312 matches
-
nu este o vorbă în vânt. Dacă i-am descrie unui tânăr indian, membru al celei mai sărace caste, posibilitățile pe care le are un tânăr occidental la naștere, ar crede că îi vorbim despre raiul pe pământ. La noi damnarea nu mai este o regulă, ci doar o excepție. Și din acest motiv viteza de înaintare a lumii noastre este alta, cu totul diferită 356. În acest context, al egalității de șanse, apare și discuția despre măsura în care averile
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
ale lui Dumnezeu"185. Distanța față de lumea Cezarului ajută în mod decisiv omul în a-și construi propria lume pe acest pământ și de a-și urma destinul de ființă cu liber arbitru, oferit tot de Dumnezeu. Există aici o damnare pe care Isus o recunoaște, prin dubla subordonare a omului față de Dumnezeu și față de Cezar. Este o recunoaștere a dublei naturi, divină și pământeană a ființei omenești. Isus înțelege că omul este sfâșiat de dragostea față de Dumnezeu și împărăția cerurilor
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
spectacol grandios. În finalul poeziei, împărtășește aceeași soartă cu albatrosul; contingentul nu numai că îi este ostil, dar, în diversele sale ipostaze, el devine un adevărat "fruct interzis". De aici, sentimentul de revoltă în fața lui Dumnezeu, dublat de cel al damnării, cu care ne obișnuise Arghezi în Psalmi: Spre tine, Doamne, gândul îmi înalț... / Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalț. / Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele / Doar conștiința mișeliei mele..."70 Ca și la autorul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Domnului” și împlinirea aspirațiilor de mai bine, de dreptate, de ridicare la cer etc., adică de la „altcineva”, și aceasta este o atitudine depresivă. Dacă noi purtăm și raiul, și iadul în noi, atunci suntem obligați să acceptăm și responsabilitatea acestei damnări. A lăsa răspunderea pe seama altcuiva este depresiv, după cum depresivă e și afirmația „Copii mei trebuie să trăiască mai bine decât mine sau să aibă un viitor fericit”. Fericirea sau bucuria vieții nu este un sentiment care poate fi „așteptat” sau
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
Cu puține excepții (sunt amintiți Pyrrhon și Epicur), filozofia greacă i se pare „decepționantă”: „nu caută decât... adevărul; filozofia indiană, dimpotrivă, caută doar izbăvirea: ceea ce este mult mai important”. Nici sfânt, nici filozof, dorința izbăvirii sfârșește la Cioran cu o damnare. Cu cât este mai lucid, cu atât Cioran e locuit de straturi abisale. La fel și în privința adevărului: cu cât caută mai intens izbăvirea, cu atât mai mult, închis în lanțurile propriilor întrebări, e condamnat la neputință. Și adevărul, în
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fac figură de trădători” (III, 255). Cu câteva excepții, Cioran trăiește revendicându-se de la mitul bunului sălbatic și al paradisului originar din care va fi căzut. E un demon căzut, care șchioapătă; histrionic, ștrengar uneori, ipocrit din fatalitate, impostor prin damnare, probabil că suferea de strabism. Dacă nu șchiopăta, dacă nu suferea de strabism, atunci va fi fost la mijloc numai o greșeală a naturii. Numai că, în legătură cu ipostazierile acestea ale adevărului în originar, Cioran are o revelație, sinonimă unei dezamăgiri
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
integral: nu e nici o nevoie să trăiești creștinește, să dorești să te perfecționezi în cursul vieții pentru că nimic nu-i este cu putință omului supus bunului plac al lui Dumnezeu. Numai el deține puterea grației divine, a mântuirii sau a damnării. Faptele nu contează deloc. Această opțiune metafizică deschide poarta desfrâului, necuviințelor, imoralității! Iată mizele dezbaterii: Dumnezeu există, omul nu este liber, el se mulțumește să se supună, nimic nu ține de voința sa, așadar el nu este nici vinovat și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
bun să mai trăim? Și cum? Ce este după moarte? Ce pot spera? De ce trebuie să mă tem? Și după ce criterii? Există un infern sau un fel de paradis? Trebuie să dorim o mântuire ori să ne temem de o damnare? Dumnezeu sau zeii dispun de vreo putere? Dacă da, care este aceasta? Sunt eu răspunzător pe acest pământ de devenirea mea de după moarte? Există aici niște mijloace de a câștiga bunăvoința puterilor divine? Câte întrebări, atâtea tulburări, spaime și temeri
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
beie cu voi (ca niște mișei)/ și să vă fure din brațe nevasta”. Influența lui Bacovia poate fi trasată nu doar în atmosfera și imagistica versurilor, dar și în supralicitarea lirismului prin sarcasm, patetism și expresivitate excesivă. Oscilând între poza damnării și tonalitatea elegiacă, poetul rămâne programatic contestatar, fixând în notații dramatice - chiar dacă adesea teatrale - o dureroasă marginalizare: „În fuga lor, toți oamenii Cetății/ Călcau, nepăsători, pe trupul meu bubos,/ Lăsându-mă, sfârșit și rupt, pe jos./ Îngrozitoare, ghearele singurătății/ Rupeau
