4,844 matches
-
exemplu clasic de despot oriental. Proverbial de arogant (ca întreaga lui familie), Iorga îl numea pe drept cuvînt pe tatăl lui Brătianu un "vizir tiranic". Aroganța aceasta era evidentă în comportamentul lui Brătianu, chiar și în vocea lui, care cerea autoritar respect și era obișnuită (de generații) să i se răspundă prin supunere. Brătianu nu prea avea conștiință socială, considerînd că are prin naștere dreptul asupra trudei, sudorii și chiar a vieții țăranilor. Și, aidoma despoților orientali, punea pe același plan
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
în Italia încă în 1925 (cu ajutorul lui Argetoianu) ca să se familiarizeze cu activitățile guvernului lui Mussolini 9. Deși Carol avea îndoieli, activitățile democratice din România cuplate cu efectele Depresiunii constituiau un impuls pentru transformarea țării într-un stat fascist și autoritar sub conducerea lui. Așa cum spunea Carol, "motivul crizei politice și spirituale a României poate fi găsit în fascinația ideilor și a reformelor occidentale care erau produsul unei tradiții diferite și a unor condiții diferite economice, istorice, geografice și morale". Carol
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
cînd Maniu a afirmat că într-o democrație "regele domnește, dar nu guvernează", Iorga a replicat: Acest lucru este împotriva tradiției istorice a românilor. România și-a avut întotdeauna conducătorii ei". După cum vedem, gîndirea lui Iorga evolua spre o monarhie autoritară de tip medieval. Pentru Maniu (și alți ardeleni), regățenii erau "un amestec rezultat dintr-un grec ortodox și o țigancă necredincioasă". În ultimă instanță, Iorga i-a administrat lui Maniu cea de pe urmă insultă, vorbind despre el "ca despre un
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și economistul neoliberal Mihai Manoilescu, un dezertor din partidul lui Maniu. Adevăratele decizii erau luate în salonul Magdei Lupescu, în timpul partidelor de bridge, ea fiind cea aflată în umbră. Cu toate că regele Carol avea planuri precise în privința instaurării unui regim fascist autoritar sub conducerea lui, a fost nevoit să mai aștepte. Anii 19301933 au constituit o perioadă de instabilitate. A existat o stabilizare între 1933 și 1937 și o înăsprire a regimului personal al lui Carol, datorită atacurilor tot mai agresive ale
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și Horia și în cele din urmă tatăl lor, precum și fiica, Irredenta Codreanu). În politica României se manifesta o orientare generală spre dreapta. Vaida s-a separat de Partidul Național Țărănesc și a fondat Frontul românesc, care avea un program autoritar 140. Fuziunea dintre Liga Națională de Apărare Creștină a lui Cuza și Agrarienii lui Goga din 1935 a avut consecințe și mai mari. Noul partid era autoritarist, avea o structură de tip fascist și era îndreptat împotriva minorităților, în special
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
speranțe. Iorga își dădea seama de ceea ce ar însemna aceasta pentru România Mare pe termen lung; dar dată fiind proporția considerabilă a tineretului care nutrea simpatie față de Legiune, dat fiind faptul că Germania antisemită era în ascensiune, această tînără Germanie autoritară abia înmugurită fiind pusă în contrast cu democrațiile occidentale decadente "dominate de evrei", era limpede unde trebuia căutată opțiunea. Mulți români continuau totuși să creadă în Maniu și Mihalache și să spere într-o democrație țărănească. Ei continuau să creadă în morala
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
instituțiile democrate din România ca fiind produsul unui proces organic. El continua să admire instituțiile democrate din Occident (produse ale unui proces "organic"), care erau mai compatibile cu valorile decît nazismul sau fascismul italian. Datorită temperamentului său, Iorga era întotdeauna autoritar, dar nu renunța niciodată la individualismul său. Nu voia nici să-i oblige pe alții să renunțe la individualismul lor. Fiind permanent curat și incoruptibil, spumega întotdeauna împotriva corupției, dar închidea ochii asupra corupției privindu-l pe Regele Carol și
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
deveni cea mai grea povară dintre toate. Ca intelectual, Iorga era un dușman înverșunat al oricărei dictaturi. (El a reușit de multe ori să se împotrivească înseși Dictaturii Regale pe care o susținea cu atîta zel). Personalitatea lui Iorga era autoritară, deci incompatibilă cu un proces democratic: el era incapabil să accepte critica, Partidul, ziarele, școlile și activitățile sale fiind un fel de "expoziție personală". Trebuie să ținem minte că pentru multă lume din Europa central-răsăriteană democrația înseamnă (în cel mai
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
