16 matches
-
că mi-a făcut-o bună!” „Da ce-ai pățit? Ce s-antâmplat?” / „Când la pădure am plecat, Mi-am lăsat iezii singurei. / Nu știu cine a fost la ei, Dar știu că mi i-a căsăpit: / Mi i-a ucis, i-a crâmpoțit! Doar văduvă, să nu cumva / S-ajungă-n urmă cineva!” „Hai lasă-mă! Ce tot vorbești? Taci dragă, că mă îngrozești!” - Îi zise lupul vrând mirat / Să pară și îngrijorat. Capra răspunse: „Ori îți spun, / Ori tac, la ce-mi mai este
CAPRA CU TREI IEZI de IOAN CIORCA în ediţia nr. 1795 din 30 noiembrie 2015 by http://confluente.ro/ioan_ciorca_1448869997.html [Corola-blog/BlogPost/383224_a_384553]
-
social, Ion o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, deși era urâțică și nu avea nici un fel de sentimente față de ea. El iubea mai presus de orice pământul, era cuprins de "o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări", pământurile sunt: "ibovnice credincioase". Când intră în posesia pământului, se vede "mare și puternic ca un uriaș din basme", dar continuă s-o terorizeze pe Ana, s-o trateze cu o cruzime rar întâlnită. Ion avea acum statut
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
față... - Dar dacă... - Nu crezi că băieții noștri se poartă ciudat? întrebă ea, oprindu-mă. - În...ce fel? - Nu știu... Pentru că recunoscuse asta, credeam că se va relaxa și va deveni mai puțin misterioasă, dar mâinile ei fremătânde continuau să crâmpoțească șervețelul Kleenex. Sunt secretoși ...și...și...inabordabili? Formulă asta ca pe o întrebare la care trebuia să răspund, apoi să devin prizonierul propriului ei vis. - Nadine, băieții au unsprezece ani. Nu sunt actori de comedie. Cei din clasa a cincea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
bine? - Cum? De ce? Pentru ce? - Pentru că... Apoi am realizat de ce. Pentru că nimic n-o să meargă dacă nu mă schimb. M-am abținut să izbucnesc în plâns, dar ochii mei erau deja plini de lacrimi, iar când fața lui Robby se crâmpoți m-am aplecat și l-am strâns în brațe atât de tare încât i-am simțit coastele prin straturile de uniformă, iar când eram gata să-i dau drumul, nu m-a lăsat, hohotind. Plângea atât de tare că se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ridicat pijamaua. Carnea îi stătea moale pe oase și petele care se formaseră de-a lungul venelor arătau starea în care se afla [...] Am împins încet oala metalică, de fapt o tigaie cu bot ascuțit și bont, sub fesele ei crâmpoțite de boală. Și-a făcut nevoile și s-a uitat rugător la mine. Trebuia să o șterg. I-am ridicat puțin trunchiul și am luat hârtia igienică între degete. Atunci am simțit cum pubisul ei emana, chiar și așa, chiar
Socialismul (à la ) Pop by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/3762_a_5087]
-
un nod de pământ. Și nodul de pământ care țipa și blestema, ca din gură de șarpe, era Gicu "hoțomanu, țârcovnicu și hoțomanu". Deodată i se făcu negru în fața ochilor și i se păru că vede pe fața urâtă și crâmpoțită de sânge și scursori a "țârcovnicului", o adiere de râs, ba un râs înfricoșat și sălbatic, o apă care lucea între buzele lui lacome de pământ, o țâfnă, o bătaie de joc care i-o adresa lui, care era taică
Un autor remarcat de E. Lovinescu la "Sburătorul" - Dan Faur () [Corola-journal/Imaginative/10258_a_11583]
-
douăzeci și ceva, mai mult sau mai puțin. Este aventura mascaților și a celor doi englezi, despre care s-a vorbit mult la Curte și În care căpitanul nu numai că fost cât pe ce să-și lase pielea aia crâmpoțită pe care și-o salvase și din Flandra, și de turci, și de corsarii berberi, dar și-a făcut doi dușmani ce aveau să-l urmărească În tot restul zilelor sale. Mă refer la secretarul regelui, stăpânul nostru, Luis de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
parc-ar fi dorit să-i strângă mâna, și deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrățișarea lui, cu o rămășiță de protestare supusă: ― Vai de mine... că și d-ta, zău așa... Împreunîndu-se, buzele lor fierbinți se crâmpoțiră, cu o patimă furioasă, câteva clipe. Apoi Ilona își veni în fire, se smulse ca o șopârlă, își potrivi năframa pe cap dintr-o singură mișcare și pieri pe ușă afară... În același moment vraja din odaie se stinse ca
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
