20 matches
-
ridicat în șa să spintec munții.// Mă pălmuia în somn potop de șoapte/ Vărsându-mi foc în oase și pe gând/ Și de atunci la orice miez de noapte/ Mă strânge-n brațe muntele urlând.”( Munte urlând) Eul liric se autocontemplă, adesea, ca un însingurat atât față de comunitatea umană ce devine o dată cu trecerea timpului tot mai de neînțeles, cât și în raport cu elementele universului: ,, Ca din senin aducerile-aminte/ se împiedică oarbe-n cuvinte./ Obosite își fac cruce și tac;/ am rămas peste
MAI ŢIN DE VORBĂ CLIPA de NICOLETA MILEA în ediţia nr. 435 din 10 martie 2012 by http://confluente.ro/Mai_tin_de_vorba_clipa_nicoleta_milea_1331408604.html [Corola-blog/BlogPost/354792_a_356121]
-
muzica joacă un rol tutelar etc.), însă aparentele „teme" schițează doar un décor fantastic, desprins din lumea simbolismului crepuscular; sensul ultim al poeziei se găsește în altă parte. In mijlocul mînăstirilor, al castelelor sudice și al grădinilor luxuriante, poetul se autocontemplă drept un soi de prinț, în cele mai narcisiste posturi posibile: „Un vis de-amurg de vară în cadrul lui de aur Palpită: fantasie așa de arzătoare Că pune pe-a mea frunte cununa cea de laur, Pe cînd în suflet
Ștefan Petică – suavul visător by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Memoirs/6807_a_8132]
-
stăpâneau odată / Și pe care sufletele noastre de atunci / Le puteau cuprinde și asculta?” Atracția spre elementar, spre organic generează nu doar viziuni, ci și foarte intense, uneori deosebit de fine sentimente. Poetul imaginează regresiuni în paradisuri din ere revolute, își autocontemplă chipul „pădureț și grav” în lacuri „cu fund mâlos și puhav”, se lasă „ademenit” - în închipuire - de „vreo femelă cu sâni făloși și brațe pline”, în „culcușuri virginale”. Adorația față de vegetal merge până acolo, încât poetul dorește ca o „plantă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287836_a_289165]
-
o detașare de sine neobișnuită, cu răceala celui care se recunoaște și se înstrăinează concomitent în produsul spiritului său. Mistrețul cu colți de argint, balada urmăririi himerei, poate fi interpretată ca sinucidere a unui Narcis care refuză să se mai autocontemple în iluzoriu, divers și efemer. După depășirea perioadei în care dominantă este balada, evoluția și clasicizarea urmează nu cultivarea unei anume forme poetice, ci câteva direcții tematice: artistul ca disciplinator al realității amorfe a limbajului căruia îi impune forma gândirii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286816_a_288145]
-
în realitate și a realității în ficțiune. Structurată în două părți și având ca temă centrală limitarea cunoașterii umane, Elegia a zecea exprimă suferința poetului, în lipsa unui organ total care să-i asigure cunoașterea absolută. Eul contemplativ ajunge să se autocontemple și constată că simțurile sale deformează realitatea. Cunoașterea senzorială este incompletă deoarece simțurile acționează separat și nu pot oferi o cunoaștere totală: "vine vederea mai întâi, apoi pauză"; "vine mirosul, apoi liniște", " apoi gustul", "vibrația umedă, apoi iarăși lipsă". Poetul
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
transpare în diferitele portrete ale Parizienelor prin admirația exclusivă pe care ea o are față de propria persoană: "elle se plaît à elle-même plus que tout" [Maupassant, Notre cœur, p.159]. Pariziana are un adevărat cult al propriei persoane. Ea se autocontempla la propriu și la figurat 52, proiectându-și în exterior visele și himerele lăuntrice. Autoaprecierile sale sunt superlative 53. Investita cu toate aceste calități, Pariziana se crede un personaj unic și prețios: "elle se croyait un être presque unique, une
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
a obsesiei florale devine explicabilă: florile sunt doar pretext pentru a se vorbi despre oameni, în cadrul unor enorme personificări; prin florile aduse în prim-plan și despre care se imaginează scenarii profund umane, poetul nu face altceva decît să se autocontemple la nesfîrșit, într-un exercițiu narcisistic fără precedent. Trandafirii, magheranii, crinii, nalbele, garoafele, gherghinele din poezii sunt de fapt Dimitrie Anghel în persoană, multiplicat la nesfîrșit, proteic în forme, parfumuri și culori... Poetul a intuit în flori simbolul perisabilității, al
