5 matches
-
la un aspect al relației cu creația Aceluia care pe Muntele Sinai nu i-a spus lui Moise numele Său - după cum nu i l-a spus nici lui Iacov după lupta de la Betel ( Fac. 32, 29) - ci și-a afirmat aseitatea în termeni termenii cunoscuți: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. 3, 14). Așadar, Ființa trancendentă a lui Dumnezeu este indeterminată și icognoscibilă, iar Sfântul Grigorie Palama avea să folosească această dogmă a Bisericii ca unul dintre argumentele forte în disputele
DESPRE FRUMUSEŢEA LUI DUMNEZEU ÎN RAPORT CU FRUMUSEŢEA NOASTRĂ de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 85 din 26 martie 2011 by http://confluente.ro/Despre_frumusetea_lui_dumnezeu_in_raport_cu_frumusetea_noastra.html [Corola-blog/BlogPost/350507_a_351836]
-
toata realitatea, dar să nu poată percepe-concepe ceva efectiv real, adică nesfârșita serie de solipsiști care se construiesc senzorial și mental unul pe altul? Evident o asemenea perspectivă existențială atât de exclusivistă este greu dacă nu chiar imposibil de susținut. Aseitate Empirism Falsificabilitate Idealism Realism (filozofie)
Solipsism () [Corola-website/Science/308690_a_310019]
-
inimii sale), după o vreme i se arată întâia lumină a credinței în Dumnezeul Cel Adevărat (revelarea lui Dumnezeu în rugul aprins). În această lumină cunoaște că Dumnezeu este un EU, deci o persoană, sau Persoana care are adevărata existență, aseitatea, și Creatorul tuturor celor care există („Eu sunt Cel ce sunt”). Astfel, omul nu vede în Dumnezeu o esență impersonală, una cu lumea, în înțeles panteist<footnote Lect. Dr. Carmen-Maria Bolocan, „Treptele urcușului duhovnicesc și rolul lor catehetic în «Despre
Din comorile Teologiei Părinților Capadocieni by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/151_a_441]
-
fapt care îți supraviețuiește socratic. Fără patos, fără flacără, fără un dor profund nutrit în întâlnirea dintre maestru și ucenic, paideia creștină se încheie într-un apogeu scolastic al autoreferențialității. Atât profesorul, cât și studentul declară starea de necesitate în aseitate. În locul participării la expresia publică - și, deci, culturală - a teologiei, fiecare actor se refugiază într-un parcurs narcisist, mizantropic sau prometeic, din care dinamica euharistic-personalistă este exclusă. Modelul platonic al Academiei antice sau al Păltinișului modern 1 - în care profesorului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pildă,-n cazul Rommel.) Ea pare să denote, însă, și un anume gust, la Stalin, al farsei gratuit-sinistre, al unui pince-sans-rire macabru. Îi este, ea, mereu utilă? Iar dacă nu, care-i e noima cînd se exercită în sine? De ce aseitatea ei? La ce bun, totuși, mascarada retoponimizării Rusiei, constituindu-se, altminteri, într-un registru cartografic al victimelor staliniene? Indică oare, ea, la Stalin, un neronian cabotinism? Cît despre eventualitatea unei ipocrizii pioase (ce contenește, eo ipso, de a mai fi
Stalinismul toponimic by Șerban Foarță () [Corola-journal/Journalistic/17405_a_18730]