1,021 matches
-
La nivelul subiectului bolnav, boala este trăită în mod exclusiv în conștiința individului, care este o pradă a răului sau a demonului ce cauzează boala. Doar practica magică sau medicina legată de divinitate pot să determine eliberarea de boală. Filosofia aristotelică Pentru Aristotel, orice cunoaștere derivă din experiență, iar impresiile obținute de la simțuri sunt elaborate de către facultățile minții, aducând la lumină formele care sunt inerente obiectelor naturii. Noțiunile de „cauză” și de „efect” sunt utile pentru a pune în evidență raporturile
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
modalitatea de a proceda, tipică lui Pitagora, care contribuie la apariția unei școli etice, de la care Hypocrate va lua principalele elemente. Metoda științifică este caracterizată de o abordare nu a priori, ci a posteriori. Pe lângă aceasta, se diferențiază de cea aristotelică prin faptul că nu este preocupată să stabilească relații cauzale. Ea constă într-o metodă pe care am putea să o definim descriptivă, în care boala este văzută ca un fenomen natural, contemplat în manifestările sale. Nu este important dacă
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
conferite de titlul de rege. Nici un alt erou tragic nu a comis o mai gravă eroare de judecată. Dintre toate piesele lui Shakespeare, aceasta se apropie cel mai mult de respectarea definiției tragediei dată de Aristotel, cu toate ca așa-numitele 'reguli' aristotelice nu șunt satisfăcute pe deplin. De exemplu, aici nu se observă o "unitate a acțiunii", și numai un naiv l-ar învinui pe Shakespeare pentru intrigă secundară avîndu-l pe Gloucester în centru, intrigă care a fost descrisă de critici în
by William Shakespeare [Corola-publishinghouse/Science/1030_a_2538]
-
sale „Cetatea lui Dumnezeu“, „Destăinuirile“ și „Tratatul despre grație“ circulă cu tulburătoarea și instructiva sa biografie spirituală. De efortul său ideatic vor beneficia, peste secole, și Avicena (n. 980 d.Chr.) în încercarea de împăcare a dogmei coranice cu raționalismul aristotelic, nuanțat de platonism, ca și Averroes (sec. XII) care căuta să concilieze Rațiunea cu Revelația și peste un secol, Sf. Toma d’Aquino prin armonizarea Rațiunii cu Credința, adică raționalismul aristotelic cu credința creștină, adevărul științific cu cel religios prin
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
în încercarea de împăcare a dogmei coranice cu raționalismul aristotelic, nuanțat de platonism, ca și Averroes (sec. XII) care căuta să concilieze Rațiunea cu Revelația și peste un secol, Sf. Toma d’Aquino prin armonizarea Rațiunii cu Credința, adică raționalismul aristotelic cu credința creștină, adevărul științific cu cel religios prin „iubirea unificatoare, realizatoare de armonie în om și omenire“. Teologia, filosofia, religia creștină și medicina Evului Mediu nu-și propuneau să ignore cultura și medicina de până atunci, ci să le
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
genurilor literare / 13 1.3. Criteriile de diferențiere a artelor mimetice / 17 2. Condamnarea platoniciană / 19 2.1. Punctul de vedere al metafizicianului / 20 2.2. Punctul de vedere al moralistului / 21 2.3. Urmașii lui Platon / 24 3. Dramaturgia aristotelică / 27 3.1. Cele șase elemente constitutive ale piesei de teatru / 28 3.2. Primatul acțiunii / 29 3.2.1. "O acțiune unică și întreagă" / 30 3.2.2. Regula verosimilului și a necesarului / 34 3.2.3. Subordonarea personajului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
gândirii umane au apărut în domenii specifice, acest tip de reflecție nu se mai exprimă decât în tratate științifice, matematice, fizice, filosofice, istorice etc., care au un mod de exprimare specific, diferit de cel al literaturii, cel narativ pur. Tipologia aristotelică, formulată în Poetica, este mult mai pertinentă. Aristotel conservă modul de enunțare drept criteriu esențial al diferențierii între forma narativă și teatru. Dar în tipologia platoniciană, se elimină povestirea pură, formă teoretică nerealizată vreodată, cu excepția ditirambului, dacă trebuie să ne
