93 matches
-
a unui Cod propriu, necesitând „decriptare” doar pentru neinițiați. Așadar avem un poet oracular, „ritualic”: parafrazic, de fapt. De sub „centura de iridium” a Memoriei (Arhetip plus dobândire empirică, voila!, poetul - uns cu toate alifiile gnoseologice și para-istorice, exclamă patetic - explicit - demitizant (paradoxal) - un enunț retoric, captând cumva - amețitor, - starea de „nestare”, cosmică: rostul sau nerostul însuși actului de a scrie, într-un timp (summum al duratelor noastre) ce poate fi scrutat doar prin „întrezărire”, așadar în plin vertij al Mutației (memoria
UN CAVALER LA CURTEA OXIMO(I)RONISMULUI de EUGEN EVU în ediţia nr. 392 din 27 ianuarie 2012 by http://confluente.ro/Eugen_evu_ion_pachia_tatomirescu_un_cavaler_la_curtea_oximo_none_1327651407.html [Corola-blog/BlogPost/362449_a_363778]
-
care o iubim așa cum este, vrem nu vrem. Cu politicienii ei corupți, cu profesorii ei închipuiți ca Mircea Coman de la Universitatea Petre Suciu din Călărași, cu preoți dedați la cele lumești și afacerile pe care le fac ei etc. Privirea demitizantă pe care Val Mănescu o aruncă asupra realității, mixează foarte bine registrele trecând cu nonșalanță de la cinism și ironie amară, la un tip de sentimentalism aparent ridicol, dar încărcat de poezie. „În anul acela, primăvara veni pe neașteptate, în mijlocul lunii
Val Mănescu () [Corola-website/Science/337550_a_338879]
-
cea mai nuanțată, mai limpede și mai explicit expusă artă poetică din poezia anilor nouăzeci", "un manifest incitant", himerismul pledează pentru cultivarea unui "personaj apatrid", a unui "cetățean universal" (Himerus Alter), pentru ieșirea din provincialism pe seama cosmopolitismului, se opune spiritului demitizant al postmodernismului și pragmatismului său antipoetic și „privește înspre un nou secol în care globalizarea vieții pe Terra va fi o realitate” Având conexiuni cu bovarismul lui Jules de Gaultier și cu tentația heteronomică a lui Fernando Pessoa, himerismul își
Himerism (literatură) () [Corola-website/Science/306868_a_308197]
-
ă ă ă î ă ăă ă ă poate scrie nimic nou despre Eminescu. i f r vin ) l v d r stignit sau pietrificat. lui Titu Maiorescu, f cut imediat dup Ș ș țî i discursul adulator i cel demitizant au Lectura unui Ion Negoi escu, din moartea Poetului (1889) se mplinise, ă îî ș fost rostite deja.” Paradoxul era c n admirabilul studiu “Poezia lui Eminescu” cum ar fi spus nsu i Eminescu, cu ă î ă î ăă
ANUL 6 • NR. 8-9 (16-17) • IANUARIE-FEBRUARIE • 2011 by Lucreţia Berzintu () [Corola-journal/Journalistic/87_a_49]
-
și revalorificarea unor nivele ignorate sau mai puțin frecventate ale străvechilor tradiții naționale», deseori cu un «„reportaj liric“ tentat de „transcripția“ concretului imediat, obsedat de autenticitatea trăirii evenimentului semnificativ și stilizare livrescă a atitudinilor, mitică proiecție a cotidianului și libertate demitizantă în preluarea unor motive lirice consacrate, disciplină epică a discursului și desfășurare imprevizibilă a verbului incantatoriu, ori purtător al unor disponibilități ludice», cu «elemente ce coexistă adesea derutant în scrisul poetului.» (PPg, 158) etc. «În afară de "autohtonismul cosmologic" (...) și de "odisseanul
Ion Gheorghe (poet) () [Corola-website/Science/306514_a_307843]
-
incidentul: "Aici poeticul șuguiește, ca când musa i-ar șopti în urechie să întoarcă cu povestirea la țigani, iar el zice că Pegazul rimpând frâul îi strechie, adecă fuge și nu vră să rămâe în loc." Foarte amuzantă invenție, în genul demitizant Dar ciondănelile cu muza nu s-au terminat, iar acest lucru nu scandalizează într-o epopee parodică; la pagina 193 din ediția apărută în seria Patrimoniu a Editurii Minerva, în 1985, Leonachi Dianeu protestează: "Dar ce mă tragi de guler
Darul postum al Poetului by Ilie Constantin () [Corola-journal/Memoirs/14009_a_15334]
-
