157 matches
-
o hermeneutică a subiectului pentru a numi efortul individului de a se modela pe sine prin intermediul filosofiei. Pentru Diogene, fericirea presupune câteva imperative categorice: să ai o activitate redusă, să eviți să te angajezi în probleme supărătoare și periculoase pentru ataraxie, să nu întrepinzi nimic care să fie peste puterile tale. Atunci vine înțelepciunea și, odată cu ea, liniștea, semnul ei. Această seninătate a trupului și a sufletului capătă formă, se incarnează, mai bine-zis, într-un fragment în care Diogene din Oenanda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nu le poți pipăi cu buricele degetelor. Dar în timp ce, în cazul ciungilor, handicapul este unul impus dinafară, surzenia interioară ține de automortificare, autosuficiență și duce la sterpețe ori chiar la implozie. Întrucât surzenia interioară înseamnă mai cu seamă indiferență și ataraxie. Vai, prin urmare, de surzii lăuntrici care nu pot auzi cărțile! Și de-abia apoi vai de ciungii care nu pot atinge cărțile, pentru că lucrul acesta le-a fost impus, fără să fi depins de ei! Talentul este o știință
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2200_a_3525]
-
cinism. Eventual, în conciliere. Îi scria lui Aurel Cioran: „Cât despre trecut, este inutil să ne facem sânge rău. Cât de absurd e totul!” (15 martie 1969 Ă 112). Așadar, un înțelept, Cioran? Da, dar unul care fundamentează adevărurile negativității: ataraxia e consecința unui eșec, eșecul e semnul unei trăiri delirante. Sau, mai departe: tăcerea, semn al vorbăriei; retragerea din lume, consecință a captării miezului ei. Caietul închistc "Caietul închis" Cu Cioran, despre impostură, ipocrizie, mistificaretc " Cu Cioran, despre impostur\, ipocrizie
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 73). Nu-i vorbă, și-a secătuit așa rezervele de milă („căci mi-am secătuit rezervele de milă cu mine însumi, îngrijindu-mi bolile permanent și mai ales gândindu-mă la ele” Ă II, 61) și-și explică astfel ataraxia. Or, ce-ar mai fi Cioran fără ura față de ceilalți și față de lume? Astfel, boala este fundamentul identității sale. În cel mai rău caz, ea îi amintește cine este. Ciudat cum înstrăinarea de sine este o recuperare a sinelui. Spune
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a nu se situa printre discipolii magistrului din Stoa. Evident, Antonio Beccaldi epicurianul critică tezele lui Leonardo Bruni. Opoziția dintre Portic și Grădină propune un caz-școală în filosofie: austeritatea contra bucuriei, ascetismul contra plăcerii, eroismul contra seninătății, apatia contra ataraxiei. Ea străbate istoria ideilor timp de multe veacuri: Epicur sau Cicero, Seneca sau Lucrețiu, alegerea echivalează foarte adesea, în ochii adepților filosofiei oficiale cu o mărturisire a moralității sau a desfrâului... Binelui suveran stoic identificat cu virtutea, Antonio îi opune
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
poate fi creștinismul asociat epicurismului. Plăcerea devine mijlocul, suportul, vehiculul pentru ceva mai mult și mai bun ca ea: întâlnirea cu Dumnezeu, plăcerea de a fi cu Dumnezeu. Din epicurism, Lorenzo Valla nu reține plăcerea definită ca absență a tulburării, ataraxia, ci utilitarismul, teoria interesului sau a impurității, pentru a o spune în sensul etimologic. Plăcerea lui Epicur califică starea în care ne găsim după suprimarea tuturor ocaziilor de a suferi. Departe de afecțiunile și de pasiunile triviale înțeleptul epicurian se
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cu Epicur: summumul sărăciei preconizate de epicurism este creștinismul. Când trăiești în conformitate cu învățăturile lui Epicur, decis să-ți satisfaci doar dorințele naturale și necesare, renunțând la toate celelalte, preocupat să ajungi la starea de pace intelectuală și de seninătate mentală - ataraxia - identificabilă cu plăcerea adevărată și cu binele suveran, trăiești ca un creștin... Luther îl consideră epicurian? Nicio problemă, Erasmus revendică acest epitet sus și tare, iar apoi depășește locul comun al discipolului lui Epicur asimilabil cu purcelul pentru a reabilita
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
viceversa. în ce constă cea mai mare mizerie? în reaua credință. Care-i culmea fericirii? O conștiință împăcată. Păcatul? Ceea ce distruge prietenia dintre Dumnezeu și om - și care poate fi răscumpărat prin penitență și milostenie. Iată cum poate fi reformulată ataraxia în mod creștinesc: pacea sufletului individului care nu are a-și reproșa nimic, aceasta e voluptatea supremă. în mod evident, binele suveran nu e plăcerea ci Dumnezeu. Dar plăcerea însoțește viața creștină, ea decurge din chiar exercitarea ei: nimeni nu
