208 matches
-
autorul include sub pasivizare mai multe fenomene care astăzi sunt tratate distinct de majoritatea lingviștilor: pasivul cu auxiliar, alternanța cauzativă (vezi Capitolul 3, 5.), construcțiile medii și impersonale, variațiile reflexiv/nonreflexiv care afectează verbele ergative (vezi Capitolul 3, 6.1.), cauzativele ergative. Este interesant de observat că autorul consideră verbele de tipul a intra (pe care astăzi le-am considera ergative/inacuzative de schimbare de localizare/mișcare direcționată − vezi Capitolul 3, 3.2.2.3.) ca fiind verbe intranzitive, care sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
observabilă și în sincronie: caracterul pasiv sau inacuzativ al nominalizărilor de tip proces le apropie de limbile ergative (Alexiadou 1999). Paralelismul dintre cele două tipuri de structuri este explicat de Alexiadou (1999). Există două tipuri de v: (a) v tranzitiv/Cauzativ, care se combină numai cu argumente externe; (b) v intranzitiv/Devenire, deficient, care nu se combină cu argumente externe și este inclus în structura inacuzativelor. Limbile ergative au cel de-al doilea tip, v deficient 66. Cazul ergativ nu este
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
extern, iar argumentul unic al inacuzativelor este intern/generat în poziția de complement). Aceste clase de verbe nu sunt rigide, putând exista mai multe tipuri de treceri: ● treceri între tranzitive și inacuzative, o ilustrare a fenomenului alternanțelor de tranzitivitate (alternanța cauzativă − vezi infra, 5.): Ion deschide ușa > Ușa se deschide Nevasta îl îmbătrânește pe Ion > Ion îmbătrânește; ● treceri între inergative și tranzitive, prin adăugarea unui complement intern, de unde și posibilitatea de a trata inergativele ca tranzitive cu încorporare obligatorie și opacă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ergativelor: mă primblu, te duci, să suie. 2.2. Termenul ergativ a fost însă pentru prima dată folosit în lingvistica românească de Pană Dindelegan (1999 [1974]: 82−96), în capitolul al IV-lea, "Construcții rezultate din transformare". Pornind de la clasificarea cauzativelor propusă de Lyons (1968) − ergative, morfologice, lexicale și perifrastice − autoarea se oprește asupra cauzativelor ergative de tipul Frigul crapă piatra, Vântul flutură steagul 5, Mama adoarme copilul, ajungând la următoarea definiție a ergativității: prezența unui verb cu formă neschimbată în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
pentru prima dată folosit în lingvistica românească de Pană Dindelegan (1999 [1974]: 82−96), în capitolul al IV-lea, "Construcții rezultate din transformare". Pornind de la clasificarea cauzativelor propusă de Lyons (1968) − ergative, morfologice, lexicale și perifrastice − autoarea se oprește asupra cauzativelor ergative de tipul Frigul crapă piatra, Vântul flutură steagul 5, Mama adoarme copilul, ajungând la următoarea definiție a ergativității: prezența unui verb cu formă neschimbată în construcția de bază intranzitivă și în construcția tranzitivă transformată, schimbarea poziției sintactice între constituenții
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și obiect direct neimplicând nicio modificare în forma verbului. Această analiză este solidară cu anumite abordări din lingvistica străină (Grimshaw 1990, Pesetsky 1995, vezi infra, 5.3.1.), care consideră că derivarea se face în sensul cauzativizării, adică verbele tranzitive cauzative sunt derivate din verbele intranzitive nonagentive (adică din cele ergative/inacuzative). În privința relației dintre pasiv și ergativ, analiza propusă de Pană Dindelegan (1999 [1974]) se înscrie în linia abordărilor de tip GB, care consideră inacuzativitatea ca fiind un fenomen sintactic
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
162) − vezi infra, 6.1. −, ceea ce presupune deci că reflexivitatea este o trăsătură de Lexicon. 2.6. Ușurelu (2005a: 48; 2005b: 36) preia aceeași clasificare a lui Lyons (1968), precum și definiția din Pană Dindelegan (1999 [1974]) − vezi supra, 2.2. −: cauzativele ergative sunt caracterizate prin prezența aceleiași forme verbale, atât în construcția intranzitivă noncauzativă, cât și în cea tranzitivă cauzativă, transformarea cauzativă este responsabilă de "tranzitivizarea" verbului din construcția de bază; trăsătura ergativității se manifestă prin schimbarea poziției sintactice între constituenții
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
48; 2005b: 36) preia aceeași clasificare a lui Lyons (1968), precum și definiția din Pană Dindelegan (1999 [1974]) − vezi supra, 2.2. −: cauzativele ergative sunt caracterizate prin prezența aceleiași forme verbale, atât în construcția intranzitivă noncauzativă, cât și în cea tranzitivă cauzativă, transformarea cauzativă este responsabilă de "tranzitivizarea" verbului din construcția de bază; trăsătura ergativității se manifestă prin schimbarea poziției sintactice între constituenții subiect și obiect direct. Autoarea arată că efectul cauzativizării este "dereflexivizarea" verbului, manifestată prin ștergerea mărcii reflexive. Verbul ergativ
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