323, fascinați de mască, dar și de cotidianul prozaic și de limbajul depoetizat, iritați de platitudine și poncif, prea puțin dispuși să ocolească transcrierea detaliilor derizorii, acești autori reușesc în cele din urmă - în pofida vervei lor iconoclaste și a patosului demitizant - să impună mituri noi, „nu mai puțin proiectate în ordinea sublimului”324. Cazul cel mai interesant este, cum s-a remarcat, acela al lui Geo Dumitrescu, poet a cărui manieră sarcastică și paradoxală de a se raporta la realitate nu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
strășnicie clișeul unui Eminescu exclusiv romantic, susținându-i modernitatea. Bunăoară, pentru că nu e nimic romantic în Schopenhauer, poetul nostru și l-a ales ca "maestru". Nici kantian în esența n-a rămas, cum crede Blaga, mai kantian el însuși. Pentru demitizanți, care s-au înmulțit după 1989, este citat Cioran: "Cele mai mari reușite în România sunt limba română și Eminescu", poetul fiind "mai mare decât toți poeții moderni ai Europei". Mai e nevoie, uneori, și de argumentul autorității. Asemenea sentințe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
orice exeget tânăr (Eminescu Dialectica stilului, 1984), în spiritul sugestiilor călinesciene, convertite în demers programatic și în principiu ordonator. A adâncit investigația în Modelul ontologic eminescian (1992), pentru ca peste câțiva ani să articuleze un best-seller iconoclast, chiar eretic prin "grila" demitizantă aplicată lui Maiorescu, volum cu impact cert la public, Dubla sacrificare a lui Eminescu (1997), urmat de Controverse eminesciene (2000) și de o investigație istorico-literară mai cumpănită și nuanțată (Mitul Eminescu, 2004), în care același Maiorescu este judecat oarecum mai
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
spiritul analitic asociativ" etc. Nici vorbă de... "mitizarea" lui Theo, pe mine mă încântă contrastul dintre prezența molcomă și scrisul polemic sprinten, spiritul critic moldovenesc și hărnicia ieșită din comun.] Discutând despre mitul Eminescu, automat exegetul intră în dispută cu demitizanții de diverse categorii și vârste, dar are în vedere și cultul fanatic, exaltarea fără discernământ, idolatria nătângă, precum și cultul "oficial", contrafăcut și interesat anexionist. Mitul este viu, reformator, iar sacrificarea are cel puțin o dublă conotație: de autosacrificiu, cu diverse
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și cu aversiune radicală. Mitul Eminescu s-a născut din lucrarea geniului său și s-a consolidat prin recunoașterea "noii direcții" junimiste și ctitorirea piedestalului de către Maiorescu, apoi prin confirmarea urmașilor, inclusiv și paradoxal, prin contribuția detractorilor. În general vorbind, demitizanții, de regulă, în loc să dărâme mitul, mai mult îl legitimează. Cu toate eforturile demolatoare, de la prima mare agresiune a canonicului Grama, la doi ani de la moartea poetului, și până azi, când demitizarea e la modă, mitul Eminescu durează de peste 120 de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a criteriilor amuzându-se (amar, firește) "cum evoluează denigratorii". Dacă părintele Grama, cel care publica la doi ani de la moartea poetului o primă carte defăimătoare despre Eminescu acuzându-l de antiromânism, fiind în plus și "stricător de morală publică", cohorta demitizanților de ultimă oră (o "armată de articleri", scrie criticul) îi blamează tocmai românismul. În numele ideologiei paneuropene, sub flamura demitizărilor (o adevărată modă!) și a autodisprețului care definește caragializarea societății noastre, momentul Dilema ar marca intrarea în Galaxia Grama (ca să preluam
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