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Astfel, Hristos mântuitorul și Hristos epicurianul, ba chiar și Epicur cel cristic, dau formula mântuirii: o combinație de înțelepciune păgână și de sapiență creștină, un amestec de austeritate din Grădina Atenei și de virtute din grădina Măslinilor, un mixaj de ataraxie grecească și de speranță catolică, de voluptate în asceză și de asceză pentru voluptate, o însoțire a filosofului cu boțul lui de brânză și a profetului cu peștele, iată ecuația voluptății autentice și a binelui adevărat. Posibilitatea unui creștinism epicurian
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
tine și lume. Și asta până în amănuntele vieții cotidiene. Odată echilibrul găsit și eumetria - metriopatia, spun anticii... - realizată, viața poate deveni veselă, fericită, plină de voluptăți magnifică, superbă, dezirabilă. O viață de înțelept, de filosof, de pace, de seninătate. De ataraxie, desigur, dar chiar mai mult decât atât: o viață de plăcere blândă. Semnul că ai reușit? Dorința de a retrăi ceea ce ai ales socotind că merită, dacă ar fi s-o iei de la capăt. Această mare și glorioasă capodoperă a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
vedere sau de a le confrunta: iată niște dorințe nenaturale și nenecesare, ba chiar artificiale și facultative, și totuși bogate în potențialități hedoniste. Epicuriene chiar: a restaura o ordine, a crea o armonie, a construi o seninătate, a-ți desăvârși ataraxia... -10- Plăcerea hedonismului ascetic. Plăcerea austeră a lui Epicur lasă mult înapoia ei caricaturile. El însuși a avut grijă să precizeze tot ce separă această definiție a plăcerii ca produs al ascezei de abandonul grosier în seama satisfacțiilor animalice și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
în izolare, frugalitate și sobrietate, austeritate, sărăcie. De ce ar neglija cineva în așa măsură conținutul gândirii epicuriene și ar face-o să exprime contrariul a ceea ce spune ea de fapt, dacă nu din cauza unei repulsii față de însuși principiul hedonismului? Desigur, ataraxia epicuriană seamănă foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o trăsătură a doctrinei marchează diferența, și ea este una importantă: refuzarea durerii, lupta contra suferinței. Pentru că ura față de trup propovăduită de Platon, apoi cultul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
o angajează pe calea satisfacerii dacă și numai dacă suma neplăcerilor nu o depășește pe cea a plăcerilor. Ceea ce bucură pe moment va fi recuzat dacă presupune un preț ce va trebui plătit ulterior. Orice plăcere care pune în pericol ataraxia este declarată indezirabilă și ca trebuind îndepărtată. Renunțarea, privarea se numără printre căile de acces la plăcere când aceste alegeri permit păstrarea păcii sufletului, a liniștii trupului, a armoniei și echilibrului obținute prin efortul îndreptat asupra propriei persoane. în aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
puțin sumar decât cred detractorii lui. -12- Cinetică, dinamică, catastematică? în mod obișnuit, istoria filosofiei reține faptul că Epicur opta pentru o plăcere imobilă, statică, în repaus, pe când Aristip din Cirene practica o plăcere dinamică. De o parte, Epicur și ataraxia sa: absența tulburărilor, lipsa suferinței, a durerii, negarea negației - în termeni tehnici: aponia; de cealaltă parte, Aristip și plăcerea permanentă stipulată de el, fără limite, activă, voluntară. O plăcere definită negativ în Grădină: să nu suferi, să nu te temi
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
dinamice; la fel, filosoful risipei și al marii sănătății, în măsura în care propune o metodă filosofică pentru a ajunge la plăcere, nu trăiește asemeni animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci de fabrică epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
în cetate se află viața contemplativă a gânditorului preocupat să-și făurească existența ca pe o operă de artă echilibrată, armonioasă, autosuficientă. Alternativa Epicur/Zenon formulează, în spațiul filosofic chiar, alegerea între bucuria de a trăi epicuriană și austeritatea stoică, ataraxia individuală și sensul statului, gândirea greacă și rațiunea latină. Aceeași remarcă și în ceea ce privește cuplul Hermarh/Demostene, care permite punerea în scenă, față în față, a vieții private a înțeleptului și a vieții publice a oratorului implicat în viața cetății. Ansamblul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
el încearcă să devină ceea ce e! Dar gândirea lui nu comandă plăcerea în sine. Desigur, el nu poate suporta doze masive și va celebra așadar doza homeopatică, dar nu interzice alte formule: numai să nu fie știrbite libertatea, autonomia, independența, ataraxia. Plăcerile mesei sau ale patului, estetice sau altele, cu condiția să nu fie necesare, pot fi satisfăcute în voie dacă nu provoacă vrea alienare ori vreo bulversare a sufletului și a trupului. Epicurismul hedonist roman nu contrazice versiunea ascetică greacă