„À la recherche du temps perdu” avant la lettre by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/6149_a_7474]
-
rațional, așadar ca o formă specializată a criticismului kantian. Sub cupola acestuia, consideră autoarea, se situează întreaga istorie a modernismului și postmodernismului. Kant a efectuat o "revoluție copernicană", dislocînd Intelectul Divin, caracterizat de Aristotel ca noesis noeseos, intelect ce se autocontemplă, și așezînd în centru rațiunea, cercetată în privința propriilor mecanisme și legități. Așa cum observa romanticul Coleridge, filosoful german schimbă însăși osia pe care se rotea domeniul său: încetînd a mai fi o ontologie, acesta devenise o antropologie. Punctului de vedere al
O epură a modernismului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15901_a_17226]
-
a contrariilor trădează o vîrstă culturală (cultura fiind totdeauna o expresie a unei vîrste), care implică nu doar, așa cum observa Jean Paul, putința actantului de-a se distra pe seama faptelor și ideilor sale, ci și capacitatea sa de-a se autocontempla. Atît ca ființă în sine, cît și ca poeta artifex, stăpîn pe o sumă de experimente ale unei epoci prin excelență novatoare. Deci pe o mină de aur... Scriptorul parodic, într-un atare înțeles salutar, prin tendința de deparodizare pe
Comedia literaturii by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15154_a_16479]
-
program ,pozitiv", despre un sistem de asanare a moravurilor etc. Cinismul e o postură gratuită a spiritului, un dandysm intelectual cum l-a definit cineva, care nu se exercită cu vreo intenționalitate satirică, ci de dragul propriei sale condiții ce se autocontemplă. E aci un cinism moale, elegant, șlefuit de civilitate în pofida cruzimilor pe care le poate manevra, id est estetizat. Precum în cazul lui Caragiale sau al lui Arghezi, n-am putea susține un clivaj definitiv, o netă separație între subiectul
Constantin Țoiu, memorialist by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11161_a_12486]
-
vocabularul nostru activ și, cu atît mai puțin, în inventarul nostru moral. Trăind la limita precarității și, de multe ori, la aceea a supraviețuirii, doar din schimburile elementare cu o natură excesiv de generoasă, am avut suficient timp liber să ne autocontemplăm extatici și să constatăm că suntem unici, că suntem blînzi, că iubim codrul care ne este frate, că suntem ospitalieri, că ne pălește aleanul mai ceva ca o ghiogă păgînă, că avem doruri intraductibile și că un sentiment continuu de
Frica de a fi român by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/11397_a_12722]
-
la toate aceste lucruri, eventual, cu un album al lui Magritte în brațe. Poezia lui Petre Stoica se întemeiază, ca și tabloul Cele două mistere, al lui Magritte, pe procedeul mise en abîme. Este poezia unui însingurat sentimental, care se autocontemplă în ipostaza de poet suprarealist. Dacă dadaismul s-a născut în hohotele de râs ale jocului (mult se vor fi amuzat excentricii săi practicanți la extragerea cuvintelor din pălărie), Petre Stoica parcurge într-un fel drumul în sens contrar. El
Un suprarealist elegiac by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11110_a_12435]
-
inclusiv versurile sale din tinerețe au un aer paseist, resemnat, se hrănesc din realitatea unei alte vârste, definitiv pierdute. Se poate vorbi, în cazul acestui poet, de un manierism al acestor teme, de o plăcere aproape masochistă de a se autocontempla în ipostaze de maximă vulnerabilitate. Trucată sau nu, singurătatea eului din poezia lui Petre Stoica este una cu ștaif, estetizată, ca o scenă dintr-un film sentimental: ,Am așternut farfuriile tacâmurile paharele/ toate sunt noi și toate/ au claritate de
Un suprarealist elegiac by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11110_a_12435]
-