36) preia aceeași clasificare a lui Lyons (1968), precum și definiția din Pană Dindelegan (1999 [1974]) − vezi supra, 2.2. −: cauzativele ergative sunt caracterizate prin prezența aceleiași forme verbale, atât în construcția intranzitivă noncauzativă, cât și în cea tranzitivă cauzativă, transformarea cauzativă este responsabilă de "tranzitivizarea" verbului din construcția de bază; trăsătura ergativității se manifestă prin schimbarea poziției sintactice între constituenții subiect și obiect direct. Autoarea arată că efectul cauzativizării este "dereflexivizarea" verbului, manifestată prin ștergerea mărcii reflexive. Verbul ergativ este definit
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
însă, odată cu Burzio (1986), s-a impus denumirea de verbe ergative (această extindere a termenului a fost criticată de Dixon − vezi Capitolul 1, 4.2.) Există lingviști care separă și din punct de vedere terminologic verbele care intră în alternanța cauzativă de cele care nu acceptă această alternanță. Haegeman (1994: 333) arată că nu există motive pentru ca verbul din exemplul (c) să fie considerat inacuzativ: (a) The ennemy sank the boat ' Dușmanul a scufundat vasul' (b) The boat was sunk ' Vasul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
82) stabilesc acest tip de distincție (preluată și de Avram 2003: 179) în cadrul clasei de verbe inacuzative, delimitând, din punctul de vedere al reprezentării lexico-semantice, trei mari clase de verbe intranzitive: (a) inacuzative a căror reprezentare lexico-semantică de bază este cauzativă/diadică și a căror structură argumentală conține un singur argument direct intern (inacuzative derivate) − cele care au pereche tranzitivă/cauzativă; (b) inacuzative care nu pot fi puse în relație cu verbe "mai primare" care să aibă două argumente interne (inacuzative
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de vedere al reprezentării lexico-semantice, trei mari clase de verbe intranzitive: (a) inacuzative a căror reprezentare lexico-semantică de bază este cauzativă/diadică și a căror structură argumentală conține un singur argument direct intern (inacuzative derivate) − cele care au pereche tranzitivă/cauzativă; (b) inacuzative care nu pot fi puse în relație cu verbe "mai primare" care să aibă două argumente interne (inacuzative primare); (c) inergative monadice, a căror structură argumentală conține un singur argument extern. În acest punct al descrierii nu voi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și cele derivate (unii lingviști nu sunt de acord cu existența acestei distincții − vezi infra, 5.3.), nici în legătură cu relația derivativă dintre varianta inacuzativă și cea tranzitivă a unui verb derivat, care va fi discutată în secțiunea referitoare la alternanța cauzativă − vezi infra, 5. 3.2.2. Clasificarea semantică A doua clasificare urmărește identificarea subclaselor semantice de verbe inacuzative. Borgonovo și Cummins (1999)13 au arătat că inacuzativele (telice) se împart în două clase: (a) de schimbare de stare; (b) de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
verb fie de stare, fie de schimbare de stare, it. arrosire este un verb de schimbare de stare cu cauză internă, iar neerl. blosen este inergativ, cu cauză internă și nu denotă o schimbare de stare. Aceste verbe acceptă alternanța cauzativă și nu sunt atestate cu obiecte interne. 3.2.2.2. Verbele care descriu o configurație spațială (Levin și Rappaport Hovav 1995: 97, 126, 127, 131, 132, 142, 163, 164) au un comportament complex, admițând atât utilizarea noncauzativă, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
denotând menținerea poziției), aceste verbe pot fi considerate ca având o cauză internă. Au comportament complex, admițând atât utilizarea agentivă noncauzativă, cât și pe cea nonagentivă. Numai verbele care pot fi asociate cu o cauză externă au o reprezentare lexico-sintactică cauzativă. Verbele care descriu o configurație spațială sunt stative (nu incoative), nu sunt niciodată deadjectivale. Anumite verbe care exprimă configurația spațială acceptă utilizarea tranzitivă cauzativă: hang 'a atârna', lie 'a se afla, a se menține, a staționa', sit 'a sta jos
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cea nonagentivă. Numai verbele care pot fi asociate cu o cauză externă au o reprezentare lexico-sintactică cauzativă. Verbele care descriu o configurație spațială sunt stative (nu incoative), nu sunt niciodată deadjectivale. Anumite verbe care exprimă configurația spațială acceptă utilizarea tranzitivă cauzativă: hang 'a atârna', lie 'a se afla, a se menține, a staționa', sit 'a sta jos', stand 'a sta în picioare'. În italiană, verbele care exprimă poziția sunt complexe morfologic, apărând obligatoriu cu cliticul si, care, asociat verbelor monadice, este
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nondirecționată, sunt verbe cu cauză internă, deci au comportament inergativ (e): (e) They slowly swam apart ' Ei au înotat încet în direcții diferite'. Relativ puține verbe de mișcare (mai ales cele care implică o schimbare de poziție) participă la alternanța cauzativă. Comportamentul verbelor de mișcare este diferit de la o limbă la alta − neerlandeza, germana, italiana folosesc auxiliarul corespunzător sensului 'a avea' pentru verbele care denotă modul de deplasare și pe cel corespunzător lui 'a fi' pentru sensul de mișcare direcționată − sau