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
propune, pe de o parte, o teorie lărgită a artelor frumoase, iar pe de altă parte, un îndemn cetățenesc într-o opoziție mai puțin radicală cu cetatea. în chestiunea esteticii, Epicur îndepărtează artele frumoase ca fiind inutile pentru ajungerea la ataraxie. Dorințe naturale îmie îmi par a fi mai degrabă nenaturale...) și nenecesare, ele nu intră nicidecum în discuție cînd e vorba de conducerea individului spre seninătate. în plus, poezia redusă la cea a lui Homer e considerată detestabilă deoarece este
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Sferelor sau Armonia platoniciană a Sufletului sunt categoric opuse teoriei jubilatorii asupra muzicii pe care o formulează Philodemos. Bineînțeles, Epicur păstrează tăcerea asupra acestui punct. înțelegem însă ușor de ce condamnă muzica, de vreme ce aceasta nu prezintă niciun interes direct în realizarea ataraxiei. Scopul muzicii nu este acela de a elimina temerile, de a reduce tulburările, așa că ea nu prezintă niciun interes în economia epicuriană de început. în Grădină nu vom avea muzicieni... în mod straniu, Epicur li se alătură lui Pitagora și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
muzica, dar și poezia și retorica îi permit lui Philodemos să se emancipeze față de critica epicuriană originară vizând artele, cultura, cunoașterea marginală sau exterioară în raport cu efortul de asceză filosofică. Nici poezia nu prezintă un interes esențial pentru a ajunge la ataraxie. în schimb, ea oferă ocazia unor forme frumoase pentru idei frumoase: elegiacii romani își vor aminti de acest lucru - Horațiu, Catul, Tibul, Properțiu -, dar și Philodemos, care scrie pentru protectorul său Piso un text politic în versuri, Despre foloasele pe
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
de la o lume la cealaltă, efectuând așadar traseul de la est la vest, epicurismul părăsește meleagurile aspre ale filosofiei care disprețuiește chestiunea cetății, pentru a ajunge în niște ținuturi unde pasiunea politică este trăită la modul incandescent și fundamental. -11- O ataraxie politică. înainte de a interveni pe terenul politic prescriptiv, Philodemos efectuează o critică în toată regula a politicii. Schimbarea de orientare are loc întotdeauna în spiritul unei depășiri a învățăturii lui Epicur, dar și al păstrării ei. Ne situăm dincolo de circumspecția
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
de toate zilele, trebuie să imaginezi o terță opțiune și să crezi în posibilitatea de a infuza filosofie în politică. Pentru că cea mai bună politică se definește ca fiind cea care înlesnește cel mai mult practicarea activității înțeleptului și realizarea ataraxiei. Să lăsăm așadar politica politicienilor, dar să încercăm să-i instruim, să-i facem mai buni dându-le măcar o spoială de filosofie. Busturile oamenilor politici care ornează Vila Papirusurilor nu sunt alese la întâmplare. Este vorba de monarhi elenistici
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
o listă de calități ale Regelui ideal -, dar și ale sfetnicului său, sub ale cărui trăsături îl recunoaștem... pe Cicero! Cea mai bună politică trebuie să permite practicarea unei etici epicuriene: Regele va încerca așadar să realizeze un fel de ataraxie statală. Nici tulburări sau războaie, nici nedreptăți, despotism, tiranie și arbitrar, nici foamete sau mizerie, nici violențe, ci o atmosferă senină în cetate, care să facă posibilă o existență personală și individuală desfășurată în tihnă. Favorizând pacea socială, el va
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
său pesimism, asupra zugrăvirii în culori întunecate a realității, asupra disperării sale, asupra temperamentului său de sinucigaș î!), în timp ce poemul celebrează unele logici ale fericirii cum ar fi dreptul, muzica, tehnica, libertinajul - asupra cărora voi reveni. -12- Avantaje ale naufragiilor. Ataraxia greacă trece greu în latină - dolor absit, zice textul îII, 18), dar ideea rămâne: e vorba de a realiza absența tulburărilor, de a elimina durerea, de a termina odată cu spaimele, îndeosebi cu spaima de moarte, care împiedică dezvoltarea unui hedonism
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ei. Evitarea negativului constituie o mare parte a oricărei filosofii a plăcerii - în opoziție cu ceea ce afirmă critica, întotdeauna preocupată să asociezea plăcerea cu supunerea imediată față de pruriturile senzuale. Edificarea hedonismului implică această artă a suferinței. Pentru a evidenția avantajele ataraxiei, Lucrețiu scrie cîteva zeci de versuri - îII, 1-61) - intrate în antologia capodoperelor istoriei ideilor la rubrica Suavi mari magno. Textul, deoarece pune în scenă plăcerea de a asista de pe uscat la tribulațiile unui echipaj luptîndu-se cu o mare dezlănțuită, a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]