singurii care au Închis ochii la trecutul fascist sau nazist al oamenilor În schimbul susținerii politice. În Austria, autoritățile occidentale Îi favorizau adesea pe foștii fasciști, permițându-le să practice jurnalismul și alte profesii delicate: afilierea lor la regimul corporatist și autoritar din Austria antebelică fusese neutralizată de invazia nazistă și de antipatia lor față de stânga, perfect credibilă și din ce În ce mai utilă. În zona de frontieră din nord-estul Italiei, guvernul militar aliat Îi proteja pe colaboraționiști și pe foștii fasciști, vânați de iugoslavi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era condamnat să sufere și, eventual, să se prăbușească sub povara propriilor contradicții. Ideea că o economie capitalistă poate fi „planificată” le părea ambelor tabere absurdă. Frustrați, campionii planificării economice au găsit Înțelegere la dreapta radicală, În sânul unor partide autoritare mult mai deschise la propunerile lor. Nemulțumiți fiindcă partidul lor nu oferea un răspuns adecvat la Marea Criză, Oswald Mosley și alți laburiști britanici au luat calea fascismului. Cum tovarășii săi socialiști nu se lăsau convinși de viabilitatea unui „Plan
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu oferea un răspuns adecvat la Marea Criză, Oswald Mosley și alți laburiști britanici au luat calea fascismului. Cum tovarășii săi socialiști nu se lăsau convinși de viabilitatea unui „Plan”, belgianul Henri de Man s-a lansat În soluții mai autoritare. În Franța, tineri promițători s-au desprins de Partidul Socialist și au format noi mișcări, dezamăgiți de neputința partidului În fața crizei economice. Mulți dintre ei (și mulți ca ei) au sfârșit prin a deveni fasciști. Înainte de 1940, Mussolini era invidiat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Planificării de Stat, cu un mandat foarte diferit. În restul regiunii, naționalizările de amploare, precum cele dictate În Polonia prin Legea Naționalizării din ianuarie 1946, erau opera guvernelor de coaliție dominate de comuniști. Dar și acolo existau rădăcini precomuniste: guvernul autoritar din Republica Poloneză interbelică inaugurase În 1936, prin Planul de Investiții Cvadrienal, un sistem rudimentar de planificare directivă centralizată. Obiectivul principal al planificării În Europa continentală postbelică Îl constituiau investițiile publice. Într-o perioadă de acută criză de capital, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu avea cum să fie pe placul electoratului, mai ales În țările care Înduraseră ani de lipsuri materiale: nu e de mirare că planificarea În vremuri de restriște era peste tot acompaniată, mai devreme sau mai târziu, de un regim autoritar și un stat polițist. Dar situația din Vest nu era chiar atât de diferită. După cum am văzut, britanicii au plătit pentru redresarea economiei cu ani de „austeritate”. În Franța sau Italia, unde piața capitalului privat pe termen lung era practic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În istoria europeană”. Adevăratele beneficii au fost de natură psihologică. Aproape că s-ar putea spune că Planul Marshall i-a ajutat pe europeni să-și depășească complexele. I-a determinat să renunțe definitiv la moștenirea șovinismului, crizei și soluțiilor autoritare. A transformat coordonarea politicilor economice dintr-o raritate Într-un procedeu curent. A făcut ca practicile monetare și comerțul de tip să-moară-și-capra-vecinului din anii ’30 să pară mai Întâi imprudente, apoi inutile și În cele din urmă absurde. Nimic din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dacă privim În urmă, e limpede că speranțele pentru o Europă de Est democratică erau minime după 1945. Europa Centrală și de Est nu avea suficiente tradiții democratice sau liberale autohtone. Regimurile interbelice În această parte a Europei fuseseră corupte, autoritare și uneori criminale. Vechile pături dominante erau adesea venale. Adevărata clasă stăpânitoare În Estul european interbelic erau funcționarii, recrutați din aceeași pătură socială care avea să furnizeze mai târziu cadre statelor comuniste. În ciuda retoricii „socialiste”, tranziția de la Înapoiere economică și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Memorandum de Acord semnat (la 5 octombrie 1954) de Iugoslavia, Italia, Marea Britanie și SUA. Ajutorul occidental i-a permis Iugoslaviei să favorizeze În continuare industria grea și de apărare, cum făcuse după ruptura din 1948. Deși Liga Comuniștilor Iugoslavi guverna autoritar, ultrabolșevismul anilor de după război a fost abandonat. În primăvara anului 1951, numai transportul aerian și fluvial, căile ferate și poșta se aflau sub control federal. Celelalte servicii și unități economice erau, toate, În mâinile diverselor republici. Până În 1954, 80% din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunismul. Fiind cel mai ambițios și ferm antinaționalist, comunismul prezenta o atracție aparte. Cu toate defectele ei trecătoare, Uniunea Sovietică oferea o alternativă revoluționară, Într-un moment În care Europa Centrală și de Est avea de ales Între un trecut autoritar și un viitor fascist. Experiența războiului accentuase și mai mult atracția față de URSS. Evreii care se aflau În Polonia ocupată de sovietici după atacul german din 1939 au fost deportați către est, unde boala și suferința i-au ucis pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