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui se stabilește un consens, chiar și numai momentan, în sânul unui grup. Născut odată cu cetatea, el este un ciment susceptibil de a uni o colectivitate. De aceea, întotdeauna va fi, mai mult decât celelalte arte, supus cenzurii. 3. Dramaturgia aristotelică Poetica a fost redactată în timpul celei de-a doua șederi a lui Aristotel la Atena, din 355 până la 323 î.H. cu aproximație. Drumul parcurs de această operă, care nu ne-a parvenit decât mutilată, merită să fie povestit. Puțin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
despre tragedie, care este, în Antichitate, genul dramatic major, definiția pe care o cităm aici este pertinentă pentru orice piesă de teatru, oricare ar fi genul și epoca cărora le aparține. Corneille, în Primul Discurs, subliniază răsunetul general al definiției aristotelice a "poemului dramatic": "Eu spun a poemului dramatic în general, deși tratând despre această materie, el [Aristotel] nu vorbește decât de tragedie; pentru că tot ce spune despre ea se potrivește și comediei, diferența dintre aceste două feluri de poeme neconstând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
polemic, în epoca romantică, cu Stendhal, Vigny, Hugo. Mai aproape de noi, Brecht și Artaud, atacând cu violență concepțiile lui Aristotel care simbolizează în ochii lor dramaturgia occidentală, subliniază prin asta importanța Poeticii. 4. Aportul lui Horațiu Datorită lui Horațiu, moștenirea aristotelică s-a transmis în lumea romană, apoi în cuprinsul Europei Renașterii. În a sa Epistolă către Pisoni (Epistola ad Pisones)25, scrisoare din 477 de versuri, scrisă între 23 și 13 î.H., Horațiu tratează despre genurile literare și în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Numai prin luarea în considerare a acțiunilor, scrie el în Scrisoarea de dedicație (Epître dédicatoire) la Don Sanche d'Aragon, în 1650, fără nicio considerare față de personaje, trebuie determinat felul unui poem dramatic." În Discurs despre poemul dramatic, contestând definiția aristotelică, declară, zece ani mai târziu: "Această definiție era legată de uzanțele vremii, când într-o comedie nu erau puse să vorbească decât persoane de o condiție cu totul mediocră, dar ea nu mai are totală justețe într-a noastră, când
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
referitoare la regulile de compoziție a tragediei, căci consideră, fără îndoială, că nu mai are nimic de adăugat, Corneille tratând suficient, înaintea lui, despre dramaturgie. În exemplarul său personal al Poeticii, cele mai multe reflecții le notează în privința catharsisului. Pe marginea definiției aristotelice pe care o citește în următoarea traducere: "o reprezentare vie care, trezind mila și teroarea, curăță și temperează acest fel de pasiuni", el adaugă cu mâna lui: "adică trezind din amorțire aceste pasiuni, el înlătură ceea ce este excesiv și vicios
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de violență, mai bine să fie povestit. Din cauza acestei schimbări a gustului din epoca clasică, ceea ce era funest în deznodământ nu mai apare ca o trăsătură pertinentă a tragediei. Vossius, în Poetica sa latină, din 1647, contestă punctul de vedere aristotelic, revăzut și corectat de Scaliger, în acești termeni: "Julius Scaliger, în Poetica sa (1561), cartea I, cap. 6, definește tragedia drept ilustrarea unui scop ilustru, cu deznodământ nefericit, scrisă într-un stil serios și în versuri. Nu pot să-l
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o milă și o teamă maxime. Greșeala acestui om corect, care într-o privință este un model de virtute, în sensul cornelian al termenului (curaj), nu ar putea fi mai mare. Cel virtuos a devenit fratricid! Și Racine reia definiția aristotelică a eroului tragic. El scrie, în Prefața la Andromaca, în 1667: "Aristotel, departe de a ne cere eroi perfecți, vrea dimpotrivă ca personajele tragice, adică cele a căror nefericire constituie catastrofa din tragedie, să nu fie nici complet bune, nici