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286417_a_287746]
-
atât de hidoasă, încât este percepută ca infernală. În aceste condiții, visul îl confruntă pe subiect cu temerile sale cele mai profunde, cu angoasele sale cel mai ascunse, dar și cu dorințele sale de nemărturisit. Infernul fiind un loc al damnării, subiectul simte că unele dintre tendințele sau pulsiunile sale sunt periculoase pentru mântuirea sufletului său. Senzația este probabil inconștientă. Este motivul pentru care se exprimă în vis prin viziunea unor locuri ori personaje sulfuroase. Visul poate fi contemporan cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2329_a_3654]
-
după Maurice Maeterlinck (la Ervin în Moartea profetului și In profundis, la Mihail Cruceanu în Moartea magilor, la Al. Gherghel în Solie tristă, la Șerban Bascovici în Sonata magului pribeag) învăluie elanul salvator în fatalitatea pierderii înaltului ideal și în damnare. Cum în spațiul versurilor semnate Ervin teoreticianul și îndrumătorul Ovid Densusianu nu e absent, „dogma” (Perpessicius) riscă să sufoce spontaneitatea, ajungându-se, tocmai când se dorea descoperirea subconștientului, a „sufletului universal”, la o poezie de program simbolist ce evaluează cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290552_a_291881]
-
în natura acestei mașini de văzut să-i facă pe operatorii ei să basculeze de la cea mai mare credibilitate la cel mai mare discredit, într-o clipă, iar pe noi, telespectatorii, de la încântare la dezgust. Dumnezeu sau diavol, mântuire sau damnare, sfântă sau păcătoasă, nu acestei sfâșieri nevrotice destinau originile ei religioase imaginea artificială din Occident? Ca și cum Părinții bizantini de la Conciliul Niceea II și-ar continua disputa în fața micului ecran, balansându-ne ad vitam aeternam de la o extremă la alta, între
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
8/1996. Printed in ROMANIA MARIUS CUCU Ascunderi și înfățișări Explorări metafizice decriptive INSTITUTUL EUROPEAN 2016 Cuprins Prolog / 7 Resemnări lângă drama aproapelui / 11 Tentația revoltării în situația labirintică / 37 Relaționări cu posibilitatea însoțirii divine a omului / 67 Extrapolări în damnările Apocalipsei / 91 Mărturisirea te iubesc în fenomenalitatea îndrăgostirii / 143 Prolog Dacă lumea este o scrisoare a Divinității trimisă omului, așa cum ne spune Platon, atunci decriptarea și deslușirea acestei epistole constituie una dintre marile meniri ale destinului uman. Contemplatorul asupra lumii
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
și acceptând, în schimb, aderarea la voluptățile imanentului, aderare ce se petrece sub masca înșelătoare care imită virtutea deschizătoare spre divin. Evocând, din nou, dimensiunea teologală a creștinismului, vom afla această conștiință nocturnă non-religioasă în acțiunea sa de virulentă, combativă damnare a zeului în numele falsificat și imanentizat al însuși zeului, pe drumul calvaric al crucii și la finalizarea lui prin in-decriptibila răstignire. Pentru majoritatea credincioșilor creștini, supliciul cristic pe calea ce duce la Golgota deține, în prim-plan, imaginea lui Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Primul, mărturisindu-și credința în cristica însoțire divină a omului, își depășește ascendent crucea, celălalt rostindu-și, într-o muribundă aroganță, ne-credința, alunecă fluent la rădăcina crucii sale precum demonul șerpuiește lângă copacul înțelegerii binelui și răului. Extrapolări în damnările Apocalipsei Una dintre imaginile spirituale ce au însoțit constant evoluția umanității a fost cea a Sfârșitului lumii. Această panoramă-scenariu a locuit pulsativ în mintea și afectivitatea ființei omenești, indiferent de timpul și perimetrul viețuirii sale, constituindu-se în temă incitantă
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
asemăn cu lumea angrenată în devastatorul conflict, încep să fiu precum umbra orfană și progresiv disipată a unui trecut întru pace ce se îngroapă în uitare deplină. Mă contopesc, astfel, cu vidul întunecat în care s-a preschimbat mundanul sub damnarea apocaliptică și îmi pierd, alături de ceilalți semeni atinși de ireversibila malformare, verticalitatea. Mă prăbușesc în prăpastia ce am devenit și sunt așezat orizontal precum utopica linia a orizontului denumit fățarnic victorie. Așa, poziționat întru orizontalitate, mă despart de om și
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
