disciplină în care matematica și experimentul joacă rolul maeștrilor de ceremonii. Și astfel, ambiția apolinică de a pătrunde tainele universului și de a le înfățișa apoi semenilor sub forma unei cunoașteri care, absolută fiind, era învestită de tradiție cu prestigiul sacru al sacerdoțiului teoretic, ambiția aceea s-a stins de mult. A mai rămas doar
Sacerdoţiul fizicii by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9854_a_11179]
-
emoția. Ea este sursa inteligenței și în același timp unul din criteriile după care o putem măsura. Cum s-ar spune, deșteptăciunea vine din suflet. E o prejudecată să ne închipuim inteligența ca pe o însușire rece a unui intelect apolinic căruia nu-i arde decît de dileme metafizice. Inteligența e caldă și vie, precum un sentiment a cărui intensitate a fost supusă unei filtrări prealabile. Echipa de cercetători care a scris Inteligența emoțională în leadership - Daniel Goleman, Annie Mckee, Richard
Oceanul de emoții by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9709_a_11034]
-
este determinată de interesul pentru folclor, de cercetările arheologice, de investigarea artei primitive. Frații Schlegel, Schelling consideră mitologia condiția permanentă a artei. Momentul Nietzsche ocupă un loc aparte în estetica mitului. Pentru el, tragedia elină reprezintă o îmbinare între elementul apolinic și dionisiac, între lumea seninătății, echilibrului și cea a dezordinii și iraționalului. Tudor Vianu era de părere că bunul cel mai de preț pe care-l propune Nietzche lumii moderne prin contactul său cu tragedia antică este acela al afirmării
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
urmărită de autor, știute fiind nu doar adversitățile din plan politic, ci și cele din plan uman (criticul Alexandru Dobrescu, în Butoiul lui Diogene, vorbește despre "masca sociala" a olimpianului "cu cap rece" care "își modelează cu propriile mâini statuia apolinică" într-un gest susceptibil de narcisism!). Mai mult, Octav Minar (în câteva fragmente reproduse dintr-o scrisoare a poetului către iubita sa, dar care spune profesorul Codreanu sunt considerate contrafaceri) arată compromiterea iremediabilă a relațiilor dintre cei doi, Eminescu afirmând
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
celestă merge până la "dezvelirea" misterioasei "mirese", El Gahel, numele, prin anagramare, al iubitei Helga, conectându-se și în scandinavicul nume al Zeiței Infernului / Morții: "(H)Elga Hel" p. 369), ci și "luciditatea" unui patos relansându-se de fiecare dată în apolinic, sau înaltul spirit deontologic-literar, capacitatea de excepțional polemist (antimanolescian) etc. Th. Codreanu, prin foarte importanta sa lucrare, Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă (2011), "sparge" și "propulsează" orizontul acestui anotimp al cercetării / cunoașterii științifice, ori metaforice, din interiorul "barbianismului" ca
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
treizeci și una de etape ale itinerarului dionisiac, de la primele atestări legendare până la apariția tragediei grecești, și reține cu deosebire contrabalansarea, după principiul armonizării contrariilor, a elanului dionisiac, modalitate de purificare și eliberare de sine pe calea jertfei, prin soluția apolinică a stăpânirii de sine și a cunoașterii universale. Lucrare de exegeză savantă, după modelul celor ale lui Frazer, Frobenius, Spengler, Eliade sau Detienne, și concepută în prelungirea studiului lui Nietzsche despre nașterea tragediei, Anatomia suferinței nu este doar un tratat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288354_a_289683]
-