paralizarea spiritului critic, Eminescu fiind decretat o valoare intangibilă. Obligați față de geniul lui (cum îndemna Călinescu) se cuvine să poposim în luminișurile Operei. Or, observ, antifestivismul cerut de un A. Pleșu (altminteri, dispus a glorifica poezelele lui Radu Vasile-Mischiu), furia demitizantă (ca replică la "terapia comemorativa" Cr. Livescu), se dezinteresează suveran de text. Asistăm la o caragializare a receptării (M. Cimpoi) câtă vreme interesul unor "dilematori", de pildă, se îndreaptă spre "Titi cel păros", ilizibil, depășit, reacționar ș.c.l. Zeflemeaua
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
opreală transcendentă, nici măcar mit al reîntoarcerii și revenire la zeii precreștini, ca la Nietzsche), de noua/vechea clasă politică a României postdecembriste pentru a se îmbogăți din interesul național românesc, dar și pentru a corupe și nomadiza tânăra generație (cu demitizante modele, adicătelea novatoare, tehnocrate, multiculturale). Astfel, nu securitatea, ci făcătura ei de prin anii 1980, una și mai mică decât partidul comunist român de până la 1940, a fost aleasă de noua clasă politică a României, practic de toate nuanțele și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
însoare cu „fata de apă”, zâna Dunării, dispare înghițit de valuri, iar Pentr-o puică de hangiu relatează, într-un limbaj plin de regionalisme, povestea unei trădări și a unei răzbunări haiducești, Sân Gheorghe Nou debordează de o imaginație hâtră, demitizantă, enormă. Plictisit să își joace rolul sacru-eroic, Sfântul Gheorghe coboară în lume, „la făgădău”, ca să bea „trascău” cu notabilitățile rurale, în timp ce țara, bântuită de „zauru-balauru”, e izbăvită de o cătană slobozită de la oaste, Gheorghe din Boiabârz (numele pare coborât din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289857_a_291186]
-
le pot lecui. / Sărutul Poeziei / i-a strălucit totdeauna pe frunte”. Dicțiunea suferă o modificare importantă în Dați ordin să înflorească magnolia (1977), prin întoarcearea spre fețele actualității, în primul rând spre efectele civilizației mașiniste asupra umanității. Atitudinea devine polemică, demitizantă, iar modelele sunt acum versurile lui Geo Dumitrescu și ale lui Adrian Păunescu. Civilizația modernă aduce cu sine și o sciziune a sinelui, înstrăinarea, o ruptură a unității eu-lume, de aceea starea încercată este de neputință sau de regret după
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290498_a_291827]
-
compania tânărului scriitor pe care încearcă să-l apropie cu mici povești inventate sau adevărate, „mirosind a pământ înecat și a pește putred”. Limbajul acestui porcar, pitoresc, cinic, ironic, pare a fi al unui Gore Pirgu din epoca postcomunistă. Scenele demitizante, precum evenimentele din 1989 așa cum și le amintește Obrete sau vizita unor tineri „golani” veniți să desființeze comunismul în sat etc., ca și satira moravurilor zilei alternează cu pasaje poetice (frumusețea Deltei, căutarea femeii iubite), secvențe fantastice (prinderea „monstrului”, peștele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290491_a_291820]
-
triere sau de perfecționare a textelor urmând să vadă lumina, ci, stăruitor, număr de număr, și prin obiectivele pe care ni le vom propune, și prin dezbaterile pe care le vom iniția. Ne-am bucura să promovăm o critică dreaptă, demitizantă, purtătoare de fertile sugestii și neînfeudată campaniilor sau intereselor exterioare valorii”. Nici măcar la numărul 11-12/1989, apărut după evenimentele din 1989, nu se înregistrează declarații zgomotoase, ci, sub un titlu comun, Libertatea literaturii - literatura libertății, sunt adunate luări de poziție
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289896_a_291225]
-
o expresie personală, de acută modernitate. Dacă pînă la un punct apropierea de poemul lui Apollinaire, Zone, e justificată, trebuie remarcat totuși că, dincolo de tehnica simultaneistă ce putea servi drept exemplu, Ulise al lui Voronca apasă mai puțin pe latura demitizantă de care era tentat poetul francez „las de ce monde ancien” și sătul de antichitatea greacă și romană. Sensibil la spectacolul modernității, Voronca reabilitează naturalul, reintroducîndu-l, insolit, În scena metropolei moderne, sub imperiul particularei sale aspirații de comunicare / comuniune cu elementele