încă în viață, credeam că deja a putrezit și a căzut, asemenea portocalelor din grădină, dau pătura la o parte și mă așez deasupra lui, așa cum îi plăcea, presându-i pântecele încordat, dar mădularul său se ascunde sub greutatea mea, crâmpoțindu-se între coapsele mele, este prima dată când ni se întâmplă așa ceva, șoptesc eu, nu este nimic, Udi, încercăm altă dată, va fi bine, și am impresia că toate membrele și organele sale suspină sub membrele și organele mele, implorând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
zgomot la locul crimei... Asta însemna că dinții ce s-au înfipt în torsul victimei trebuie să fi fost umani, deși amprenta mușcăturii e prea mare pentru a fi făcută de dinții unui om. Ceea ce însemna că asasinul mușcase și crâmpoțise, sfâșiase și rosese cu dinții ca să pătrundă în intestinele victimei, sugându-i carnea și inflamând marginile zdrențuite în timp ce sfâșia... Danny sări afară din colțul lui și se duse direct în încăperea alăturată, unde erau depozitate dosarele. Unul dintre fișete conținea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
cartofi prăjiți și lapte, mâncă jumătate și îl sună pe Layman la morgă. — Norton Layman la telefon. — Danny Upshaw, doctore. — Ești exact omul pe care voiam să-l sun. Întâi știrile mele sau ale tale? Danny avu o viziune: Violu’ crâmpoțind secțiunea mediană a lui Marty Goines. Aruncă restul hamburgerului la coș și spuse: — Ale mele. Sunt convins că urmele de dinți sunt umane. Tocmai am vorbit cu un om care crește câini de luptă și mi-a spus că ipoteza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
lui îi este deosebit de familiară. Îi urmărește liniile fine și subtile ale feței, nasul lung și subțire, mascate de borurile pălăriei. Un proces crescând de recunoaștere și bucurie îi acaparează întreaga ființă. Apoi își întoarce privirea cu teamă la pergamentele crâmpoțite pe care încă le mai atinge vag cu dosul palmei. Prin urmare nu mai e nicio soluție! îi spune distrat vizitatorului și dă să se scoale. Figura omului cu pălărie îl intrigă. Are nevoie de o confirmare. Se îndreaptă încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
Gândurile ei zburau deja la Santiago, ca și cum el ar fi deja la mii de leghe distanță cutreierând mările. Așa avea să și-l imagineze de-acum încolo. Gândurile lui și ale ei unite, concentrate în acele bilețele miraculoase de hârtie, crâmpoțite în cutele portofelului ei. Era o lumină neobișnuită pe mare, căci luna deja se împlinise și se contura zveltă în mijlocul unui cer negru ca păcura. Era neobișnuit de mare și de albă, ca și cum marea ar fi levitat subit deasupra pământului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
este achiziționată de pe internet de Maurizio, prin intervenția unui înger. De câteva ori a luat laptopul și s-a angajat într-o conversație electronică cu iubitul ei prezumtiv, impostor și transoceanic. Pe celelalte laturi ale mesei, stau bărbații: sicraN, ce crâmpoțește nervos pergamentul unde stă înscris Okurina, bătrânul al cărui străbunic dispare printr-o fereastră desenată pe cer deasupra liniei orizontului, tânărul ce a fost îndrăgostit de o fotografie, bărbatul vizitat de îngeri, urmat de cel rătăcit în rezervația cu creaturi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
îmi adeverește doar că am reușit să rup textului câteva pagini pe care le-am distrus definitiv. Cenușa lor se cheamă carte. Un fragment din text distrus, mistuit de nu știu ce ciudată pornire. Scriind, publicând, nu sporești textul, ci doar îl crâmpoțești, îi furi câteva pagini, îl umpli de găuri prin care cei ce-ți citesc cărțile cred că privesc de-acum în tine. Te citesc, îți răsfoiesc textul. Te înțeleg. Cea mai tâmpă credință, cea mai nouă satisfacție scriitoricească dintre altele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
răspundă. Începu să-i vorbească În limbaj infantil, așezându-se pe marginea patului ei În așa fel Încât să fie despărțiți de lățimea acestuia. — Și ce are aici frumoasa Anna? Un bărbat mare și greu? Oh, ce te va mai crâmpoți el! O amenință cu degetul, În joacă: — Tu și cu mine, Anna. Ne vom distra bine curând. Eh? Trase cu coada ochiului și văzu ușurat că ușa nu era Încuiată. Ar fi fost posibil ca bătrâna japiță să-l Închidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]