Sorin Alexandrescu). Traduceri: Aram M. Frenkian, Apollodoros sau Despre bătrânețe. Dialog socratic, introd. trad., pref. Cicerone Poghirc, București, 1978; Filosofia greacă până la Platon, I-II, București, 1979 (în colaborare); Despre Pythagora și pythagorei: Philolaos, București, 2001. Repere bibliografice: Mihai Zamfir, Apolinic și dionisiac în exegeza clasicistă, RL, 1982, 2; Dan C. Mihăilescu, „Anatomia suferinței”, T, 1982, 1; Alexandru Niculescu, Reetimologizarea, RL, 1982, 8; Paul Dugneanu, „Anatomia suferinței”, LCF, 1982, 9; Smaranda Vultur, Discursul suferinței și retorica lui, F, 1982, 6; Andrei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288354_a_289683]
-
de gândire umană: " Mitul este discursul ultim unde se constituie tensiunea antagonistă, fundamentală oricărui discurs, adică oricărei "dezvoltări" a sensului. În mod genial, Nietzsche văzuse spre deosebire de succesorii săi culturaliști că mitul ce constituie gândirea grecească este povestirea antagonismului dintre forțele apolinice și forțele dionisiace."144 Sensul discursului mitic este dat nu de schemă sau arhetip, ci de mitem, concept nou, introdus de către Gilbert Durand. "Mitul apare ca o povestire (discurs mitic) ce pune în scenă personaje, decoruri, obiecte valorizate simbolic, segmentabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
socială. Într-o sferă și mai generală a accepțiilor, noțiunea de clasic desemnează o dimensiune existențială ce implică nevoia de echilibru, ordine, armonie și mai ales primatul rațiunii, putându-se asocia, în acest sens, cu ceea ce Friedrich Nietzsche numea viziunea apolinică, tipologie așezată în contrast cu cea dionisiacă marcată de frenezia trăirii, vitalitate și accentuarea laturii afective.8 În secolul al XIX-lea, la început, se creează și substantivul clasicism care desemnează o anumită școală literară, coagulată în jurul unei doctrine estetice, care, în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
opera, care se autocizelează având ca instrumente de bază principiile estetice desprinse din experiența trecutului. Cu alte cuvinte, geniul de sine stătător, fără reguli, fără erudiție și fără efort nu poate duce la crearea unor capodopere. Este, de fapt, maniera apolinică de a privi existența și, implicit, creația ca un rezultat al organizării raționale, al planificării detaliate și al ordonării atente. I.2.3. Boileau Cel mai faimos dintre teoreticienii clasicismului francez al secolului al XVII-lea, Nicolas Boileau sau Boileau-Despréaux
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasic (în articole, manifeste, arte poetice etc.), dar scriau romantic sau preponderent romantic (căci nu există omogenitate nici la nivelul operelor). Saltul de la teorie la practică presupune, în acest caz, o trecere de la glasul rațiunii la tumultul trăirii, de la aspectul apolinic la cel dionisiac. Dualitatea aceasta a impulsurilor artistice a mai fost explicată prin raportarea la etapele dezvoltării spirituale a tinerilor pașoptiști care, în marea lor majoritate, au studiat în adolescență la școli grecești sau școli românești în care orientarea era
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
moderne, poezia începutului de secol al XX-lea intră într-un proces de deromantizare, inspirația fiind tratată cu neîncredere, preferându-se în locul acesteia conștiința lucidă: "E semnificativ faptul că sensibilitatea extremă a sufletului modern s-a încredințat rațiunii artistice lucide, apolinice."244 Creația este redefinită, astfel, prin prisma șlefuirii succesive, a tehnicii și a efortului, fiind considerată la fel ca în clasicism o muncă de precizie, iar poetul, un homo faber. Această reevaluare a dimensiunii estetice din perspective raționale are drept
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la modul în care liricul fusese definit începând cu secolul al XIX-lea drept tărâm al visului, al unei supra realități. Cocteau anulează această imagine, accentuând în schimb ideea calcului, a socotelilor. Se observă aici acea trecere dinspre dionisiac spre apolinic, în ceea ce privește percepția poeziei, pe care o observase Hugo Friedrich, după cum am arătat în subcapitolul introductiv. O altă trăsătură, care ține într-o anumită măsură de particularitățile unei viziuni clasice, este investirea poeziei cu rolul de a transpune lucrurile cotidianului într-