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
bască 18: verbele de mișcare atribuie două roluri, Temă (subiectului) și Țintă (complementului direcțional), dar nu atribuie rolul Agent. Aceste verbe proiectează un VP dublu, care dă seamă de inacuzativitatea verbelor și de dubla atribuire a rolurilor 19. Pentru verbele cauzative este nevoie de un VP dublu, relația dintre verbul cauzativ tranzitiv și cel inacuzativ fiind legată de proiectarea sau de absența Agentului. În bască (vizibil prin marcarea cazuală) și în germană (vizibil prin selecția auxiliarului), verbele de mișcare au comportament
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și Țintă (complementului direcțional), dar nu atribuie rolul Agent. Aceste verbe proiectează un VP dublu, care dă seamă de inacuzativitatea verbelor și de dubla atribuire a rolurilor 19. Pentru verbele cauzative este nevoie de un VP dublu, relația dintre verbul cauzativ tranzitiv și cel inacuzativ fiind legată de proiectarea sau de absența Agentului. În bască (vizibil prin marcarea cazuală) și în germană (vizibil prin selecția auxiliarului), verbele de mișcare au comportament inacuzativ, dar în anumite limbi verbele de mișcare funcționează ca
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
avea niciun fel de obiect (nici intern), pot forma participii adjectivale; verbele de existență pot fi folosite agentiv sau nonagentiv; spre deosebire de verbele ca break 'a (se) rupe', acestea sunt stative; sunt verbe diadice, dar care nu au o reprezentare lexico-semantică cauzativă; toate aceste trei tipuri de verbe (existență, apariție și dispariție) cer prezența implicită a unui argument locativ; apar în inversiunea locativă, acceptă inserția expletivului there, dar nu acceptă alternanța cauzativă. Mulder și Wehrmann (1989)21 consideră că verbele de existență
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sunt verbe diadice, dar care nu au o reprezentare lexico-semantică cauzativă; toate aceste trei tipuri de verbe (existență, apariție și dispariție) cer prezența implicită a unui argument locativ; apar în inversiunea locativă, acceptă inserția expletivului there, dar nu acceptă alternanța cauzativă. Mulder și Wehrmann (1989)21 consideră că verbele de existență descriu evenimente care implică doi participanți, Temă și Locativ, dar sunt verbe monadice, care iau ca argument o propoziție redusă. Ideea este preluată și de Levin și Rappaport Hovav (1995
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sau inergative numai pe baza sensului: verbele de emisie de sunete care descriu evenimente având cauză internă sunt inergative; în prezența unui grup direcțional pot deveni inacuzative, cu excepția situației când sunt agentive. Grupurile direcționale apar numai cu verbele de emisie cauzative, cu cauză internă; prezența/absența unui grup direcțional este corelată cu cauza internă/externă. Perlmutter le include în clasa inacuzativelor pentru că, în neerlandeză, acceptă pasivizarea impersonală. Argumentul unic este, de obicei, nonagentiv, nu implică o schimbare de stare, nu descriu
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nonagentiv, nu implică o schimbare de stare, nu descriu eventualități delimitate temporal, au cauză internă; deci noțiunea de cauzare internă, care subsumează agentivitatea, poate fi extinsă la verbele de emisie. Pentru a stabili ce verbe din această clasă au utilizare cauzativă este important modul de producere a sunetului (Levin, Song și Atkins 199723 combat această idee: nu modul de producere a sunetelor determină comportamentul verbelor, ci faptul că evenimentul are cauză internă sau cauză externă). Cele mai multe verbe de acest tip descriu
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
mișcare, pot fi considerate inacuzative dacă sunt însoțite de construcții rezultative care denotă o schimbare de localizare, și nu o schimbare de stare. Verbele de emisie de sunete pot deveni, în mod regulat, verbe de mișcare direcționată. Nu au variantă cauzativă. Pesetsky (1995: 14) subliniază că verbele de emisie de sunete care au utilizare cauzativă sunt asociate cu sunete produse din exterior. 3.2.3. Predicate inacuzative vs predicate inergative O altă clasificare semantică este propusă de Alexiadou, Anagnostopoulou și Everaert
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
schimbare de localizare, și nu o schimbare de stare. Verbele de emisie de sunete pot deveni, în mod regulat, verbe de mișcare direcționată. Nu au variantă cauzativă. Pesetsky (1995: 14) subliniază că verbele de emisie de sunete care au utilizare cauzativă sunt asociate cu sunete produse din exterior. 3.2.3. Predicate inacuzative vs predicate inergative O altă clasificare semantică este propusă de Alexiadou, Anagnostopoulou și Everaert (2004: 12−13), care au în vedere atât tipurile semantice de predicate inacuzative: (a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]