jalea lui ne-au răposat/ Și moșii, și părinții.../ Din vremi uitate, de demult,/ Gemînd de grele patimi/ Deșertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi..." (Noi). Nimic n-ar putea tulbura absolutul negativ al acestei dureri arhaice care se autocontemplă, paradoxală împlinire a frustrării etnice printr-o consubstanțiere cosmică. Nu pare să existe vreo soluție a stării în cauză, în ordinea practică a lucrurilor. "Visul" gratuit, "copil al suferinței", e rodul de vîrf, de ordin spiritual, al decantării suferințelor colective
Cazul Goga (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12794_a_14119]
-
celorlalți, jurnalistul ajunge să mediteze și la propriul său destin, la eșecurile care stau în spatele unei cariere publice de succes. În permanență el este tentat să-și compare destinul cu al celorlalți, să-și calculeze izbînzile și eșecurile, să se autocontemple. Concluziile acestui exercițiu de autoscopie nu sînt dintre cele mai tonice pentru că de fiecare dată cînd se cîștigă ceva în plan profesional, se pierde altceva în plan personal. Astfel încît la un moment dat vedeta zilei se poate trezi total
Mesaje din România reală by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/12443_a_13768]
-
gesticulația celui ce se copilărește o știință a plăcerii specifică adultului". Excelentă observație, riguros confirmată de atitudinea față de adolescență a Eu-lui liric din actualul volum, Cântece de adolescență. Într-un poem precum adolescent confuz, ce drag îmi sunt..., poetul se autocontemplă admirativ, ca și cum s-ar privi din exterior sau de la înălțimea vârstei maturității. Așa cum bine remarca Alex Ștefănescu, el este conștient de faptul că se află în perioada paradisiacă a vieții și trăiește din plin bucuria clipei. Această neobișnuită maturitate de
Ucenicia unui epicurian by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/8865_a_10190]
-
sălbatic", dedat "haiduciei metaforice", pe o nervură intuitiv rimbauldiană. Dar acest strat primordial a fost supus cu tenacitate unei prelucrări, unei discipline care l-a transfigurat, reducînd frenezia informă la un rol subaltern, impunînd în prim-plan conștiința ce se autocontemplă în spectacolul verbului bine strunit. Spontaneitatea n-a dispărut, ci a acceptat, spre folosul său, o alianță cu o cerebralitate veghetoare. Rezultatul e un amestec de concretețe (adesea frapantă în densitatea sa cinică, rest al "sălbăticiei" inițiale reprimate, restrînse la
Poetul ex-centric by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15552_a_16877]
-
lucrurilor, care-i redă candoarea specifică, adică una lirică: "Mă aplec peste orbirea obiectelor/ Și visez zăpada" (Poem șvariantăț). Drept consecință, poetul capătă înfățișarea răsfrîntă de obiect ("Cînd am înfățișarea oferită de o femeie" - ibidem), rezervîndu-și dreptul de a se autocontempla prin mijlocirea acestuia, adică prin gestul poetic de-o sterilă fertilitate paradoxală: "Părul tău rostogolindu-se din unica armonie./ Să ajung la freamăt, ultim fetus/ Al spiței adevărate, fecunditate angelică" (ibidem). O anume elasticitate intervine în sfera relațiilor eului cu
Însemnări asupra poeziei lui Miron Kiropol by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15320_a_16645]
-
lumii înconjurătoare, stupefiante și abnorme. Această stupoare, pe care o bănuim terifiantă, acest disconfort, fie și al organelor de simț, sunt în căutarea unui sens care se află în trecut, în amintire. Amintirea devine oglinda în care poetul, narcisiac, se autocontemplă: Lașitățile mele vor fi transpuse prin oglinzi, motivate amabil și îmi vor fi atribuite intenții pe care niciodată nu le-am știut. Avem aici mărturisită fără echivoc capacitatea de a deforma a oglinzii. Emil Botta este prizonierul propriului său sistem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
transpare în diferitele portrete ale Parizienelor prin admirația exclusivă pe care ea o are față de propria persoană: "elle se plaît à elle-même plus que tout" [Maupassant, Notre cœur, p.159]. Pariziana are un adevărat cult al propriei persoane. Ea se autocontempla la propriu și la figurat 52, proiectându-și în exterior visele și himerele lăuntrice. Autoaprecierile sale sunt superlative 53. Investita cu toate aceste calități, Pariziana se crede un personaj unic și prețios: "elle se croyait un être presque unique, une
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]