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o trăsătură mai degrabă romantică, venind în consonanță, de altfel, cu personalitatea complexă a autorului, cu plăcerea pentru paradoxuri și formulări oxi-moronice. În acest sens, Dimitrie Micu observa faptul că "toate obiectivările scriitorului sunt o expresie a dionisiacului visând la apolinic"314, sugerând că alegerea canoanelor clasice este expresia lucidă a dorinței de a ordona într-un fel frenezia interioară. Se face, astfel, o raportare la Eugen Lovinescu, a cărui fire înclinată spre patriarhal ar fi fost mai potrivită cu aspirațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
pe care însă opera lui Călinescu nu o ilustrează pe deplin, aceasta fiind mai degrabă marcată de personalitatea gigantică a autorului care și-a hipertrofiat ego-ul în toate aspectele creației sale fie critice, fie literare. Este vorba de aceeași dualitate apolinic dionisiacă, despre care am discutat anterior prin raportare la afirmațiile lui Dumitru Micu. Finalul prelegerii lui Călinescu stă sub semnul unor imperative estetice, marcate prin verbul a trebui, care sunt oferite, de fapt, ca soluție pentru reorientarea literaturii naționale pe
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
destul de subiectiv, luând în considerație faptul că perioada interbelică a reprezentat una din cele mai fertile din istoria literaturii române, revigorarea producându-se astfel și în lipsa impunerii unui canon clasic. Pe de altă parte, nici aspirațiile călinesciene către o dimensiune apolinică a creației și a existenței nu sunt întru totul utopice, mărturie stând în acest sens reușita romanelor sale care urmăresc într-o manieră aproape programatică concretizarea principalelor aspecte teoretizate. V.7. Concluzii În urma prezentării textelor alese pentru acest capitol, una
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
etno-culturală de care vorbeam la început. Cert e că apropierea e cu mult mai mică decât distanțarea, iar literarmente vorbind, valoarea textelor publicistice rezidă și în valoarea autorului lor. Dacă despre gazetăria eminesciană s-a spus că a evoluat dinspre apolinic spre dionisiac (Vatamaniuc), adică de la o atitudine analitică, marcată de echidistanță și echilibru, la una în care subiectivismul și puseele colerice domină discursul, despre cea argheziană Șerban Cioculescu a observat o trecere "în decursul anilor, de la acțiunea romantică, înverșunată împotriva
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
tragă titlurile de glorie și veritate. Dar academiile noastre de arte frumoase, în cei două sute cincizeci de ani cât a ținut domnia lor, par să fi fost victimele unei neînțelegeri, ba chiar ale unei farse de un gust îndoielnic: plastica, apolinică sau nu, n-a fost niciodată "frumoasa preocupare" a fondatorilor sclavagiști ai democrației. Cei care se tem de provocări se vor mulțumi să deschidă cele două volume din Vocabularul instituțiilor indo-europene de Benveniste pentru a constata că nu există o
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
Mihai Cimpoi, Critice, I, Craiova, 2001, 77-96; Cristea-Enache, Concert, 295-298; Grigor, Moromete, 85-95; Manolescu, Lista, III, 218-232; Petraș, Panorama, 574-577; Andrei Grigor, Eugen Simion, Brașov, 2001; Dan Mănucă, Ficțiunea și non-ficțiunea jurnalului, CL, 2002, 1; Iulian Boldea, Eugen Simion (Critica apolinică), CL, 2002, 4; Doina Curticăpeanu, Universul jurnalului intim, F, 2002, 4; Alex. Ștefănescu, Eugen Simion, RL, 2002, 17, 18; Nicolae Oprea, Timpul lecturii, Cluj-Napoca, 2002, 219-226; Lidia Vianu, „Și criticul poate fi un desperado” (interviu cu Eugen Simion), RL, 2003
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289682_a_291011]
-