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
și chip, uneori o rupe, o schilodește, frecvent o artificializează ilar prin hiperbat. La nivel lexical, prozatorul schimonosește vocabulele, creând adeseori pe această cale altele, lansează calambururi, inventează porecle, aplică epitete și calificative bufe. Amestecând reprezentările și limbajele, în spirit demitizant, el orientează scripticul, literaturizează oralitatea, înjosește sublimul, proiectează prozaicul în metafizic, reduce, când vrea, toate câte există, văzute și nevăzute, la un numitor comun, derizoriu. În ordinea conținutului, o caracteristică generală a prozei lui G. e aceea de a nu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287223_a_288552]
-
eforturi să încadreze literatura în tipare "științifice", să impună interpretări, clasificări, distincții fundamentate pe metode, teorii consacrate sau nou împrumutate/reinventate din alte domenii, în realitate, se ficționalizează. Mitizările unora conduc inevitabil la un cortegiu de adulatori sau la furia demitizantă a altora. Evident furie e adesea mult spus, dar există desigur și o tendință firească a oamenilor de a verifica dacă nu cumva lucrurile nu sunt exact invers decât mărturisește tradiția. Pe acest fapt se bazează, de altminteri, conflictul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
de bine-cunoscuta poezie baudelairiană Albatros. Baudelaire reflecta o altă viziune literară, în fond însă, aceleași neliniști ale unui final de epocă (de secol în cazul său). Poezia, emblematică pentru structura alegorică a unora dintre poemele simboliste, era o artă poetică demitizantă. Nu sunt acolo doar reflexe ale imaginii romantice a poetului/a geniului neînțeles, ci și o atentă sugerare a abisului pe care-l are de înfruntat și a percepției societății asupra realizărilor sale ("comique et laid"). Sintagma generație albatrosistă are
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
virtual, oniric uneori, un spațiu al imaginarului care reflectă temerile și ideile ce bântuie eul liric, sau o aspirare a realului în lumea imaginară, o banalizare a imaginarului ori o ficționalizare a banalului. Percepția despre sine și despre artă e demitizantă, există permanent un ochi care privește din exterior și care înregistrează excesele literaturizării, chiar și atunci când ele fac parte din propria creație. Recunoaștem aici un mod de abordare a materialului literar care va deveni criteriu de creație în spațiul postmodernismului
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
volum al lui Victor Torynopol (singurul, de altfel, publicat în deceniul V, următorul apărând abia în 1967), Cartea cu sânge, pâine și cocs (1945). E o lirică în linia lui Ion Caraion a cenușiului (de unde și laitmotvul cărbunelui - Început, Reșița), demitizantă și halucinatorie în care revine obsesia morții prezentată direct sau indirect, universul descris fiind unul al pustiirii, apocaliptic (Orizont, Maternitate). Demitizările se reflectă și-n limbajul ce caracterizează aceste texte: "un felinar pervers a acostat o femeie", "copiii îl înjură
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
și din ajutorul pe care reușea să-l ofere el în calitatea sa de reprezentant al editurii. Aceasta din urmă este o mărturisire ce își are gradul ei de subiectivitate, dar ea nu trebuie ignorată în totalitate. În demersul său demitizant, Lucian Valea își alege ca material argumentativ numărul dublu 3-4 "considerând că toate începuturile sunt cu dibuiri și timidități"93 și numărul 7. Se oprește astfel pentru a realiza o analiză și asupra poeziei publicate în cele două numere amintite
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]