căruțe trase de cai. Precum orășelele de provincie din Franța (unde bărbații cu basc chiar se Îndreptau spre casă cu o baghetă târguită În colț, la Café de la Paix, botezată așa În 1919) sau Spania conservată În aspic de regimul autoritar al lui Franco, Belgia și Anglia pluteau Într-un decor edwardian Întârziat. Europa postbelică se Încălzea Încă la tăciunii fumegânzi ai revoluției economice din secolul al XIX-lea, care se consumase practic, lăsând În urmă relații sociale și obiceiuri culturale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici nu simpatizau politica mișcării muncitorești vieneze; În 1934, lovitura de stat pusă la cale de dreapta a distrus bastionul social-democrat din „Viena roșie” și, odată cu el, democrația austriacă. Din 1934 până la invazia nazistă, Austria a devenit un regim clerical autoritar, În care partidul catolic deținea monopolul puterii. Prima și nefericita experiență democratică În Austria era o amintire apăsătoare pentru republica postbelică. Creștin-socialii, reîncarnați În Partidul Popular Austriac, Își făceau un titlu de glorie din opoziția lor față de anexarea germană În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și s-a recunoscut Întrucâtva - nu complet - că stătea În puterea Bisericii să descurajeze antisemitismul prin reformularea ideii mai vechi că evreii l-au ucis pe Iisus. Mai presus de orice, Biserica Catolică nu mai era un suporter al regimurilor autoritare; dimpotrivă: În Asia, Africa și mai ales America Latină, ea era mai degrabă de partea oponenților dictaturii. Aceste schimbări nu au fost apreciate de toată lumea și nici măcar de toți reformatorii: unul dintre delegații la Conciliu, un tânăr preot din Cracovia, Își
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ucis În Mexic de un asasin stalinist (și În mare măsură din această cauză), existau partide troțkiste În fiecare stat european unde nu erau explicit interzise. De obicei erau mici, conduse, după modelul fondatorului eponim, de o figură charismatică și autoritară care dicta doctrine și tactici. Strategia caracteristică era „infiltrarea”: troțkiștii activau În cadrul organizațiilor de stânga (partide, sindicate, societăți academice), Încercând să le colonizeze sau să influențeze deciziile și alianțele acestora În direcția dictată de teoria troțkistă. Pentru cei din exterior
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea ca obiective „controlul și, eventual, eliminarea notelor și corigențelor - prin urmare, desființarea selecției În școală; dreptul tuturor la educație și la o bursă de studiu; libertatea Întrunirilor; o Întâlnire generală În fiecare dimineață; responsabilitatea profesorilor față de elevi; excluderea profesorilor autoritari și reacționari; organizarea programei În funcție de preferințele elevilor”19. Ciclul de proteste și tulburări din Italia a Început la Torino În 1968, când studenții s-au opus planului de a transfera o parte din universitate (Facultatea de științe) În suburbii - ecou
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau Marea Britanie. Deși Înapoiate, societățile din sudul Europei aparțineau deja unei lumi din care voiau acum să facă parte cu drepturi egale, iar oportunitatea care li se oferea În această direcție era cel mai important stimul pentru ieșirea din regimurile autoritare. Elitele lor nu mai priveau În trecut, ci spre nord. Geografia, se pare, triumfase asupra istoriei. Între 1973 și 1986, Comunitatea Europeană a traversat una din periodicele sale explozii de activism și expansiune, În „seria de big-bang-uri variabile” despre care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de o clasă de politicieni cunoscuți, aleși prin vot direct. În măsura În care „Europa” avea un țel distinctiv, strategia sa economică se baza Încă pe calculele și ambițiile anilor ’50. În ceea ce privește politica, tonul intervenționist și sigur al edictelor Comisiei Europene, Împreună cu felul autoritar și generos În care experții europeni se aplecau asupra regiunilor Îndepărtate trădau un stil de guvernare ancorat În epoca de aur a social-democrației de la Începutul anilor ’60. Cu toate eforturile lor lăudabile de a transcende deficiențele politicii naționale, oamenii care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1984, IRI pierdea 4,5 milioane de lire pe an pentru fiecare din cei 500.000 de angajați ai săi. Dar puteau să emită obligațiuni convertibile În acțiuni ale firmelor subordonate, programate pentru privatizare. În țările recent ieșite din regimuri autoritare, situația era Întru câtva diferită. Sectorul public din Spania postfranchistă, de exemplu, chiar s-a mărit. Cheltuielile publice au crescut constant ca procent din PNB, fiindcă politicienii de centru aflați la guvernare Între 1976 și 1982 au continuat strategia vechiului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]