sufletul națiunii tale”. Chiar din prima lui carte, F. W. Nietzsche. Viața și filosofia sa (1897), în capitolul Originea tragediei, filosoful român analizează lucrarea lui Friedrich Nietzsche Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik. El explicitează categoriile estetice apolinic și dionisiac (din îmbinarea cărora, printr-un act al voinței eline, s-a născut tragedia antică) și rolul lor în dezvoltarea ulterioară a artelor. Principiile erau ale lui Schopenhauer și Wagner, pe ultimul repudiindu-l spre sfârșitul vieții. R.-M
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289110_a_290439]
-
culturii ruse: Dostoievski. „Tragedia subteranei” (1968), Romanul unui oraș. Petersburg-Petrograd-Leningrad (1972), Poveste cu doi necunoscuți: Dostoievski și Tolstoi (1977) și Romanul unei drame: Lev Tolstoi (1991). Dostoievski și Tolstoi se înscriu, din nou, obsesiei dualului, pendulării între clasic și romantic, apolinic și dionisiac, lumină și întuneric, în cele din urmă cu întrețeseri subtile și simptomatice pentru o întreagă mare cultură. Sub semnul cumpenei pot fi așezate și însemnările din Secolul nostru cel de toate zilele (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), Opțiuni (1989
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287485_a_288814]
-
de I. N. Boeriu, soțul scriitoarei. Sunt ilustrate aici stăruitoarele obsesii ale erosului și morții, dar și tema esențială a „nerostirii”, a suferinței cuvintelor. Într-o expresie profund feminină, revolta în fața fragilității omenești, dilemele existenței umane tind spre o rezolvare apolinică, de depășire în spirit a condiției de muritor. O amplă antologie postumă, Din pragul frigului statornic (1999), readuce în atenția criticii personalitatea originală a acestei voci poetice care explorează arhaicitatea „dinspre modern” (Gh. Grigurcu). Critici dintre cei mai avizați au
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285782_a_287111]
-
Luceafărul eminescian. O interpretare transeontică. aceasta poemă, pare să fie străin În descrierea personajului său de morfologia veacului romantic, de resurgențele marilor mituri europene. Trebuie amintit că epoca este plină de valorificarea constelațiilor intimiste, de prelucrarea tematică a marilor mituri apolinice sau dioniziace, de reluarea imagistică a complexelor orfice, oedipiene, menadeene, faustice, demetrice. Dar o estetică comportamentală, behavioristică care să ne deslușească o concepție de viață, un modus interpretativus pare să răzbată din versurile poemei. Un așa personaj centrat pe o
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
diurn, strălucitor, empiric, fenomenal și alta aceea concretizată prin influența pajului - care stă sub regimul nocturn, care vrea să o desacralizeze, să o coboare În mundan, În ungher, În materialitatea cea mai normală, către staturile pragmatice ale existenței. Una este apolinică, cealaltă este dionisiacă. Două terapeutici converg către fată. Una este terapeutica ascensională, cealaltă este una descensională. Luceafărul eminescian. O interpretare transeontică. Nacela salvatoare Luceafărul propune „scheme axiomatice ale verticalizării” dimpreună cu o „practică ascensională. Altfel spus mijloace de a atinge
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
așadar, atenția cuvenită, nu înainte de a sublinia că scrierile de imaginație constituie, în ansamblul operei lovinesciene, singurul spațiu al confesiunii intime, în care "umbra" scriitorului își face simțită prezența (în ciuda așteptărilor, Memoriile nu înregistrează decât portretul public al autorului, dimensiunea "apolinică" a personalității). Nu întâmplător, întreaga literatură a lui Lovinescu se focalizează asupra psihologiei erotice (complet eludate în paginile memorialistice propriu-zise) și a modelării de sine, confirmând ideea freudiană a terapiei prin scris (formă de sublimare a pulsiunii libidinale), asumată explicit
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]