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tribună, caută, ca și Meyerhold, să distrugă iluzia realistă care adoarme spiritul critic și menține spectatorul într-o totală pasivitate. Făcând să se creadă în realitatea evenimentelor reprezentate, teatrul de iluzie exercită asupra publicului o funcție hipnotică. Brecht condamnă teatrul aristotelic, termen sinonim pentru el cu teatrul de iluzie, care tinde să creeze la spectator catharsis-ul și îl determină să se identifice cu eroul într-atât încât să uite complet de sine. "Ceea ce ni se pare a fi de cel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atribuie tragediei: catharsisul, curățirea spectatorului de teamă și de milă prin imitarea unor acțiuni suscitând teama și mila. Această curățire se bazează pe un act psihologic foarte special: identificarea spectatorului cu personajele în acțiune pe care le imită comedianții. Numim aristotelică orice dramaturgie care provoacă această identificare, fără a ne interesa să știm dacă ea obține acest lucru făcând sau nu apel la regulile enunțate de Aristotel. De-a lungul secolelor, acest act psihologic foarte special, identificarea, s-a realizat în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Laertios, Vitae, VII, 31), trezind În el acea dragoste pentru filozofie care, peste câțiva ani, Îl va Împinge să se stabilească la Atena (312/311 Î.Hr.). Aici, confruntându-se cu marile tradiții filozofice ale trecutului și ale prezentului, platonică, aristotelică, epicureică - să le amintim doar pe cele principale -, formulează acea doctrină care va reprezenta una dintre axele de susținere ale culturii și spiritualității lumii antice. În ea, noțiunea fundamentală de Logos, ca principiu care pătrunde totul, și ideea conexă de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
la originea oricărei vieți animale sau vegetale. Doctrina, deja gathică, a celor două existențe a fost obiectul unor elaborări profunde În literatura de limbă pahlavi (Gnoli, 1963, pp. 184 sqq.; Shaked, 1971), sub influența gândirii grecești, platoniciene și, mai ales, aristotelice (Zaehner, 1961, pp. 200 sq.). Cu toate acestea, rămâne una dintre cele mai originale și caracteristice doctrine ale zoroastrismului. În primii trei mii de ani ai anului cosmic, creația este concepută inițial ca o stare m¶n½g și abia apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
existența limitei reprezintă suprema garanție a ființei, atunci înseamnă că absența ei, nelimitatul deci, este expresia neființei înseși, a nimicului pur. Este ceea ce se afirmă în mod explicit într-un text atribuit lui Aristotel (inclus atât de Bekker în ediția aristotelică, cât și de Diels în fragmentele presocraticilor), care, deși considerat de majoritatea comentatorilor ca apocrif, provine totuși din atmosfera gândirii eline și o caracterizează. „Într-adevăr - se spune aici - fără de limite e neființa: ea nu are nici mijloc, nici început
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
parmenidiene, iar pledoaria pentru limita care nu este obligatoriu să se mărginească cu ceva este o pledoarie pentru ființa însăși și ea reprezintă totodată o condamnare ontologică a nelimitatului ca trimițând direct la neființă. Din aceleași motive, un alt text aristotelic<ref id=”2”>Fizica III, 6, 207a 15- 17.</ref> (de astă dată autentic) tranșează disputa dintre Parmenide și Melissos în favoarea primului, spunând: „Iată de ce trebuie să credem că Parmenide a gândit mai bine decât Melissos: pentru acesta, nelimitatul e
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ca limită care trebuie atinsă este elementul dinamic al scenariului peratologic în momentul nașterii lui. Această marcă a începutului va rămâne o constantă în universul spiritualității eline, pe care o vom regăsi deopotrivă în gândirea cosmologică a presocraticilor, în conceptul aristotelic de prudență (phronesis), ca modalitate comportamentală care face din cunoașterea limitelor proprii un reper existențial suprem<ref id=”1”>Vezi, în acest sens, P. Aubenque, La prudence chez Aristote, Paris, 1976 (ed. I, 1963), în special secțiunea finală, La source
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]