4 matches
-
fără rațiune, fără cauză, fără necesitate" (L'Etre et le néant). Nu găsim la acest Ioan Alexandru depresiv ("Poate și acuma-s în pământ") linia sobră a lui Blaga. Expresia nu validează totdeauna ideea. Prozaisme, supărătoare prin insistență, produc denivelări; deliricizat, discursul cedează pasul retoricii conceptuale, demonstrative; utilizarea lesnicioasă a versului liber favorizează adesea redundanța, totuși poetul cu certe disponibilități e o figură de prim-plan. După Infernul discutabil, o altă apariție relevantă, Vămile pustiei (1969), consolida poziția problematizantului încordat, opunând
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
discursul poetic și imaginarea unei lumi lipsite de idealuri și pecetea morții care pare să se întrezărească în toată lirica lor. 2. Imaginarul poetic. Tematizarea unor obsesii Poeții generației albatrosiste promovează, în general, o literatură a concretului, a universului banal, deliricizată, ironică, fără ca textele lor să devină reportaje. Primele lor volume nu conțin o poezie socială, deși liricizarea cotidianului este prezentă. Impresia dominantă este că realitatea este una peste care creatorul plimbă o lentilă deformatoare care fie apropie, fie depărtează prea
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
realitatea, am ales să prezentăm distinct câteva dintre ele. 3.1. Acumulări, destructurări, forme de dialogism Îndepărtarea de resursele comune ale lirismului, de axarea discursului poetic pe metafore-cheie, necesită găsirea unei alternative pentru a menține cititorul în universul acesta parțial deliricizat. Soluțiile propuse de poeții albatrosiști sunt cele pe care le vom regăsi apoi și la Marin Sorescu, dar și la scriitorii reprezentativi pentru literatura contemporană. Dialogismul îmbracă mai multe forme, fie o cultivare propriu-zisă a unei conversații imaginare cu cititorul
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
de mahala. Dar nu lumea acestora, derizorie și agramată, era ținta ironiei tînărului poet nonconformist și iconoclast, cu tot aerul său "îngeresc". Ceea ce viza el, deloc inocent, era prejudecata persistentă (în pofida gesticulației avangardei), a poeziei sublime, cu limbajul ei postromantic, "deliricizată" într-o manieră șocantă, ca într-o primă Ars poetica stănesciană, datată 11 martie 1955, pentru a cărei poantă finală l-ar putea invidia orice dezinhibat autor postdecembrist, cititor prin cenaclul "Euridice": "Cuvîntul moare în tăcere Se abate înjunghiat de
Nichita Stănescu - Debutul poetic by Alexandru Con () [Corola-journal/Imaginative/11843_a_13168]