nebănuite până atunci și integrată corului izbucnit din panica colectivă, corului care va răsuna atunci precum vociferările armonice ale teatrelor antice ce evocau căderi ale omului de la dramele individualității sale până la tragediile Pompeiului și ale atlanților. Textul Apocalipsei interferează printre damnările enunțate și justificări ale apariței acestor plăgi precum și ale amplificării lor, justificări, care, de asemenea, dau seama de atitudinea Divinității în raport cu ființa umană decadentă, atitudine ce, în mod constant, acordă o nouă șansă spre reașezare morală, șansă refuzată însă de
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
cu vinul mâniei divine: Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor șapte îngeri: Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu" (Apocalipsa 16.1). Timpul secerișului de suflete coincide cu cel al revărsării damnărilor divine finale din șapte potire mistice. Potirul păstrează fluidul spre a fi balansat și turnat peste marginile sale. Prin forma sa el se opune disipării, strânge și menține omogen, în-capsulează parțial într-un gest de amânare a curgerii întru vărsare
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
atrage fluviul încrispărilor divine care sparg zidurile inimii sale deja otrăvite și îi devastează pentru ultima oară sensurile și zidirile arogant-efemere. Ca cetățean babilonic, vinul mâniei divine se va picura și peste ființa mea întunecată, lovindu-mă cu vertijul noilor damnări așa cum o furtună izbește grădini deja tulburate de vânturi premergătoare. Astfel, resimțind singurătatea demonic-istorică, voi bea din cupa altor nenorociri după ce am împlinit și eu, cu dăruirea inconștienței zvelte, umplerea acesteia până la marginile sale, până în extremul dionysiac al decadențelor mele
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
la infinit. Astfel, simt sfredelirea maladiilor cumplite, după ce și-au reunit chinul și mă străpung necruțător. Îndur senzația arderii și înghețării corporale, dar fără tendința spre limita eliberatoare a decesului căci sunt mai viu ca niciodată și nemuritor întru blestemul damnării finale. Încercarea de a striga, precum un pelerin ce s-a rătăcit și se scufundă în mlaștini necruțătoare, este opturată de fluviul negru ce mă înghite, aruncându-mă, mai adânc, în crizele unui înec ce nu se termină. Resimt, apoi
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ești ales și mântuit se poate dovedi o ispită cu mult mai fatală decât celelate tentații demonice, ci efectul investirii și nădăjduirii totale a conștiinței în această imagine. Atunci când permanent te vizualizezi deja înveșmântat în lumină și ferit de ascuțișurile damnării, atunci când insistent te privești anticipativ ajuns în împărățiile Divinității ești poate cel mai aproape de neglijarea atenționării cristice Vegheați! și nu mai ești capabil să îți asumi afirmațiile de final ale Apocalipsei ce ne spun: "Iată, vin curând și plata Mea
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
să fie cucerirea inimii de marasma mândriei de tip luciferic și astfel să se apropie, nespus de primejdios, infernul de tine, descoperirea adevărului survenind prea târziu pentru soarta egoului tău. Este infint mai precaut spiritual să te privești în scenariul damnării tale și acesta să nu se împlinească decât, răsturnat, să te focalizezi din ce în ce mai încrezător pe versiunea deja mântuirii tale și o asemenea variantă de soartă să nu se realizeze în viitor. Și poate că, în pofida aparențelor, această imagine a damnărilor
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
damnării tale și acesta să nu se împlinească decât, răsturnat, să te focalizezi din ce în ce mai încrezător pe versiunea deja mântuirii tale și o asemenea variantă de soartă să nu se realizeze în viitor. Și poate că, în pofida aparențelor, această imagine a damnărilor apocaliptice constituie, un adăpost ocrotitor, o zonă a înfricoșării radicale ce menține conștiința în-depărtată de mirajul demonic, un luminiș capabil să găzduiască spiritul uman păstrându-l la distanță față de multe alte tentații malefice, tentații care încearcă șerpuitor să preschimbe întreaga
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Alina Hurubean (coord.) Trei rîuri și-un ocean de poezie, Valeriu Stancu Zece eseuri, Mihai Pricop ASCUNDERI ȘI ÎNFĂȚIȘĂRI Prolog 2 1 Resemnări lângă drama aproapelui Tentația revoltării în situația labirintică Relaționări cu posibilitatea însoțirii divine a omului Extrapolări în damnările Apocalipsei Mărturisirea te iubesc în fenomenalitatea ...
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
aceasta, din cauza setei de putere și de glorie a oamenilor, și o degenerare analoagă ce poate avea loc în cetatea cerească nu face obiectul cercetării autorului nostru. Cetatea pămîntească nu e totuna cu statul, pentru că toți membrii ei sînt destinați damnării eterne, în timp ce în cadrul statului trăiesc și cei care aparțin cetății cerești. Bibliografie. Ediții: CChr.Lat 46, 1969 (De excidio urbis Romae: M.V. O’Reilly, cu alte opere minore). Prima ediție a De civitate Dei a fost și una dintre primele
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]